— Un basc, unul din sat, ca mine şi ca tine. La naiba, dacă ar fi fost un poliţist, mai ziceam, dar Txato! Pentru mine n-a fost un om rău.

— Nu e vorba de oameni buni sau oameni răi. E în joc viaţa unui popor.

Suntem abertzales sau nu? Şi nu uita că ai un fiu care luptă.

S-a ridicat de la masă supărată. A spălat vasele în tăcere, iar Joxian nu s-a mişcat de la locul lui nici atunci când, după puţin timp, ea a venit în bucătărie şi i-a zis că vorbeau la televizor despre cele întâmplate. Să vină

să vadă, dacă vrea, iar el a clătinat din cap.

— Eu mă bag în pat.

Joxian nu s-a mişcat din bucătărie. Şi-a umplut un pahar de vin din damigeana de sub chiuvetă, apoi încă unul şi încă unul. A bătut ora douăsprezece, unu, două şi el tot fumând şi bând. S-a culcat când a rămas fără vin. Miren, pe întuneric, i-a zis pe un ton ferm:

— Dacă-l plângi pe ăla, mă culc în altă cameră.

— Plâng pentru cine am eu chef.

S-au scurs şi ultimele rămăşiţe negre ale nopţii. Joxian, trântit în pat îmbrăcat, a dormit? Nicio secundă. S-a ridicat imediat ce lumina a bătut în jaluzele. Unde mergi? N-a răspuns. Din baie, un lung şuvoi de urină a întrerupt liniştea casei. În loc să se întoarcă în pat, Joxian a ieşit în stradă, fără să ia micul dejun. La o asemenea oră, când era în schimbul doi? A plecat cu bicicleta, fără impermeabil, deşi ploua, parcurgea străzi una după alta. Nu-i păsa în ce direcţie, nu-i păsa de nimic. La jumătatea urcuşului spre Orio, în micuţul port unde pe vremuri se întrecea cu Txato, iar Txato pierdea de fiecare dată, oricât suflet ar fi pus în pedalat, pentru că nu avea picioare de ciclist ca Joxian, s-a oprit ca să-şi verse amarul fără

martori, la marginea drumului, pizda mă-sii.

A revenit acasă, îngheţat, puţin înainte de ora unu. S-a spălat şi şi-a luat haine curate. Nu s-a atins de lintea cu carne şi usturoi. Şi-a luat o banană

la muncă şi s-a hotărât, încruntat, să nu stea de vorbă cu nimeni de la turnătorie. Şi-a ţinut promisiunea până seara târziu. Atunci, în pauza de ţigară, a venit la el Herminio, tâmpitul de Herminio şi i-a zis:

— Aş putea să jur că ieri l-am văzut prin sat pe Joxe Mari.

— Juri cam uşor.

 195 

— Nu, serios, când veneam la muncă. Era într-o maşină.

— Cumpără-ţi ochelari şi nu mă mai bate la cap. Băiatul meu e departe.

Nu atât de departe ca al tău, dar, oricum, destul de departe.

— Din profil, mi s-a părut…

— Ţi s-a părut.

Joxian a aruncat ţigara pe jos, chiar dacă nu fumase nici jumătate din ea. În timp ce o strivea cu piciorul, a şoptit un cuvânt ininteligibil. Apoi s-a întors în hală.

 196 

49. ARATĂ-ŢI FAŢA

În ziua anterioară, ca în fiecare an la mijlocul toamnei, îi vânduse lui Juani toţi iepurii. Şaptesprezece, toţi unul şi unul. Îi dădea la preţ bun, ca unui prieten, ba chiar îi era ruşine să ia bani. De ce? Pentru că de multe ori când Miren mergea la măcelărie şi cerea două bucăţi de file de vită, să

zicem, Juani îi mai punea două, fără să zică nimic, sau doi cârnaţi, o bucată

de sângerete, ce-i venea la mână.

În faţa cuştilor goale, Joxian se gândea deja să le umple cu pui de iepuri. Îi plăcea la nebunie să crească iepuri. Era zece dimineaţa. Soare, linişte, păsările ciripeau şi, din când în când, se auzea câte un utilaj, ţaca-paca, de la atelierul fraţilor Arrizabalaga, de pe celălalt mal. A înlocuit o gratie ruptă cu una nouă şi tocmai scotea cuştile din şopron ca să mai stea şi ele la aer, când a văzut-o, cu poşeta şi cu chipul ei posomorât, oprită la intrarea în grădină.

S-a uitat la ea preţ de o clipită. Surprins? Nu chiar. Joxian se aştepta s-o întâlnească, mai devreme sau mai târziu, pe stradă, mai ales acum când umblă peste tot prin sat. Dar nu s-a gândit nicio clipă că va veni să-l caute.

Până la urmă, poate că are dreptate Miren: nebuna asta profită de renunţarea la lupta armată ca să ne facă viaţa un infern.

S-a întors cu spatele la ea şi şi-a văzut mai departe de cuşti. Va pleca până la urmă. Simţea în ceafă privirea ei rece, otravă pură. Şi nu se mai putea bucura deloc de micuţul lui paradis legumicol. Până şi păsările încetaseră să mai cânte. Maşinăria fraţilor Arrizabalaga se oprise. Joxian a mutat cuştile din loc, mai mult ca să-i dea impresia că era ocupat, supărându-se pe sine însuşi că nu găsea o soluţie pentru a pune capăt acelei situaţii.

După atâţia ani, câţi?, cel puţin douăzeci, ea i s-a adresat:

— Joxian, am venit ca să stăm de vorbă.

— Păi, vorbeşte.

N-a fost frumos din partea ta, Joxian, bruscheţea asta şi, dându-şi seama, a simţit brusc că faţa îi ia foc de ruşine. Dumnezeule, şi cât de liniştit era! Nu i-a rămas altceva de făcut decât să-şi întoarcă faţa. Ea:

— Pot să intru?

— Intră.

 197 

Bittori a înaintat pe cărarea care cobora uşor, printre straturile de praz, de o parte, şi de andive şi salată de cealaltă parte. Se uita în jur impasibilă.

Îşi amintea, recunoştea ceva? S-a oprit la doi paşi de Joxian, i-a lăudat grădina. Ce frumoasă, ce bine întreţinută. Arătând spre zona terasată, l-a întrebat dacă acolo era pământul din Navarra pe care soţul ei i-l făcuse cadou. Joxian, cu capul plecat, a făcut semn că da.

S-au privit, cu ostilitate? Nu. Mai degrabă cu curiozitate, scrutându-se unul pe celălalt, de parcă nu s-ar fi recunoscut din prima. Joxian, timid, împăciuitor:

— De ce ai venit?

— Ca să vorbim.

— Despre ce? Eu n-am nimic de zis.

— Ieri am fost la cimitir. Merg des, ştii? Mă aşez pe marginea mormântului şi stau de vorbă cu el. Mi-a zis să-ţi transmit salutări.

Ce vrea? Să mă scoată din sărite? N-a răspuns. Mâinile murdare de la grădinărit, basca plină de praf, pe care şi-a dat-o jos ca să-şi şteargă

transpiraţia de pe frunte, cizmele de pe vremea când muncea la turnătorie. Joxian îmbătrânise. Încărunţise la tâmple, iar în vârful capului era chel. Dar se vedea că anii trecuseră şi peste Bittori.

— N-am venit ca să ne certăm. Tu nu mi-ai făcut nimic şi nici eu nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Sau da? Poate că mă înşel. Dacă e aşa, îţi pot cere iertare fără probleme.

— Nu trebuie să-mi ceri nimic. Ce a fost, a fost. Nici tu şi nici eu nu mai putem schimba lucrurile.

— Ce a fost? Eu ştiu doar o parte. M-am gândit: poate că Joxian îmi poate spune restul. Am venit aici cu speranţa asta. Vreau doar să ştiu, apoi plec. Îţi promit.