— Mincinosule! Te-a auzit tot satul.
Şi o ţinea aşa întruna până când îl făcea să plângă. Asta se întâmpla când era deja acasă, convalescent, cu faţa deformată de o vânătaie impresionantă şi cu o mână prinsă în faşa petrecută pe după gât. În stradă, lângă camion, n-a scăpat nicio lacrimă. Îi era ruşine. Se adunaseră
pe trotuar mai mulţi gură-cască şi alţi câţiva apăruseră la ferestre.
— Nu e fiul cel mic al lui Joxian?
Îşi murdărise hainele. Cu propriul sânge şi cu mizeria de pe asfalt. Of, când o să vadă ama. Îi lipsea un papuc. Chiar şoferul l-a dus cu camionul la spital.
Braţul i l-au reparat. Nasul, nu. Când era copil, nu se vedea că e
145
deformat. Mai târziu, la pubertate, pe măsură ce trăsăturile feţei i se schimbau, s-a văzut că nasul nu avea forma corectă. Septul nazal era deviat, turtit sau strâmb, nu se ştia exact. În schimb, incisivul ciobit îl vedea oricine. Maică-sa îl repezea.
— Poţi respira?
— Da.
— Poţi muşca?
— Da.
— Şi-atunci? Ce mai vrei?
Bărbatul care l-a accidentat pe Gorka era din Andoáin, avea vreo cincizeci de ani şi era distribuitor la o fabrică de dulciuri. La două
săptămâni după accident, a mers acasă la copil, ca să-l vadă. Un om bun, întrebase de mai multe ori prin telefon cum se mai simţea Gorka, dacă îşi revenise, dacă se simţea bine şi putea să-şi vadă de viaţa obişnuită. Se simţea că era îngrijorat. Pe scurt, într-o dimineaţă a sunat la sonerie, Miren i-a deschis uşa, Gorka era la ikastola, cu mâna în ghips. Şoferul a lăsat un tort pentru micuţ.
— Şi pentru toată familia, fireşte.
Un tort cu blatul acoperit de un strat gros de ciocolată şi frişcă, presărat cu marţipan şi cireşe.
Cearta a început cu puţin înainte de prânz. Miren, supărată foc. Îşi amintea foarte bine că în seara dinainte, înainte de culcare, tortul era întreg, băgat în frigider. Când s-a trezit dimineaţă, din tort lipsea ceva mai mult de un sfert. Prima, pentru a nu spune singura bănuială: Joxe Mari, mâncăul ţinutului. Pentru că n-aş crede că taică-su. Sau da? Joxe Mari era cu echipa de handbal într-un sat din zonă, Joxian ieşise cu bicicleta. Când vor veni acasă, unul dintre ei, încă nu ştiu care, o să vadă el. Arantxa a observat că mama ei vorbea singură, bombănind.
— Ce e, ama?
— Nimic.
Şi nu au mai discutat. S-a întors tatăl, s-a întors şi fiul, la câteva minute unul de altul. Cât să fi fost ceasul? Unu? Cam aşa. Flămânzi, obosiţi, Joxian în echipamentul de ciclist, au întrebat ce e de mâncare. Reproşuri, acuzaţii, ceartă, asta aveau de mâncare.
Joxe Mari a recunoscut fără nicio problemă. Dar, staţi puţin, tortul era deja început când şi-a tăiat el o felie la micul dejun. De aceea a şi crezut că
146
e tortul tuturor.
— Cum adică început?
— Păi lipsea o bucată mai mare decât cea pe care mi-am tăiat-o eu. Pe Dumnezeul meu, ama.
Miren, cu ochii în flăcări, cu dinţii strânşi, s-a întors către soţul ei şi a început să ţipe la el, fără să-i dea timp să se apere. Joxian nega, dând din cap. Dar ea: cine atunci, dacă nu el? El a recunoscut că, chiar înainte de a ieşi din casă, n-a rezistat ispitei de a mânca trei cireşe, dar nimic mai mult.
De restul nu se atinsese. Joxe Mari nu l-a crezut:
— Hai, măi aita, nu se poate.
— Ce nu se poate?
— Când m-am trezit, lipsea o bucată mare de tort, iar tu ai plecat de acasă înaintea mea.
— Să mor eu! De câte ori să mai spun că am mâncat doar trei cireşe?
Când am deschis frigiderul, lipsea deja o bucată din tort.
S-au uitat la Gorka.
— Nu, eu nu.
Miren i-a luat apărarea micuţului.
— Lăsaţi în pace copilul. Tortul e al lui. Poate să-l mănânce singur pe tot.
Gorka: nu vă mai certaţi, vă rog, tortul e pentru toţi. Vorbele împăciuitoare ale copilului, spuse pe un ton dulce, au intensificat starea de nervozitate a familiei; până într-acolo încât Miren, într-o izbucnire de mânie, şi-a dat jos şorţul şi le-a zis:
— Puteţi să mâncaţi fără mine.
A ieşit din bucătărie cu paşi hotărâţi, dar numai pentru a reveni după
