— M-ai ţinut departe. Cred că nu mi-ai spus nici jumătate din ce ţi se întâmpla şi câte îţi făceau. Txatito, când o să mă aşeze lângă tine, vei avea muuulte să-mi povesteşti.
Înainte de a se întoarce acasă, îl ierta. Mereu. Cum să nu-l ierte? Bietul Txato, atât de bun, atât de protector. Şi atât de încăpăţânat, adăuga schimbând tonul, pentru a-şi dovedi că nu era singura care să susţină aşa ceva.
— Te-au ucis ETA şi încăpăţânarea ta.
Odată lichidat şeful firmei, s-a terminat şi cu firma. Paisprezece şomeri.
Bittori şi Nerea îl auziseră de atâtea ori pe Xabier spunând că aşa apără
teroriştii interesele clasei muncitoare. A închis afacerea, ce să fi făcut altceva?, dar nu înainte de a o întreba pe maică-sa dacă voia să conducă
ea firma. Eu? Aceeaşi întrebare i-a adresat-o şi lui Nerea, când aceasta a catadicsit, în sfârşit, să vină în sat. Eu? Păi, el cu atât mai puţin. Aşa că au vândut, cu ajutorul unei firme de consultanţă, tot ce au putut vinde, iar restul, la fier vechi.
Xabier a prins de poartă un anunţ: Închis pe motiv de deces. Maică-sa a ieşit o clipă din melancolia ei şi a şoptit că ar trebui să scrie: Închis pe motiv de asasinat. N-a făcut asta. Şi angajaţii? Niciunul n-a venit la priveghi. Iar la înmormântarea din San Sebastián, au venit doar doi.
După câteva zile, unul dintre angajaţi a venit la Xabier şi, vorbind în numele tuturor angajaţilor, l-a întrebat când se vor reîntoarce la muncă.
Angajatului nu i-a trecut prin cap să-i spună condoleanţe. Xabier l-a privit cu un amestec de milă şi dezgust. Ăştia chiar îşi imaginează că patronul moare asasinat şi nimic nu se schimbă? L-a repezit cu aplomb profesional şi vorbe dure. Dar angajatul, surd la explicaţii, insista că vrea să ştie când
124
se pot întoarce la muncă, aşa că Xabier, cu răbdarea pusă la încercare, i-a spus că el era un simplu medic şi nu avea competenţa necesară pentru a conduce o firmă de transporturi.
Avea destule pe cap cu verificarea actelor, cu creditele de la bănci, cu anularea comenzilor (unele venite din străinătate), cu vânzarea bunurilor, cu închiderea firmei, adică mii şi mii de chiţibuşuri birocratice, pe care, într-un târziu, le-a lăsat, la recomandarea unui coleg, pe mâna unei firme specializate.
Acelaşi coleg i-a pus / dat o întrebare / sugestie; Xabier a dat-o mai departe, adică mamei sale: o posibilă soluţie pentru a menţine locurile de muncă. Ce soluţie? Să treacă firma, în condiţii economice favorabile, în administrarea angajaţilor.
— Nici vorbă.
Brusc, Bittori a uitat de doliu. Cum le-a dat prin cap una ca asta?!
făcuseră nenumărate greve, unele lăsate cu geamuri sparte, pichete la intrare şi ameninţări directe pentru aita. Capul răzvrătirilor era un individ foarte agresiv, Andoni, cu ecusonul sindicatului LAB prins de salopetă, instiga continuu şi îi făcea nopţile de coşmar lui Txato. Aşa că Txato l-a dat afară, dar individul a venit după câteva ore cu două huidume de la sindicat şi l-a obligat să-l reangajeze. Şi ce să mai zic de ceilalţi angajaţi? Unii, da, oameni cumsecade, dar şi-au manifestat ei în vreun fel solidaritatea, compasiunea, după asasinat? Puteau să trimită măcar o scrisoare de condoleanţe. Dar n-au făcut nici măcar asta. Doar doi dintre ei au fost la cimitirul din Polloe, dar şi aceia au tăcut mâlc.
Aşa că:
— Mai bine arunc totul la gunoi.
Xabier a cărat cu maşina mai multe cutii cu acte, facturi, avize şi tot soiul de alte documente, unele perfect arhivate, altele dezordonate. Ca nu cumva. Ce? Ca nu cumva, profitând că nu mai exista un patron şi nici vreo activitate pe acolo, unii să intre ca să fure şi să distrugă. Datornici dornici să şteargă urmele datoriilor. Adepţii cauzei a căror ură nu se stinsese odată cu asasinatul.
Nerea:
— O să ajungem paranoici.
— Se poate.
Toate teancurile de acte nu trezeau în Bittori altceva decât indiferenţă.
125
Ei să-i spună unde trebuie să semneze şi gata. Firma, zicea, era parte din Txato, aşa cum erau urechile lui delicate şi plăcerea de a merge cu bicicleta. Xabier s-a uitat atent la maică-sa, ca să vadă dacă glumea, dar nu. Prevestirile ei erau de rău augur: dacă vreunul dintre copii va fi patronul firmei, va avea aceeaşi soartă ca a tatălui lor.
În schimb, s-a dovedit extrem de interesată să păstreze obiectele personale pe care defunctul le ţinuse la birou. Într-o seară, Xabier le-a pus în cutii şi le-a dus la apartamentul din San Sebastián. După câtva timp, ea şi Xabier le-au dus la Nerea, unde încă se mai află.
Bittori i-a zis că poate să plece, pentru că vrea să fie singură când va umbla printre bunurile lui Txato.
— Dă-mi voie să-ţi spun ceva despre ceea ce conţin…
— Nu.
— Ştiai că aita…?
— Ţi-am zis că nu.
Şi nu a rămas. L-a condus până la uşă. Pupături şi agur. Rămasă singură
în casă, Bittori, fugi de-aici, a alungat-o pe Ikatza de pe canapea, s-a aşezat şi a început să deschidă cutiile. Txato nu-i dezvăluise niciodată că
avea un pistol la birou. Surpriză? Deloc. Întotdeauna mi-am imaginat că
are. Nu zicea el că acolo se simţea în siguranţă? A ţinut arma neagră în palmă. O fi încărcată? Mamă, dar ce grea e! Metalul rece, degetele departe de trăgaci ca nu cumva ceasul rău… Însă tentaţia era uriaşă şi a ţintit spre lustra din tavan. Ce simte cel care trage, atunci când victima se prăbuşeşte şi varsă sânge prin toate găurile făcute de gloanţe?
A scos şase cutiuţe, douăzeci de gloanţe calibru 9 x 19 mm, toate nedeschise, în afară de una. Txato, gangsterul meu, pistolarul meu, pe cine să fi împuşcat tu, care erai un înger? Dar de ce nu ai fost înarmat în ziua când? Nu ştiu, mă gândesc şi eu că te-ai fi putut apăra.
A lăsat pe jos toate acele unelte ucigaşe şi a scos fotografiile înrămate pe care soţul ei le expusese pe un raft în birou: una era cu ei, amândoi tineri, zâmbitori, în faţa turnului din Pisa; câte una cu fiecare copil, Xabier la doisprezece sau treisprezece ani, Nerea, extrem de frumoasă, în rochia de la prima comuniune; alta cu toţi patru, în faţa bisericii din Azpeitia, toţi la patru ace, la nunta unei rude de-a lui Txato; plus încă două în care Txato apărea alături de fiecare dintre copiii lor.
Bittori a mai scos şi alte obiecte, dar care au interesat-o mai puţin.
126
