157
viziera ridicată ca să poată vedea. Cumplit. Vedea bine, dar nu voia să se vadă. Sigur sunt foarte urâtă, îmi curg balele, am faţa strâmbă, aşa că, îşi zicea adeseori, mai bine aş fi moartă.
— De ce închizi ochii?
Când au renovat casa, Miren a cumpărat o oglindă de baie în care te puteai vedea în întregime. Întâmplarea face că o cumpărase pentru ca fata ei să se poată contempla. Abia atunci şi-a dat seama.
— Ce proastă sunt! Tu vrei să nu te vezi.
În secunda următoare, l-a strigat pe Joxian şi i-a zis să acopere oglinda cu hârtie de ziar.
— Până când o să-ţi schimbi părerea. Pentru că, totuşi, ne-a costat o avere, aşa că n-o s-o aruncăm, sper că ţi-e clar.
Joxian, trist:
— Stai liniştită, fata mea. O acoperim şi gata.
Celelalte oglinzi din casă sau erau prinse prea sus, cum era cea din hol sau cea din sufragerie, sau nu ajungea să le vadă, cum era în cazul oglinzii de pe uşa dulapului de haine al părinţilor şi al unor oglinjoare de mână de prin vreun sertar. Când o scoteau la plimbare, făcea tot posibilul să nu se privească în vitrinele magazinelor. Dar n-a putut evita să fie fotografiată
de două ori, înconjurată de echipa de fizioterapeute; dar nu-mi pasă, n-am văzut niciodată pozele alea.
Oamenii din sat o complimentau încontinuu. La fel şi preotul. Ce bine arăţi! La revedere, frumoaso. În sfârşit, genul acesta de expresii nesincere şi miloase, din care rareori lipsea cuvântul frumoasă. Lui Arantxa i se păreau detestabile. I-a scris mamei pe ecranul iPadului: „Spune-le să nu-mi mai zică frumoasă”.
— Ştii ce, lasă-i în pace pe oameni. Or fi ştiind ei de ce zic.
Arantxa şi-a exprimat dorinţa de a se vedea în oglinda din baie la o zi după ce a reuşit pentru prima dată, din dimineaţa funestă a atacului, să se ridice în picioare, ajutată de două fizioterapeute. Pe atunci, deja mânca şi bea singură, chiar dacă nu singură-singură, din teama de a nu se îneca.
Mai mult: putea să-şi mişte din nou mâna dreaptă (stânga încă îi era înţepenită, chiar dacă nu atât de mult ca la început) şi puţin câte puţin, foarte puţin câte puţin, făcea mici progrese de vorbire.
Se agăţa de speranţa că va putea merge măcar prin casă, că într-o bună
zi se va putea duce singură la fereastră, la bucătărie, să ia obiecte care
158
acum nu-i erau la îndemână: gesturi fireşti pentru ceilalţi; pentru mine, paradisul pe pământ. Şi ce nebunie când a venit de la fizioterapie cu vestea că reuşise să stea o clipă în picioare! Celeste o văzuse şi i-a confirmat, plângând, lui Miren.
— Dar de ce plângi?
— Iertaţi-mă, doamnă Miren. Dar atâta m-am rugat să vină momentul ăsta! Bucuria asta e mai mult decât pot suporta.
A doua zi i-au făcut baie, amândouă, ca de obicei. Ai grijă, ţine-o, nu-i da drumul. Chestiile obişnuite. Le-a fost mult mai uşor s-o şteargă, acum, când susţinută de mâinile puternice ale mamei, Arantxa a putut sta în picioare.
— Ce faceţi, doamnă Miren, plângeţi?
— Eu? Mi-o fi intrat apă în ochi.
Şi-a întors faţa sub pretextul că trebuia s-o şteargă cu atenţie. Arantxa a scos câteva a-uri. Voia să vorbească, voia să spună ceva. Nişte a-auri care formau un şir abia audibil, o încercare agonică de a pronunţa o frază.
Celeste a presupus / înţeles.
— Oglinda?
Arantxa a făcut semn că da. Maică-sa:
— Vrei să te vezi?
Acelaşi răspuns. Miren a rugat-o pe Celeste să înlăture paginile de ziar de pe oglindă, iar Celeste, ţac-pac, s-a grăbit să dezlipească foile prinse cu scotch şi, în sfârşit, după doi ani în care nu-şi văzuse corpul, sprijinită de maică-sa, goală, Arantxa a avut curajul de a se privi în oglindă.
Se studia cu o expresie gravă, sprijinindu-se într-un picior şi în degetele de la celălalt. Se îngrăşase. Da, da, destul de mult. Coapsele alea. Şi totul, sânii, şoldurile, burta, totul părea să fi coborât cu câţiva centimetri. Şi pielea atât de palidă. Mâna stângă, străvezie, lipită de coaste. Şi nu-mi plac nici umerii. N-am avut niciodată umerii atât de căzuţi.
Dar şi mai puţin i-a plăcut faţa ei. Sunt eu, dar nu sunt eu. Ochii fără
scăpărarea de altădată, tâmpi. Un colţ al buzelor uşor mai jos decât celălalt şi trăsăturile, în general, lipsite de orice expresie. Firele albe, atâtea fire albe. Ridurile de pe frunte. Există multă îngrijorare, multă
suferinţă şi multe nopţi nedormite în ridurile alea, probleme şi neplăceri dinainte de atac, dar asta ştiu doar eu.
Din spatele ei, Miren a întrebat-o dacă era mulţumită. Fără să-şi ia
159
privirea de la oglindă, a făcut semn că nu. Atunci, tristă? Nici.
— Bine, dar atunci cum?
Arantxa a scos un nou şir de a-uri ininteligibile.
160
