Joxe Mari nu-şi mai lua ochii de la ceas. Koldo întârzia. Jokin îşi omora timpul frunzărind ziarul Egin. Strada, ca şi crâşma, pe jumătate pustii.
Chiar dacă era trecut de opt seara, când se presupune că e vremea de ieşit în oraş şi de distracţie. Tinerii abertzale strigau sloganuri de protest pentru arestarea recentă a unui grup de comando. La fel şi gruparea din satul lor, care venise la San Sebastián aşa cum cineva merge la război pentru că, oricum l-ai privi, acesta este un război. Ori un conflict, sau mai ştiu eu cum i se zice. Koldo era cu gruparea din sat şi primise ordin să li se alăture celor doi prieteni imediat ce manifestanţii vor ajunge pe Bulevar, unde urma să aibă loc ritualul obişnuit. Un membru din Mesa Nacional de Herri Batasuna6 va citi un comunicat din pavilionul de muzică, iar la un moment dat vor urca pe scenă doi mascaţi care vor da foc unui drapel spaniol. Între timp, cei şase din sat trebuia să ducă la bun sfârşit o acţiune, în altă zonă a oraşului, nu departe de acolo, pregătită în seara anterioară.
Aşteptau nerăbdători, fără să se atingă de alcool, sosirea lui Koldo. Unii beau pentru a prinde curaj, dar ei nu, ei au suficientă convingere şi disciplină şi, zic ei, le place ca lucrurile să fie bine făcute. Bascii nu fac lucruri de mântuială (Joxe Mari). Frica e pentru cine are nevoie de ea (Jokin).
Koldo, Koldito, vino în zbor dacă e cazul, dar nu ne dezamăgi. De ce atâta grabă? Pentru că nu voiau să le-o ia înainte jarraitxus din Rentería.
Le-au luat-o o dată înainte şi au primit toţi laurii. Cum aşa? Păi, pentru că
au dat foc unui autobuz nou, care costase peste douăzeci de milioane de 6 Herri Batasuna – Unitatea Populară; HB – coaliţie naţionalistă bască din Spania, de extremă stânga, înfiinţată în anul 1978, actualmente scoasă în afara legii.
136
pesetas, marca Mercedes, iar aşa ceva chiar că îi doare pe cei de la putere.
Iar ei, de voie de nevoie, s-au mulţumit cu un autobuz Pegaso, vechi şi hodorogit, care arde şi mai greu şi pentru care primăria nu plătise nici jumătate din cât plătise pentru autobuzul Mercedes. Chiar se poate spune că le-au făcut un serviciu, pentru că n-au mai cheltuit ca să-l ducă la fier vechi.
Intră Koldo, cămaşă în carouri, fălcos. Cere un ţap de bere. Nu, nici vorbă.
— Ce naiba, fraţilor, am gura uscată de la cât am urlat.
Nu e timp pentru discuţii. Îl lasă lângă tejghea. Chelneriţa, curajoasă şi simpatică, îi îndeamnă:
— Hai, campionilor, la treabă.
Joxe Mari ţine rucsacul lipit de corp, pentru ca sticlele să nu se ciocnească între ele. Merg cu paşi repezi pe strada Narrica. Koldo aleargă
în urma lor.
— Aşteptaţi-mă, măgarilor.
În capăt, pe Bulevar, se aude mulţimea strigând sloganuri. Koldo, la un pas în urma prietenilor săi, le dă, gâfâind, ultimele informaţii: foarte mulţi oameni, autobuzele şi-au schimbat traseul. Cei doi nu se uită la el şi nici nu-i răspund. Până la un moment dat, când Joxe Mari se opreşte în dreptul vitrinei unui magazin de pălării.
— Sunt mulţi txakurras?
— Neh, câţiva beltzas.
Prudenţi, temători, trecătorii neimplicaţi în manifestaţie se îndepărtează de zonă. Cer senin, după-amiază plăcută, câte un cărucior de copii. Se simte în aer tensiunea, o transparenţă ciudată, înainte de tărăboi.
Jokin vrea să ştie dacă Koldo i-a văzut pe cei din cartierul Renteria.
— Nu.
— Bine, hai să mergem.
Merg toţi trei în şir indian. La mijloc Joxe Mari, mai înalt şi mai solid, cu rucsacul plin cu cocktailuri Molotov. Se strecoară, cu pas normal, printre tinerii care strigă: Presoak kalera, amnistia osoa. Ei tac. Manifestanţii le fac loc, îşi dau seama că e ceva cu ei, că trebuie să le deschidă drum.
Conform planului, se alătură grupului care-i aşteaptă pe o bancă din piaţa Guipúzcoa. În jur, o privelişte liniştită cu porumbei şi vrăbii, bunici cu
137
nepoţi, doamne cu câini, perechi de îndrăgostiţi şi, în sfârşit, trecători care vin şi se duc pe sub copaci, pe aleile cu pietriş.
Nu mai e timp de salutat. Cei şase tineri pornesc spre Avenida, trei pe un trotuar, trei pe celălalt trotuar. Cu puţin înainte de a ajunge, se regrupează lângă o schelă care acoperă toată faţada clădirii. Fiecare îşi acoperă gura cu eşarfa şi îşi trage cagula. Jokin preferă masca de schi.
Pentru ca Joxe Mari să nu lase jos rucsacul, Koldo îi leagă eşarfa.
Ştiu că de acum încolo atrag atenţia, uite, uite. Unii trecători schimbă
trotuarul şi se opresc vorbind şoptit între ei. Dar nimeni nu li se opune.
Nimeni nu-i ia la rost, nimeni nu cheamă poliţia. Deşi cu toţii îşi dau seama că tinerii ăştia sunt pregătiţi de luptă.
După puţin timp, zăresc un autobuz urban. Venind dinspre strada Echaide, intră pe Avenida şi se îndreaptă spre ei. Dacă ar fi parcurs traseul său obişnuit, autobuzul ar fi mers drept până la Bulevar, dar acolo manifestanţii au blocat drumul. Grupul observă că e un autobuz de pe linia 5, cu pasageri puţini în el. Ce ghinion, nu e dintre autobuzele noi. Dar, odată feţele acoperite, nu mai aveau de ales, trebuiau să acţioneze. Fără
să stea pe gânduri, Jokin a zis: ăsta. Şi s-au pregătit să-l atace.
Au lăsat să treacă nişte maşini, dar au oprit-o pe cea din faţa autobuzului. Unul a izbit cu pumnul în capotă, altul a deschis portiera şoferiţei, o femeie de vreo treizeci şi ceva de ani, pe care a scos-o din maşină, iar apoi, ţac-pac, au pus maşina de-a curmezişul străzii. Femeia ţipa ca din gură de şarpe.
— Fetiţa mea! Fetiţa mea!
Koldo i-a dat un brânci.
— Tacă-ţi fleanca.
Mai s-o dărâme la pământ. Femeia, fără un pantof, încerca să ajungă la maşină. De pe cealaltă parte a străzii, un domn a strigat:
— Las-o în pace, criminalule.
