— Bine, lasă că aflu eu.

Până la urmă, ascultau de Gorka şi corectau greşelile şi ajunseseră chiar să-l întrebe direct, înainte de a trece la treabă, cum se scrie un cuvânt sau altul. Astfel, poliki, Joxe Mari a început să recunoască meritele fratelui său şi să-l respecte. Până într-acolo încât într-o noapte, abia întors de la

 153 

Arrano, i-a zis, nici una, nici două:

— Tu dă-i bătaie cu limba bască, şi asta face parte din lupta noastră.

Adică: bietan jarrai. Era clar, nu? Argumenta simplu, brusc, elementar: el va fi toporul, iar Gorka, şarpele. O pereche bună. Probabil cineva din grup îi deschisese ochii lui Joxe Mari. Adică? Brusc, de la o zi la alta, a încetat să-şi mai bată joc de fratele său, de pasiunea lui pentru cărţi, de faptul că ieşea rar în lume, de toate astea.

L-a rugat / implorat (nu ca mai demult când îi cerea, când îi ordona) să-i facă o favoare. Ce? Peste trei zile, sâmbătă, urmau să-l sărbătorească, în sala de pelotă din sat, pe Karburo.

— Ziceai că e un tâmpit.

— Cine? Karburo? Tâmpit total. Mai tâmpit, imposibil. Dar a zăcut şapte ani în puşcărie pentru cauza noastră, aşa că merită un ongi etorri.

Un lucru nu-l anulează pe celălalt. E pregătit totul.

— Şi eu ce trebuie să fac?

— Fotografii.

— Cu Karburo?

— Cu Karburo şi cu tot ce mişcă. Îţi iei aparatul, te duci în faţă şi începi să faci fotografii în stânga şi în dreapta, ca şi cum ai fi fotograf de nunţi.

Cât de multe poţi, bine? Cu cele mai bune, o să facem afişe, la trei sute de pesetas bucata. A fost ideea lui Jokin. I-am zis că ai un aparat foto tare de tot. Celelalte fotografii o să le pun într-un album. Ştiu deja cum o să-i zic: album de gudari. Toate cheltuielile le suportăm noi, înţelegi? Nu-ţi faci griji pentru asta.

A venit şi sâmbăta, se făcea seară, şi Gorka, fără niciun chef, s-a îndreptat spre sala de pelotă, cu aparatul foto la gât. Când să iasă din casă, în hol, Arantxa l-a întrebat de ce te mai duci, că se vede ce chef ai.

Miren a intervenit de la bucătărie.

— Uf, fată, lasă-l să se ducă. O dată iese şi el!

La jumătatea sălii, lipită de unul dintre pereţii laterali, se înălţa scena, prezidată de o pancartă: KARBURO ONGI ETORRI. Într-o parte a textului se vedea o fotografie alb-negru cu sărbătoritul, când era mai tânăr, când avea mai mult păr, mai puţină burtă şi mai puţină guşă; de cealaltă parte, pe fundalul unei stele roşii, scria: Zure borroka gure eredu. Poliţişti? Nici urmă, numai dacă nu cumva vreun agent se strecurase în mulţime deghizat în sătean, riscându-şi integritatea fizică, pentru că toţi din sat se

 154 

cunosc între ei. Valuri de ikurrinas, mulţime de tineri. Se vedeau şi feţe de peste patruzeci de ani, chiar şi câte un moşuleţ. Şi, în apropierea scenei, zdrang-zdrang, zdrang-zdrang, un băiat şi o fată mânuiau beţele de txalaparta. Cei prezenţi luau loc la tribună, ca la o partidă de pelotă.

Cineva l-a salutat pe Gorka.

— Salutare, fotografule.

O modalitate de a fi trecut pe listă, de a i se spune te-am văzut, ştim care e rostul tău, ai făcut bine că ai venit. Gorka făcea poze încontinuu. Cu txalaparta, cu publicul, cu scena încă goală. Unul dintre buzunarele gecii era plin cu filme. Nerea, pe atunci abertzale, i-a zâmbit când a trecut pe lângă ea. Gorka a îndreptat aparatul foto spre ea; Nerea a făcut gestul de a-i trimite bezele şi a rămas aşa, nemişcată, până când el a apăsat pe declanşator. Să-i dea şi ei o copie, bine? Gorka a dat din cap că da. În fiecare clipă, ba unii, ba alţii, îi cereau să le facă o copie.

După câţiva paşi, a dat peste Josune. A întrebat-o de Joxe Mari.

— A rămas la barul Arrano şi eu am venit aici.

Un minut mai târziu, aplauze. Karburo a intrat în sală făcând cu degetele semnul victoriei. Era înconjurat de liderii Herri Batasuna şi de alţi reprezentanţi ai aceluiaşi curent ideologic. Gorka mergea în faţa lor şi îi fotografia. Aşa că a urcat primul pe scenă. Cu aparatul de fotografiat în mână, a urcat, a coborât, într-un continuu du-te-vino, fără să atragă prea mult atenţia, ca un om invizibil. Le-a făcut fotografii celor care au luat cuvântul. Şi primarului, care n-a luat cuvântul, dar era prezent. Şi dansatorului de aurresku şi instrumentistului care a cântat la txistu, acompaniindu-se cu toba. Şi lui Karburo, emoţionat, recunoscător, gras, cu cămaşa în carouri, cu pumnul ridicat deasupra capului, cu lacrimi în ochi în timp ce-i amintea pe colegii aflaţi încă în puşcării, a zis, în puşcăriile de exterminare ale statului. Aplauze peste aplauze, gora ETA şi flori, primite de la o fetiţă costumată în ţărăncuţă.

Când s-a intonat Eusko Gudariak. S-au ridicat cu toţii în picioare, cu pumnul înălţat deasupra capului. Odată încheiat imnul, cineva fuge. Cine?

Doi tineri cu mască de schi sar pe scenă. Unul desface un drapel spaniol.

Fluierături din toate părţile, scandări. Celălalt a aprins, cu o brichetă, mătasea îmbibată în prealabil cu benzină. Gorka, la câţiva metri, făcea fotografii.

Escortat de zeci de tineri, Karburo a fost condus la Arrano Taberna.

 155 

Printre aplauze şi goras ETA şi-a dat jos de pe perete poza lui de deţinut.

Apoi a trecut în sala de mese, unde a primit în semn de omagiu o porţie de melci. Acolo, în sala de mese, Gorka a consumat ultimul film, după care s-a dus acasă.

— Nu stai la cină?

— Mă aşteaptă.

A citit până noaptea târziu. Când clopotul a bătut de douăsprezece, a stins lumina. După o vreme, a sosit şi Joxe Mari.

— Şi, m-ai văzut?

— De ce vă mai acoperiţi feţele dacă toată lumea ştie cine sunteţi?

— Ne-ai făcut poze?

— Una când aţi sosit, dar s-ar putea să fi ieşit prost, pentru că fugeaţi foarte tare. Vreo zece sau douăsprezece când aţi dat foc drapelului şi câteva când aţi plecat.

— Trebuie developate cât mai repede.

— Sper că ăla de la studioul foto nu e mână în mână cu poliţia.

Joxe Mari a tăcut câteva secunde. Jarul ţigării lui a strălucit în întuneric.

— Îl omor.

 156 

40. DOI ANI FĂRĂ FAŢĂ

Nu-şi mai amintea când se privise în oglindă ultima dată. Probabil că la hotelul din Cala Millor. Dacă nu acolo, unde? S-a chinuit să refacă în minte camera de hotel. Cele două paturi lipite, mobilierul, tapetul de pe pereţi.

Chestiile obişnuite dintr-un hotel ieftin. Un loc pentru a dormi şi cam atât.

Nici măcar nu avea vedere la mare. Măcar avea o baie micuţă, cu duş şi cu oglindă deasupra chiuvetei. Înainte de a pleca spre Palma cu Ainhoa, s-a privit în oglindă? Nu-şi imagina o altă posibilitate. Încă de mică, Arantxa se obişnuise să umble cât mai aranjată. Nu pentru că i-ar fi cerut maică-sa, deşi şi de asta, ci mai ales pentru a se simţi plăcută, a se vedea / simţi atrăgătoare. Arantxa fusese o fată cu adevărat frumoasă. Pentru maică-sa, cea mai frumoasă din sat. Pentru taică-su, cea mai frumoasă din lume. Cu faţa aia, cu ochii ăia, cu părul ăla, era predestinată să păcătuiască prin cochetărie.