bănuieli, dar mai ales nu înţelegea rostul strategiei gândite de Arantxa.

— Mă spăl şi mă bărbieresc zilnic, te respect, am un loc de muncă. De ce crezi că n-o să le placă de mine?

— Satul meu e mai mic decât cartierul în care stai tu, Rentería. La mine în sat toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E mai bine ca străinii să fie cunoscuţi treptat.

— Şi ce treabă are asta cu familia ta? Nu vă înţelegeţi?

— Ne înţelegem.

— Tot nu pricep.

— O să pricepi dacă vei intra în camera fraţilor mei şi te vei uita la pereţi.

Stai o clipă. Nu era neapărat să-i cunoşti pe părinţii, fraţii, unchii şi ce-o mai fi având. Atunci? A fost ideea / dorinţa lui Arantxa de a pune pe baze oficiale relaţia lor, după faza de la Londra.

El s-a purtat corect, în măsura posibilităţilor. Ceea ce nu înseamnă că

pe Arantxa n-a durut-o faptul că n-a însoţit-o. Da, m-a durut, dar el muncea. În afară de împrejurarea asta, în toate celelalte s-a comportat decent. Păcat. Ce? Chestii de-ale mele. Dacă ar fi fost un nemernic, l-ar fi trimis la naiba şi ar fi scăpat de douăzeci de ani de căsnicie. Ultimii, groaznici. Da, dar atunci Endika şi Ainhoa nu s-ar mai fi născut. Bine, bine, oricum e prea târziu ca să mai schimbe ceva.

Dându-şi seama că Arantxa era îngrozită de ideea de a călători singură, Guillermo s-a oferit să-i găsească o persoană de încredere care să meargă

cu ea.

— Mai degrabă trebuie să am eu încredere în ea, nu tu. Asta ca asta, dar cine suportă cheltuielile? O ne coste ochii din cap.

A vorbit pe şleau cu Nerea. Uite, asta este. Prietena ei s-a arătat entuziasmată de ideea călătoriei. Uau, un sfârşit de săptămână la Londra.

 165 

My name is, I come from. Şi bineînţeles, l-a tapat pe dragul ei aita, care, până la urmă, era om de afaceri, de money pentru biletele de avion, cazare şi cheltuială. Era super bucuroasă, nerăbdătoare să se vadă în avion. Arantxa, încruntată, a trebuit s-o calmeze, zicându-i:

— Auzi, asta nu e o excursie.

— Da, ştiu, ştiu. Stai liniştită. Vin cu tine peste tot.

Şi-a pus palmele pe piept, una peste cealaltă, ca o sfântă de pe o ilustrată.

— Hello, Londra. Mereu am visat să te vizitez.

— N-o să avem timp de vizitat.

— Nu contează. Important este să pot spune că am fost în Anglia.

Of, nebunatica şi frivola de Nerea. Totuşi, Arantxa nu se putea supăra pe ea, pentru că, până la urmă, i-a făcut favoarea imensă de a o însoţi, plătind din buzunarul ei (mă rog, din cel al lui Txato, odihnească-se-n pace) drumul şi cheltuielile de acolo.

Guillermo a plătit cheltuielile lui Arantxa. Toate? Până la ultimul bănuţ.

Aşa a vrut el, n-a trebuit ca ea să insiste. El singur, fără să stea pe gânduri, s-a oferit să-i dea o parte din economiile lui. Pentru că, după cum tu, oglinjoară, ştii prea bine, manii şi defecte are cât încape, dar zgârcit n-a fost niciodată, nici cu mine, nici cu copiii noştri. Cu adevărul înainte.

Pe atunci, Guillermo era asistent administrativ la Papelera Española10.

Avea un salariu mic, dar, ce vrei? Era tânăr, nu avea obligaţii familiale şi putea să facă economii pentru că locuia cu părinţii lui, care continuau să-i dea de mâncare ca şi cum încă ar mai fi fost un copil, presupunând că a încetat vreodată de a mai fi.

Tatăl său, care se pensionase în anul acela, fusese un simplu muncitor la fabrica de hârtie, încă din anii ’50. Îşi amintea de generalul Franco, scund, la costum şi cu pălărie, când a venit să inaugureze noua linie de producţie, în 1965. Omul venise gata însurat dintr-un sat din Salamanca; s-a angajat la fabrica de hârtie şi acolo a rămas, lipit de o maşinărie, până la pensie. A fost bine văzut, ceea ce, în treacăt fie spus, a contat atunci când fiul lui s-a angajat la fabrică.

Pe lângă Guillermo şi Nerea, a mai fost cineva care a ştiut de chestiunea londoneză. Maică-sa? Nu. Joxian? Pfff, ăsta nu ştie nici pe ce 10 Fabrică spaniolă de hârtie fondată în 1901. Mult timp a deţinut un adevărat monopol pe piaţa de hârtie din Spania.

 166 

lume trăieşte. Atunci? Fratele lui Nerea. Arantxa, moartă de frică, l-a rugat s-o ajute urgent. S-a întâmplat asta. L-a mai rugat să ţină secret şi Xabier, fireşte, n-a spus nimănui. Era în 1985, Xabier încă era student la medicină

în Pamplona. El a vorbit cu cunoscuţi, a tras sforile, a găsit cine să se ocupe de amica lui gravidă ca să ajungă la clinica din Londra.

N-a mai ştiut nimeni altcineva. Nici părinţii lui Guillermo, nici celelalte prietene ale lui Arantxa. Nici, mai târziu, copiii lor. Nu le-a spus niciodată.

La ce bun? Iar maică-sii, nici moartă. Atât ar mai fi lipsit. La cât era de habotnică.

Nerea a plecat cu o zi înainte, cu un zbor de linie. A avut câteva ore pentru a se plimba prin Londra, să vadă locuri cunoscute, să meargă la cumpărături, să facă fotografii şi alte chestii de genul ăsta. Avantajul de a avea bani şi timp liber. O zi mai târziu, Arantxa a luat un zbor charter cu vreo treizeci, patruzeci de femei din toată Spania, care mergeau la Londra pentru acelaşi lucru ca ea. Unele nu mai erau chiar atât de tinere (le dădea vreo treizeci, treizeci şi ceva de ani), iar altele, în floarea pubertăţii.

Printre ele, o fată de vreo cincisprezece ani, însoţită de un domn cu o expresie serioasă pe faţă, care putea fi foarte bine tatăl ei.

Arantxa a trecut prin momente grele la banda de bagaje.

Geamantanele veneau pe rând. Unul, altul, altul. Al ei nu apărea. Of, ama.

Oamenii care călătoriseră cu ea în avion plecau pe rând, banda se rotea cu un zgomot ce i se părea tot mai sinistru, iar geamantanul ei nu se vedea. I l-o fi pierdut? L-o fi luat altcineva, fără ca ea să-şi dea seama? Când în sfârşit a apărut, a scos un oftat de uşurare şi şi-a dat seama că nu mai era nimeni în jur. Apoi, n-a reuşit să se orienteze. Ca urmare, i-a luat ceva până să găsească ieşirea din aeroport. S-a simţit singură din nou. Mai rău, pierdută. Ce să facă? S-a hotărât, respirând agitat, să ia un taxi. Cu mâini tremurătoare, i-a arătat taximetristului o foaie pe care scrisese numele şi adresa hotelului. Pe drum, şoferul i s-a adresat de mai multe ori, dar ea nimic, adică nimic, nimic, nu avea nici idee de engleză. Avea senzaţia că

drumul dura prea mult, aşa că şi-a zis: să vezi că negrul ăsta m-a sechestrat. Iar o voce interioară îi spunea că probabil taximetristul o purta ca să câştige mai mult. Hotelul, în sfârşit. Oprit în faţa intrării, un autobuz din care coborau câteva dintre fetele care călătoriseră în acelaşi avion cu ea. Mama mă-sii! Dacă ar fi fost puţin mai răsărită, ar fi economisit banii de taxi.

 167 

La recepţie o aştepta Nerea, care i-a făcut capul calendar cu poveştile ei despre străzile şi magazinele din oraş.

— Nerea, să nu mă laşi singură.

S-au înţeles să doarmă în acelaşi pat.

— Ţi-e frică?

Bine, măi, ce întrebare! Frică? La puţin timp după ce s-au băgat în pat, lui Arantxa, acum pe o parte, acum pe cealaltă, i-a venit să vomite.

Desculţă pe mocheta veche, tocită. Şoaptele ei, lamentările?, în baie. Îi intrase frica în oase. Şi nu doar la gândul operaţiei, cu toate că şi de asta, dar nu atât de tare, pentru că Xabier îi dăduse prin telefon o serie de explicaţii liniştitoare, aşa că ştia, mai mult sau mai puţin, ce o aştepta.

Problema părea mai gravă din cauza faptului că nu ştia boabă de englezeşte. Nu se vedea în stare să umble singură prin Londra, să găsească

locul, să ceară ajutor, dacă ar fi avut nevoie. O apăsa încontinuu o senzaţie puternică, mai mult, insuportabilă de abandon, de părăsire. Aşezată în scaunul cu rotile, în faţa oglinzii, îşi aminteşte ce gândea atunci: dacă mă

rătăcesc, dacă mă loveşte o maşină, dacă iau vreo boală la clinică din cauza lipsei de igienă sau orice, dacă fac o entorsă coborând scările şi nu mă mai pot întoarce la timp acasă şi, uite-aşa, dintr-un motiv sau altul, află ai mei, don Serapio, tot satul, ce coşmar!