— Da, dar fără ei, cine o să-ţi conducă maşinile, cine o să ţi le repare?

Le-a cerut / ordonat să dea butoiul la o parte ca să poată deschide poarta. Andoni a repetat, agresiv, tăios, că nu se lucrează. Ceilalţi doi tăceau mâlc. Temători? Nu e de ici de colo să nu-l laşi pe patron să intre în propria firmă. Pe la spatele lui Andoni, care era liderul lor, evident, au împins butoiul într-o parte, cu privirile lăsate în pământ.

Andoni s-a enervat:

— Ce faceţi?

El nu vedea sau ce? Apoi a adăugat scuipând cuvintele cu furie, cu ură:

— Bine, dar niciun camion nu iese şi nu intră.

Txato s-a închis în birou. Pe fereastră, întinzându-şi gâtul, îi putea vedea pe cei trei care pichetau intrarea. Se apărau de frig ţopăind, suflându-şi în palme. Discutau, fumau, le ieşeau aburi din gură. Nişte nenorociţi. Le umpluseră capul cu sloganuri. Maimuţe manevrabile, dornici să se supună. Şi cât de mulţumiţi fuseseră când îi angajase! Iar Bittori:

— Angajează oameni de aici ca banii să rămână aici.

Iar pe Andoni ăsta, naiba să-l ia, l-a angajat pentru că nişte cunoscuţi au rugat-o pe Bittori, dacă se poate, vă rugăm şi tot aşa. Dacă ar fi ştiut!

Fără să piardă timpul, Txato a dat mai multe telefoane, pentru a-şi informa clienţii asupra situaţiei. Că îi pare rău şi vă rog să înţelegeţi. Apoi, ceva mai liniştit, dar la fel de supărat, a mai dat câteva telefoane, a făcut modificări în agendă, a schimbat, de comun acord, anumite date, a trebuit să anuleze (mama mă-sii!) un transport important, le-a dat instrucţiuni şoferilor care erau pe drum să parcheze camionul în zona industrială.

Când a văzut că lângă cei trei grevişti mai apăruseră doi, printre care şi cel cu voce politicoasă care-l sunase noaptea trecută, şi-a zis că lucrurile nu pot continua aşa, trebuie să fac ceva, doar n-o să-mi dicteze ei mie.

A dat un telefon şi a aflat că autobuzele locale nu circulau din cauza grevei. Pe la nouă şi jumătate, a chemat un taxi. Şi-a luat geaca îmblănită

şi, fără să stingă lumina din birou, ca să lase impresia că era tot acolo, a

 180 

ieşit din hală pe uşa din spate, care dădea spre râu. Puţin mai încolo, înainte de pod, e o cărare care duce la şosea. N-a durat nici cinci minute până să vină taxiul. Înainte de ora zece, a coborât din taxi în cartierul Amara, din San Sebastián.

Surpriză: i-a deschis uşa femeia pe care n-o suporta Bittori. Spunea despre ea că era o simplă (silabisea: sim-plă) infirmieră. Când spunea ce profesie avea colega / amica / iubita fiului lor, îşi încreţea nasul şi strâmba uşor din buze.

— Doctorii cu doctoriţele şi infirmierii cu infirmierele.

Apoi, începea să-i găsească defecte: se îmbracă urât, e pedantă, îşi dă

cu prea mult parfum. Reuşea cu greu să ascundă faptul că Aránzazu nu-i plăcuse din prima. Iar aversiunea faţă de ea a crescut până la limita suportabilităţii când a aflat că era divorţată şi mai în vârstă decât Xabier.

— Ăsta pare să fie tot cu caş la gură, are nevoie de încă o mamă, sau ce? Nu-şi dă seama că neruşinata vrea să profite de poziţia şi de salariul lui?

Lui Txato îi era indiferent. Dacă pe ea o alesese fiu-său, atunci ea să fie.

Nu se aştepta s-o găsească în apartamentul lui Xabier.

— Deranjez?

— Nu, intraţi, intraţi.

A întrebat-o de fiul său. Vine imediat, e la duş. Aránzazu, desculţă, îmbrăcată subţire. Trăiau împreună? Lui Txato îi era egal. Teoria lui: dacă

copiii noştri sunt fericiţi, restul contează mai puţin. Dar Bittori:

— Tu vrei să fie fericiţi ca să te lase pe tine în pace.

— Şi dacă ar fi aşa, ce?

Se auzea zgomotul unui uscător de păr, femeia avea unghiile de la picioare date cu roşu-închis şi pe unul dintre pereţi atârna un tablou în ulei cu San Sebastián şi o parte din golful Biscaya, semnat de un oarecare Avalos. Xabier îi spusese de mai multe ori tatălui său să investească în artă, dar eu nu mă pricep la asta, fiule.

Txato a întrebat dacă şi la spital era grevă.

— Grevă? Din câte ştiu eu, nu. Apoi, către Xabier, care apăruse într-un halat de baie alb: Tu ai auzit ceva de vreo grevă?

— Nu.

— Păi, angajaţii tatălui tău nu au venit astăzi la muncă.

Txato a confirmat. Tatăl şi fiul s-au îmbrăţişat, Xabier mirosea a apă de

 181 

colonie, şi a zis pe un ton glumeţ:

— Am operaţie în după-amiaza asta. Să sperăm, pentru sănătatea pacientului, că niciun grevist n-o să dea buzna în sala de operaţie.

Tatăl lui n-a gustat gluma. Dimpotrivă, s-a încruntat, l-a privit cu severitate, a tăcut înciudat.

— Ce e, aita?

— Nimic.

Aránzazu, intuiţie feminină, le-a zis că o să-i lase singuri ca să poată

discuta liniştiţi. Să-i acorde doar cinci minute, cât să se îmbrace. Xabier a scos printre buze un dar stupid, ca un fir de salivă:

— Dar…

Txato i-a propus / l-a rugat pe Xabier să se întâlnească în barul de la colţ, acolo unde el o să-l aştepte. În bar nu au avut parte de intimitate, erau prea multe urechi şi, în plus, Xabier nu voia nimic de băut. Aşa că s-au plimbat pe străzile din jur. Tot umblând după o zonă verde şi liniştită, au ajuns la promenada Árbol de Gernika şi, din vorbă în vorbă, au străbătut-o până la podul María Cristina, după care s-au întors.

— E mai bine ca ama să nu afle că ne-am întâlnit. Sigur că i-am spus ce era esenţial. Dar sunt detalii pe care prefer să le ţin pentru mine. Nu vreau să-şi facă griji pentru nişte probleme care sper să se rezolve, de aceea am şi vrut să vorbesc cu tine între patru ochi. Eşti un bărbat cu capul pe umeri. Sunt convins că mă poţi sfătui.

— Sigur, aita. Despre ce e vorba?

— Nu-mi merge bine deloc în sat.

— Nu-mi spune că au reapărut mesajele.

— În ultimul timp, m-au lăsat în pace. Poate că şi-au dat seama că nu sunt afaceristul care se scaldă în bani, aşa cum şi-au închipuit. Sau poate că nişte iniţiative recente au mai potolit lăcomia nemernicilor ăstora.

— Ce iniţiative? Nu mi-ai spus nimic.