Faza e, aşa cum avea să afle, că maică-sa împreună cu mama lui Nerea, cele mai bune prietene pe vremea aia, s-au dus sâmbătă, ca de obicei, să

mănânce în San Sebastián, unde au vorbit despre fetele lor, amândouă

aflate întâmplător în călătorie, nu mai spune, folosind cuvinte pe care Arantxa şi le putea imagina uşor:

— Nerea a plecat joi la Londra, cu o prietenă de la facultate.

— A, da? Arantxa mea e în Bilbao. A plecat ieri la un concert, dar nu mă

întreba cine cântă că eu despre muzica modernă n-am nici cea mai mică

idee.

S-au trezit devreme. Nerea a coborât la micul dejun. Arantxa, incapabilă să mănânce, a băut câteva înghiţituri de apă. Ce emoţii! La ora stabilită, s-au îndreptat, una veselă, flecărind încontinuu, cealaltă cu inima strânsă, spre strada pe care se afla sediul organizaţiei care se ocupa de problemă. Clădiri cu nouă etaje lângă altele cu aspect mai vechi; unele, serios, cu mucegai pe faţadă. Biroul organizaţiei se afla într-una dintre astea din urmă. Nerea a văzut prima, de pe trotuarul de peste drum.

 168 

— Acolo e, aia cu poartă albastră.

A intrat cu gesturi temătoare, apoi a apucat-o o spaimă imposibil de controlat. Pe bune. De ce? Păi, scara îngustă care ducea la etaj era plină

de mizerie. O ceaşcă răsturnată. Ce naiba caută o ceaşcă pe trepte? Şi aceeaşi întrebare era valabilă şi pentru pungile de plastic, pentru hârtii, o sticlă şi o pată de lapte. Ce cocină!

— Eu mă întorc, Nere. Mai bine fac copilul.

— Calmează-te, hai să aruncăm o privire, dacă tot am venit până aici, şi apoi mai vedem.

A mângâiat-o pe păr, a pupat-o, consolatoare, drăgăstoasă, pe obraz.

Pe scurt, a convins-o. Au urcat ţinându-se de mână şi au aşteptat la rând într-o încăpere cu mai multe scaune, o canapea cu pielea crăpată şi afişe pe pereţi. Arantxa a recunoscut-o pe o fată care fusese şi ea în avion în seara trecută. După puţin timp, a sosit şi fata de vreo cincisprezece ani, împreună cu bărbatul cu faţă gravă care putea fi tatăl ei. Mai erau şi alţii.

Un bărbat pe jumătate adormit, murdar, cu aspect de drogat. Fata din avion le-a auzit vorbind şi le-a întrebat dacă sunt spanioloaice. Nerea a zis că sunt din Ţara Bascilor, iar fata le-a spus povestea ei, fără ca ele să i-o fi cerut.

Au intrat şi ele, într-un sfârşit. Nerea a tradus cât de bine a putut.

Arantxa a semnat unde i s-a arătat să semneze. Apoi, i-au dat o hârtie pentru doctorul care, o oră mai târziu, urma s-o examineze într-o clinică

din centrul Londrei. Au coborât treptele pline de gunoaie. Arantxa, în şoaptă:

— Îmi spui şi mie de ce râdeaţi tu şi cu doamna din birou?

— Pentru că ea credea că eu sunt cea care… Înţelegi.

În stradă aştepta o maşină a organizaţiei, plină cu femei tinere şi însoţitori. Maşina le-a dus mai întâi la clinică, iar de acolo, odată făcute analizele necesare, la o vilă în suburbii. Era un cartier rezidenţial, cu case joase cu balcon, şemineu şi grădină. Copaci pe trotuar, străzi curate, nici urmă de gunoaie. Uff, măcar atât.

Altceva? Oglindă, ce curioasă eşti! Cele două prietene au fost întâmpinate de o asistentă care rupea spaniolă. Arantxa a aşteptat într-o cameră cu plante de interior şi mobilier modern. Îşi aminteşte de o fată cu trăsături asiatice, de una ce părea să fie din India şi de mai multe fete din Spania, pe care le văzuse şi în avion.

 169 

Şi gata, după ce a aşteptat vreo trei sferturi de oră, i-au dat o brăţară

de plastic cu numele ei, un combinezon de unică folosinţă şi i-au zis să se dezbrace. A venit doctorul, un bărbat cu mustaţă cenuşie, cu trăsături plăcute şi manierat, care transmitea calm. Doctor Finks, aşa îl chema. A.

Finks. Şi-a făcut treaba şi a făcut-o bine, şi asta e tot, oglindă. Încă ceva şi gata: când m-am trezit din anestezie, am simţit nişte spasme cumplite, dar cum nu mâncasem nimic, n-am avut ce vomita. Iar duminică, la începutul după-amiezii, îmi amintesc foarte bine, atmosfera din avion era cu totul alta. Toate acele femei erau mult mai relaxate şi, evident, mai vorbăreţe decât la venire.

 170 

43. LOGODNICI

Chestiunea londoneză i-a legat. De atunci încolo, au fost logodnici ca de modă veche, de genul celor cărora le place să meargă pe stradă ţinându-se de mână şi, după o vreme, soţi. El a aşteptat-o la aeroport cu un buchet de flori, consolator / drăgăstos, mângâietor / curtenitor; a folosit un limbaj mai puţin cotidian, fraze răsunătoare încărcate de o tandreţe sinceră, iar ea şi-a lipit fruntea de pieptul lui, dându-i de înţeles că-l iertase pentru inoportuna, nedorita sarcină.

I-a făcut cadou lui Guillermo un deschizător de conserve, cumpărat în ultimul minut dintr-un magazin de souvenirs din aeroportul Heathrow.

Mânerul avea forma unei cabine telefonice roşii. Peste ani, deschizătorul de conserve avea să apară într-un sertar din casa lor. Arantxa l-a aruncat la gunoi fără să stea pe gânduri. Obiectul îi trezea amintiri urâte şi poate că şi lui Guillermo, căruia nu i-a lipsit niciodată (sau poate că da, dar n-a spus).

Complici, s-au înţeles tacit să nu mai vorbească niciodată despre avort.

Dar întâmplarea aceea era mereu prezentă, plutind invizibilă în discuţiile lor, în privirile lor şi, cel mai rău, cel puţin pentru Arantxa, ca o umbră

adăugată umbrelor copiilor lor.

Pe durata celor douăzeci de ani de căsnicie, Arantxa şi Guillermo au făcut câteva călătorii în străinătate. La Paris, cu copiii, de două ori, la Veneţia, în Maroc, în Portugalia. La Londra, niciodată. Niciunul n-a propus, niciunuia nu-i trecuse prin minte. Uneori, nu întotdeauna, dar uneori, stând de vorbă cu o veche prietenă întâlnită întâmplător pe stradă, sau în timp ce rezolva o problemă administrativă, dacă era întrebată câţi copii are, Arantxa se gândea o clipă. O nimica toată, o clipită, destul cât să nu greşească. Trei? Doi.

Cu trecerea anilor, faza din Londra (cum ar fi astăzi copilul acela nenăscut?) s-a retras treptat în ungherele minţii, fără să cadă cu totul în uitare. Brusc, după atac, a reapărut în amintirile ei. O pedeapsă de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu o fi existând? Capricii masochiste ale unui creier care, închis într-un corp inert, se distra mortificându-se cu întâmplări din trecut? Încă din secţia de terapie intensivă a spitalului din Palma. Nemişcată, intubată, într-o noapte n-a reuşit nicicum să scape de

 171 

amintirea acelei dureroase aventuri, care şi acum, când stă în scaunul cu rotile în faţa oglinzii, în casa părinţilor ei, îi vine în minte, fără voia ei.

Faza aceea i-a legat. Începuseră să se întâlnească zilnic în San Sebastián. În după-amiezile cu vreme frumoasă se aşezau pe o bancă.

Printre mângâieri, mâncau dintr-un cornet de castane coapte sau de arahide, ori dintr-o cutiuţă cu prăjituri sau bomboane. În zilele cu ploaie, nu aveau de ales şi se dezmierdau prin cafenele sau la cinema. Guillermo, având darul cuvintelor, îi şoptea lui Arantxa lucruri minunate. Când se făcea nouă seara, fiecare lua autobuzul său şi tot aşa, săruturi şi complimente, zi după zi.

— Draga mea, cred că ar fi cazul să ne cunoaştem părinţii, tu, pe ai mei, eu, pe ai tăi.

— Începem cu ai tăi.

— Vorbeşti de parcă n-o să-mi fie uşor cu ai tăi.

— Nu, deloc. Doar că familia ta e mai mică şi o să ne fie mai simplu.

Între timp, eu o să-i pregătesc pe ai mei.

Într-o sâmbătă, Guillermo (sau Guille) a dus-o la prânz la el acasă, în Rentería. Etajul patru. S-a deschis uşa. Angelita: scundă, lată, durdulie, şaizeci de ani. A primit-o pe logodnica fiului ei cu două săruturi ca două

bucăţi de tort aruncate în faţă: rotunde, cremoase, pline de efuziune.

Mama niciodată nu m-a sărutat în felul ăsta. Aşa încât, imediat ce le-a călcat pragul, lui Arantxa i-a dispărut orice urmă de teamă.