Acum a ajuns faimos. Pe Arantxa au sunat-o oameni din sat. Cine? O

prietenă de pe vremuri. Ca s-o felicite.

— Mi-a venit s-o bag în mă-sa. N-am avut curaj. Ce-aş fi câştigat?

Duşmănie, critici şi dată la o parte.

Prezicerile ei asupra viitorului lui Joxe Mari sunt întunecate, acum când e dat în urmărire: sau îi explodează o bombă în timp ce o transportă sau o manipulează, şi atunci avem parte de funeralii cu sicriu învelit în ikurriña, dansuri populare şi tot ce mai ţine de programul folcloric, sau îl capturează forţele de securitate. Ultima variantă ar fi cea mai bună pentru toţi: pentru potenţialele lui victime, care şi-ar salva pielea; pentru rude, pentru că ştim că acolo unde îl vor închide nu va mai face rău nimănui şi nici nu va fi în pericol, şi pentru el însuşi, pentru că astfel va face cunoştinţă cu singurătatea, cea care-i ajută pe oameni să stea liniştiţi şi să

gândească.

Gorka, cu o expresie posomorâtă, plină de suferinţă, a încuviinţat din nou. Fusese atât de drăguţ încât să vină în vizită la sora lui, cu ocazia zilei ei de naştere, dar şi pentru că părinţii lor îi spuseseră că e însărcinată.

Cadouri? Două. O cărţulie pentru copii, în limba bască, Piraten itsasontzi urdina, care era prima lui operă publicată, ce frumos, nu, chiar, foarte frumos, şi flori.

Cei doi fraţi s-au înţeles să nu mai vorbească despre Joxe Mari. Ajunge.

 201 

Sau chiar nu existau şi alte lucruri importante în viaţa lor? Arantxa a ieşit din cameră ca să caute o vază. Căsătorită cu Guillermo, locuia în Rentería, într-un apartament din cartierul Capucinilor. Iar fotografia cu Joxe Mari, care, normal, ajunsese acum eroul tuturor puştilor din sat, era mult prea prezentă în gândurile lor pentru a putea uita de ea. Aşa că a fost inevitabil; după ce a pus florile într-o vază de sticlă şi au trecut în revistă

câteva chestiuni fără importanţă, au vorbit din nou despre fratele lor.

Arantxa:

— I-am sunat imediat pe aitas.

— Ce au zis?

— Ama e tare combativă. Nu înţelege iotă de politică, n-a citit o carte în viaţa ei, dar aruncă cu sloganuri ca şi cum ar da cu petarde. Cred că

umblă prin sat şi învaţă pe de rost tot ce scrie pe pancarte. Dar, mai ales, îşi apără fiul. Nu ştiu – şi-a pus mâna pe pântece – ce aş face dacă aş fi în locul ei. Aita, ca de obicei, tace mâlc. Profită de faptul că Joxe Mari nu mai dă pe acasă şi-şi cumpără El Diario Vasco14.

— Îmi amintesc ce scandal i-a făcut fratele nostru, acuzându-l că

cumpără un ziar spaniol. Chiar dacă pe aita îl interesau numai paginile de sport.

— Şi pagina de decese şi comemorări.

— Da, corect, şi cea cu integrame.

— De parcă politica-l interesa pe el, Doamne fereşte. Şi atunci, de ce să

nu citească ce-i place?

— S-a apucat să cumpere Egin15, la insistenţele lui Joxe Mari. Dar apoi se ducea la Pagoeta ca să citească El Diario Vasco, ziarul lui de toată viaţa.

— Ce să mai zic de ama, care de fiecare dată când vine pe la mine, pleacă cu toate numerele din HOLA şi alte ziare de scandal pe care eu le-am citit deja. Suntem o familie de nebuni, să nu-mi zici că nu-i aşa. În 1975, tu erai foarte mic, n-ai cum să-ţi aminteşti, a plâns la moartea lui Franco. Pe bune, acasă, în faţa televizorului alb-negru a scăpat câteva lacrimi de spanioloaică dezolată; dar mai bine să nu-i aminteşti de asta.

Ultima dată când a venit să mă vadă, m-a întrebat dacă ne-am gândit la un nume pentru copil. Înainte de a-i răspunde, mi-am dat seama că se 14 Cotidian spaniol, cu sediul în San Sebastián

15 Ziar basc de informaţii generale, bilingv (în limbile bască şi spaniolă) de orientare de extremă stânga; a apărut din 1977 până în 1998.

 202 

încruntase deja. Aşa că i-am zis, în glumă, că o să-l cheme Juan Carlos, ca pe rege. Am crezut că o să leşine.

Cei doi fraţi beau cafea, ronţăie prăjiturele. O chimie fraternală

perfectă. Mereu s-au înţeles bine, şi când au fost mici, şi mai târziu, şi acum. Pe fereastră, cartier dormitor, se vedea un bloc de locuinţe. Rufe atârnate pe uscător. O butelie într-unul dintre balcoanele din faţă. Un bărbat în tricou fuma, sprijinit cu coatele de pervaz. Guillermo îi spusese că în urmă cu ceva timp, se putea vedea de aici vârful Jaizquíbel, dar au construit edificiul ăla urât şi adio peisaj.

Arantxa l-a întrebat pe Gorka dacă atunci când împărţea camera cu Joxe Mari, acesta:

— N-a încercat să te convingă să mergi şi tu la manifestaţii?

— Încontinuu. Am avut noroc că eram abia un băieţel. Îmi spunea că

peste trei, patru ani speră să mă vadă în primele rânduri. Mai apoi, se contrazicea singur. O dată ne-am nimerit împreună la o bătaie cu poliţiştii şi s-a enervat. Mi-a strigat: du-te mai în spate, nu vezi că aici o poţi încasa?

— Dar de ce te-ai dus tu acolo?

— Pentru că mergeau cu toţii, de asta.

Ceea ce, după părerea lui, făcea şi Joxe Mari, cel puţin la început. Un joc de prieteni, un sport. Te duci, rişti, din când în când ţi-o iei pe cocoaşă

şi viaţa merge mai departe. Mai târziu, la crâşmă, bei, mănânci, vorbeşti cu gaşca şi simţi, cu un soi de tremurici plăcut, că te-a prins febra care-i încălzeşte pe toţi şi îi uneşte la flacăra unei cauze. Noaptea, întins în pat, Joxe Mari se dădea mare. Că aruncase cu o piatră în casca unui poliţist şi auzise poc. Că dăduse foc unui bancomat, al cincilea pe luna asta. Se întorcea către fratele său ca să simtă admiraţia din ochii săi de adolescent.

La fel de mândru se arăta şi de victoriile cu echipa sa de handbal. Despre asta era vorba, sport, scandal, până când, brusc, s-a căscat prăpastia.

Acum, dacă stă bine să se gândească, Gorka crede că Joxe Mari a intrat pe teritoriul urii pure şi dure şi al unui fanatism agresiv din momentul în care a fost găsit în râul Bidasoa cadavrul, cu cătuşe la mâini, al acelui şofer de autobuze din Donostia.

— Zabalza?

— Ăla.

Gorka îşi amintea că fratele său venise acasă extrem de agitat. Nu avea

 203 

nicio îndoială, aşa cum nu aveau nici prietenii săi, că şoferul murise la sediul Gărzii Civile din Intxaurrondo, în timp ce-l torturau. L-au omorât, sau a murit, nu contează, după care au înscenat o încercare de evadare pe care n-o credea niciun copil de ţâţă. Gorka, impresionat, urmărea cum fratele său străbătea camera dintr-o parte într-alta. Şi fierbea în el, futu-i, o ură nouă, mai intensă şi mai violentă decât de obicei şi a simţit din vorbele şi din înjurăturile lui o dorinţă furioasă de a distruge, de a se răzbuna, de a face rău, mult rău. Cui? Indiferent, să facă rău oricum şi oriunde.

— Cam în vremea aceea, m-a învăţat să prepar cocktailuri Molotov.

Într-o sâmbătă m-am dus cu el la carieră. Să mai las dracului cărţile.

Urmând instrucţiunile lui, am pregătit şase sticle incendiare pe care le-am aruncat, poc poc, într-o stâncă.

Apoi, după mai mult timp, a aruncat un cocktail Molotov într-un copoi, pe Bulevar în Donostia. Îi era egal că erau copoi spanioli sau basci.