que bellos versos comportes,
bájame la bragueta
y tócame los cojones9.
La un moment dat, în absenţa lui Gorka, Joxe Mari i-a desenat lui Antonio Machado, cu markerul, mustăţi şi ochelari negri, de orb, iar lângă
gură a trasat o bulă de dialog, ca în benzile desenate în care a scris: Gora 9 Aproximativ: „O, poeţii / ce versuri frumoase puneţi pe foaie / dar daţi-mi jos chiloţii / şi apucaţi-mă de coaie”.
152
ETA. Şi râdea de el, spunând batjocoritor că sigur bătrânul cu pălărie ştia despre ce e vorba. Gorka, resemnat, chiar indiferent, se lăsa umilit. Spre nemulţumirea lui Arantxa, care-l certa din cauza asta:
— De ce nu te aperi? De ce nu-l contrazici?
— Nu vreau să se enerveze.
— Te temi de el?
— Puţin.
În chestiunile intelectuale, Gorka îi era net superior fratelui său.
Adeseori, Joxe Mari continua în pat, pe întuneric, discuţiile la care luase parte recent, alături de grupul său, în Arrano Taberna. Cu faţa în sus, trăgând agitat din ultima ţigară a zilei, susţinea lupta armată şi independenţa şi altceva nu mai ştia. Poliloghiile teoretice ale câtorva dintre prietenii săi îl enervau la culme. El nu admitea altceva în afară de obiective: să încorporeze Navarra, să alunge Garda Civilă, chestii din astea, ce naiba, care pot fi înţelese fără complicaţii filosofice. După ce-i trecea criza dialectică, se întorcea spre Gorka şi, prietenos, frăţeşte, mieros, dormi?, îl ruga chestii de genul:
— Ia explică-mi tu mie ce e cu marxism-leninismul ăsta, dar în cuvinte simple şi repede, că mâine trebuie să mă trezesc devreme.
Gorka îi era superior lui Joxe Mari şi în privinţa stăpânirii limbii basce.
Citea frecvent scriitori basci şi, de la şaisprezece ani, scria în limba bască
poeme pe care le arăta doar lui Arantxa. Fără exagerare, era de o sută de ori mai bun la gramatică decât Joxe Mari şi prietenii lui, care vorbeau cum puteau, adică limba bască vorbită în casă şi pe stradă, uşor îmbunătăţită la ikastola. Ei se întâlneau acasă la câte unul dintre ei ca să facă afişe scrise de mână, pentru a le lipi apoi prin sat. Uneori, se întâlneau în camera lui Joxe Mari şi Gorka le zicea unde făcuseră greşeli de gramatică şi de ortografie, unele dintre ele destule de grave.
Fratele său, ţâfnos, dar neputincios, îl întreba bănuitor:
— Eşti sigur?
— Bineînţeles.
— Bine, lasă că aflu eu.
Până la urmă, ascultau de Gorka şi corectau greşelile şi ajunseseră chiar să-l întrebe direct, înainte de a trece la treabă, cum se scrie un cuvânt sau altul. Astfel, poliki, Joxe Mari a început să recunoască meritele fratelui său şi să-l respecte. Până într-acolo încât într-o noapte, abia întors de la
153
Arrano, i-a zis, nici una, nici două:
— Tu dă-i bătaie cu limba bască, şi asta face parte din lupta noastră.
Adică: bietan jarrai. Era clar, nu? Argumenta simplu, brusc, elementar: el va fi toporul, iar Gorka, şarpele. O pereche bună. Probabil cineva din grup îi deschisese ochii lui Joxe Mari. Adică? Brusc, de la o zi la alta, a încetat să-şi mai bată joc de fratele său, de pasiunea lui pentru cărţi, de faptul că ieşea rar în lume, de toate astea.
L-a rugat / implorat (nu ca mai demult când îi cerea, când îi ordona) să-i facă o favoare. Ce? Peste trei zile, sâmbătă, urmau să-l sărbătorească, în sala de pelotă din sat, pe Karburo.
— Ziceai că e un tâmpit.
— Cine? Karburo? Tâmpit total. Mai tâmpit, imposibil. Dar a zăcut şapte ani în puşcărie pentru cauza noastră, aşa că merită un ongi etorri.
Un lucru nu-l anulează pe celălalt. E pregătit totul.
— Şi eu ce trebuie să fac?
— Fotografii.
— Cu Karburo?
— Cu Karburo şi cu tot ce mişcă. Îţi iei aparatul, te duci în faţă şi începi să faci fotografii în stânga şi în dreapta, ca şi cum ai fi fotograf de nunţi.
Cât de multe poţi, bine? Cu cele mai bune, o să facem afişe, la trei sute de pesetas bucata. A fost ideea lui Jokin. I-am zis că ai un aparat foto tare de tot. Celelalte fotografii o să le pun într-un album. Ştiu deja cum o să-i zic: album de gudari. Toate cheltuielile le suportăm noi, înţelegi? Nu-ţi faci griji pentru asta.
A venit şi sâmbăta, se făcea seară, şi Gorka, fără niciun chef, s-a îndreptat spre sala de pelotă, cu aparatul foto la gât. Când să iasă din casă, în hol, Arantxa l-a întrebat de ce te mai duci, că se vede ce chef ai.
Miren a intervenit de la bucătărie.
— Uf, fată, lasă-l să se ducă. O dată iese şi el!
La jumătatea sălii, lipită de unul dintre pereţii laterali, se înălţa scena, prezidată de o pancartă: KARBURO ONGI ETORRI. Într-o parte a textului se vedea o fotografie alb-negru cu sărbătoritul, când era mai tânăr, când avea mai mult păr, mai puţină burtă şi mai puţină guşă; de cealaltă parte, pe fundalul unei stele roşii, scria: Zure borroka gure eredu. Poliţişti? Nici urmă, numai dacă nu cumva vreun agent se strecurase în mulţime deghizat în sătean, riscându-şi integritatea fizică, pentru că toţi din sat se
154
