un minut, cu paşi liniştiţi şi o atitudine senină, pentru că Arantxa, cu care se întâlnise în sufragerie, ce e, ama, de ce ţipaţi?, tocmai îi spusese mai de voie, mai de nevoie:

— Când m-am întors azi-noapte, mi-era foame şi mi-am tăiat o bucată.

— Tu ai început tortul?

— Nu era voie?

Toţi cinci au mâncat în tăcere. După ce au strâns masa, Joxe Mari a pus tortul pe masă şi a scos din sertar cuţitul cel mare.

— Hai, gata cu prostiile. Cine vrea?

Arantxa a dat din cap că nu. Miren n-a răspuns. S-a apucat să spele

 147 

vasele. Joxian:

— Împarte-l cu fratele tău.

Gorka a vrut o bucăţică. Lui Joxian i s-a părut prea mică.

— Mai dă-i puţin.

Dar Gorka a zis că nu mai putea mânca. Joxe Mari şi-a aşezat platoul în faţă, cu intenţia clară de a înfuleca tot ce mai rămăsese din tort. Tatăl lui îl privea uimit. După aperitive, după supa de năut, după cartofii cu pui prăjit, din care mâncase cât ei toţi la un loc, unde mai încăpea în el atâta desert? I-a tras un picior pe sub masă, ca să-i atragă atenţia, apoi i-a făcut semne să-i taie şi lui o bucată. Joxe Mari i-a dat-o fără zgomot, prin spatele mamei lui. Joxian a înfulecat bucata cât ai zice peşte. La rândul ei, chinuindu-se să nu râdă, Arantxa i-a cerut lui Joxe Mari, tot pe ascuns, o bucată de tort.

 148 

38. CĂRŢI

În anii în care s-a înălţat tot mai mult, Gorka a început să se însingureze. Pe fraţii lui nu prea îi vedeai prin casă; el ieşea numai pentru a merge la ikastola. Cauza? Cărţile, sau, cum spunea tatăl lui, cu fruntea încruntată, prostiile de cărţi. Băiatul se molipsise de febra cititului.

Părinţii săi erau roşi de îngrijorare. Nu neapărat din cauza cărţilor.

Atunci? Că stătea închis în cameră ore întregi, inclusiv sâmbăta şi duminica, până când Joxe Mari ajungea acasă şi îi zicea să stingă veioza.

Un copil ciudat, murmurau ei. Joxian:

— Păcat că nu are o ferestruică în cap ca să vedem ce se petrece înăuntru.

Noaptea, în pat, cei doi părinţi şuşoteau:

— A ieşit?

— Vezi să nu! A citit toată seara.

— O fi având vreun examen.

— L-am întrebat şi zice că nu.

— Prostiile astea de cărţi.

Într-o dimineaţă, în bucătărie, maică-sa l-a observat în timp ce băiatul mânca. Cocârjat deasupra bolului, cu părul soios, mâinile osoase, coşuri.

Miren şi-a înghiţit vorbele o vreme, dar până la urmă n-a mai rezistat:

— Auzi, sper că nu ai probleme psihice.

Paisprezece ani. Prietenii veneau pe la el şi el nici măcar nu ieşea să-i salute. Ce avea, era bolnav sau se supărase pe ei? După o vreme, nu l-au mai căutat. Joxian tot mai neliniştit.

— Mama mă-sii. Copilul ăsta…

Se apropia de el. Îi punea prieteneşte o mână pe umăr. Îi oferea două

sute, trei sute de pesetas.

— Hai, du-te şi tu şi distrează-te.

— Aita. Nu pot.

— Cine te opreşte?

— Nu vezi că citesc?

— Hai, du-te, că te las să fumezi.

— Nu, aita. Lasă-mă-n pace.

Uneori, Joxian, din solidaritate, dar şi din curiozitate, îl întreba:

 149 

— Ce citeşti?

— E de un scriitor rus. E despre un student care a omorât cu toporul două femei.

Joxian ieşea din cameră confuz, îngrijorat. La paisprezece ani, toată

ziua închis în casă ca un călugăr. E normal aşa ceva? Cu capul plin de gânduri, se oprea în hol, privea fix un obiect, nu avea importanţă care: imaginea cu Ignaţiu de Loyola, dulapul încastrat în perete, clanţa uşii, orice lucru pe care-l putea înţelege din prima, şi timp de câteva secunde căuta ceva în obiectul respectiv, nu ştia prea bine ce, o regulă, un răspuns, o explicaţie la ceea ce nu înţelegea. Abia când ajungea la Pagoeta i se ştergea din minte imaginea cu fiul său aplecat asupra cărţii, asupra prostiei ăleia de carte.

Noaptea, în pat, către Miren:

— Ori e foarte inteligent, ori e prost făcut grămadă. Nu ştiu cu cine seamănă.

— Dacă e prost, cu tine.

— Vorbesc serios.

— Şi eu.