Faza e că la şcoală lua note mici. Nu chiar atât de mici cum avea Joxe Mari când mergea la şcoală. Joxe Mari şi sportul, da; Joxe Mari şi munca fizică, da, însă Joxe Mari şi învăţătura (avea să păţească la fel când a trebuit să dea examen din teorie la întreprinderea metalurgică unde făcuse ucenicia) erau ca apa şi uleiul, ceea ce nu-l împiedica să râdă de Gorka.

— Hai, lasă-mă. Atâta citit şi abia treci clasa la matematică şi la engleză.

Arantxa a fost cea care i-a transmis fratelui ei mai mic pasiunea pentru citit. Cum aşa? Din când în când, de ziua de naştere, de ziua de nume, de sărbătorile de iarnă, sau când avea ea chef, îi făcea cadou reviste cu benzi desenate; odată cu trecerea anilor, câte o carte. Ceea ce, e adevărat, făcuse şi cu Joxe Mari, dar fără niciun rezultat. Lui Arantxa, în cazul acesta, i se potrivea perfect parabola cu sămânţa împrăştiată pe pământ arid şi pe pământ fertil. Joxe Mari era un pustiu intelectual. În Gorka, pământ bun, a germinat pasiunea pentru citit.

Mai mult. Când Gorka era abia un băieţel, Arantxa, care avea pe atunci vreo nouă, zece ani, obişnuia să-i citească fratelui ei mai mic, cu voce tare, stând amândoi pe jos, sau în pat, poveşti populare şi învăţături dintr-o

 150 

Biblie ilustrată, o ediţie pe înţelesul copiilor.

Arantxa, în zilele de convalescenţă ale lui Gorka, după ce-l lovise camionul, îşi făcuse un obicei din a merge la biblioteca publică şi a căuta cărţi pentru el. La acea vreme, Gorka deja citea singur, murmurând cuvintele, şi începea să aibă gusturi bine definite: Jules Verne, Saigari, apoi romanele de război ale lui Sven Hassel, cărţi de spionaj şi cu detectivi particulari, toate în ediţii ieftine, de buzunar.

Apoi, fără să le spună părinţilor, la ce bun?, Arantxa a început să-i împrumute propriile cărţi, vreo treizeci, păstrate într-o cutie de carton, pe dulapul de haine. Romane de dragoste, mai ales, pe lângă Război şi pace, într-o variantă prescurtată, Fortunata şi Jacinta8, vreo şase, şapte de Alvaro de Laiglesia, care nu i-au plăcut lui Gorka chiar atât de mult cât îi plăcuseră ei, dar chiar şi aşa le-a citit cu poftă.

Când părinţii lui au început să-l ia la rost pentru că prefera să stea în casă în loc să iasă cu prietenii, Arantxa i-a zis, între patru ochi, pe un ton misterios, să nu-i bage în seamă.

— Citeşte cât poţi. Fă-ţi o cultură. Cu cât mai multă, cu atât mai bine.

Ca să nu cazi în groapa în care cad mulţi din ţara asta.

Groapă sau nu, Gorka citea cu pasiune, iar Joxe Mari, când îl vedea cu o carte în mână, îl lua la mişto:

— Auzi, dacă tot faci pe deşteptul, îmi citeşti şi mie în palmă?

Într-o noapte, fiecare în patul lui, i-a zis supărat:

— Mai bine le-ai lăsa dracului de romane şi te-ai alătura luptei pentru eliberarea Euskal Herria. Mâine e un protest, la şapte. Sper să vii. Unii dintre prietenii mei deja m-au întrebat unde ai dispărut. Gaşca ta e pe baricade, iar pe tine nici nu te vede lumea la faţă. Ce să le zic? Ştiţi, a ajuns un sensibil şi citeşte toată ziua. Mâine la şapte vreau să te văd în piaţă.

Şi Gorka a mers, nu avea de ales. Să se lase văzut. L-a salutat pe unul, l-a salutat pe altul, iar Joxe Mari, care era unul dintre cei ce susţineau pancarta în fruntea protestatarilor, i-a făcut cu ochiul. Gorka, negăsindu-şi locul în mulţimea de tineri, a strigat, fără prea mult entuziasm, lozincile.

La fel, cu pumnul ridicat asemenea tuturor celorlalţi, a cântat Eusko Gudariak. La opt seara era deja acasă şi citea.

8 Roman de Benito Pérez Galdos, publicat în 1887.

 151 

39. EU, TOPORUL, TU, ŞARPELE

Au crescut, Gorka în înălţime, Joxe Mari în lăţime. Mai semănau doar la nume, în rest nici vorbă. Prietenii râdeau de Joxian, îl întrebau dacă unuia îi dădea de mâncare, iar celuilalt, nu. Acasă nu pomenea nimic despre glumele care se făceau pe seama copiilor. Pe Miren o scoteau din minţi. I-a făcut scandal unei vecine care îndrăznise să insinueze că Gorka avea tenii.

Cei doi fraţi împărţeau o cameră, unul avea patul lipit de peretele din partea stângă, celălalt, de peretele din dreapta, cu un covor între cele două paturi, cel puţin atât timp cât Joxe Mari a locuit în casa părintească.

Patul lui Joxe Mari era la fereastră, aşa că nu avea spaţiu suficient pentru toate afişele şi decoraţiunile sportive şi patriotice cu care îi plăcea să umple încăperea. Aşa că, azi un poster, mâine un tablou, a invadat încetul cu încetul zona lui Gorka, a cărui noptieră era exact sub un afiş cu toporul şi şarpele şi deviza Bietan jarrai.

Gorka avea un singur poster, o copie de mari dimensiuni după celebra fotografie a lui Antonio Machado în Café de las Salesas.

— Cine puii mei mai e şi ăsta?

— Hai, lasă, ştii prea bine.

— Nu, zău. Bunicul lui Tarzan?

— Un poet.

Era clar că urma să-l tachineze: dăduse exact răspunsul aşteptat de Joxe Mari pentru a-i spune părerea lui

Oh, poeta

que bellos versos comportes,

bájame la bragueta

y tócame los cojones9.

La un moment dat, în absenţa lui Gorka, Joxe Mari i-a desenat lui Antonio Machado, cu markerul, mustăţi şi ochelari negri, de orb, iar lângă

gură a trasat o bulă de dialog, ca în benzile desenate în care a scris: Gora 9 Aproximativ: „O, poeţii / ce versuri frumoase puneţi pe foaie / dar daţi-mi jos chiloţii / şi apucaţi-mă de coaie”.

 152 

ETA. Şi râdea de el, spunând batjocoritor că sigur bătrânul cu pălărie ştia despre ce e vorba. Gorka, resemnat, chiar indiferent, se lăsa umilit. Spre nemulţumirea lui Arantxa, care-l certa din cauza asta:

— De ce nu te aperi? De ce nu-l contrazici?

— Nu vreau să se enerveze.

— Te temi de el?

— Puţin.

În chestiunile intelectuale, Gorka îi era net superior fratelui său.

Adeseori, Joxe Mari continua în pat, pe întuneric, discuţiile la care luase parte recent, alături de grupul său, în Arrano Taberna. Cu faţa în sus, trăgând agitat din ultima ţigară a zilei, susţinea lupta armată şi independenţa şi altceva nu mai ştia. Poliloghiile teoretice ale câtorva dintre prietenii săi îl enervau la culme. El nu admitea altceva în afară de obiective: să încorporeze Navarra, să alunge Garda Civilă, chestii din astea, ce naiba, care pot fi înţelese fără complicaţii filosofice. După ce-i trecea criza dialectică, se întorcea spre Gorka şi, prietenos, frăţeşte, mieros, dormi?, îl ruga chestii de genul:

— Ia explică-mi tu mie ce e cu marxism-leninismul ăsta, dar în cuvinte simple şi repede, că mâine trebuie să mă trezesc devreme.

Gorka îi era superior lui Joxe Mari şi în privinţa stăpânirii limbii basce.

Citea frecvent scriitori basci şi, de la şaisprezece ani, scria în limba bască

poeme pe care le arăta doar lui Arantxa. Fără exagerare, era de o sută de ori mai bun la gramatică decât Joxe Mari şi prietenii lui, care vorbeau cum puteau, adică limba bască vorbită în casă şi pe stradă, uşor îmbunătăţită la ikastola. Ei se întâlneau acasă la câte unul dintre ei ca să facă afişe scrise de mână, pentru a le lipi apoi prin sat. Uneori, se întâlneau în camera lui Joxe Mari şi Gorka le zicea unde făcuseră greşeli de gramatică şi de ortografie, unele dintre ele destule de grave.

Fratele său, ţâfnos, dar neputincios, îl întreba bănuitor:

— Eşti sigur?

— Bineînţeles.