— Şi ce treabă are asta?
— Nu, nimic, doar că pentru un dans, merge. Pentru mai mult, nu.
Nerea chiar că avea tendinţe, nu de poet, ci de rasistă şi abertzale. Dar lucrurile nu ies aşa cum vrem noi, iar uneori ies exact pe dos, nu-i aşa, oglinjoară?
A sosit şi sâmbăta următoare. Luminile violete, muzica lentă: l-a văzut venind. De ce mai vine, dacă ştie că o să-l trimit la plimbare. Şi se gândea să-l trimită la plimbare în fiecare sâmbătă, ori de câte ori ar veni la ea ca s-o invite la dans. Şi-a imaginat întrebarea, aşteptarea reflectată în ochii lui, poate un reproş sau un gest de dezamăgire la final, apoi îndepărtându-se cu spatele său de galant care a dat greş. Dar ceea ce nu prevăzuse Arantxa a fost că înainte să ajungă el, a ajuns parfumul lui.
— Ce faci, dansezi?
163
După şapte luni, l-a prezentat părinţilor.
164
42. CHESTIUNEA LONDONEZĂ
În faţa oglinzii din baie, în aceeaşi zi?, în alta?, vorbind fără sunet: îmi amintesc, oho, şi încă cum. Lucrurile de genul ăsta nu se uită. După faza de la Londra, amândoi au stabilit de comun acord ca mai întâi ea să-i cunoască pe părinţii lui, era mai simplu aşa pentru că el era singur la părinţi, iar mai încolo el să-i cunoască familia ei. Guillermo avea temeri /
bănuieli, dar mai ales nu înţelegea rostul strategiei gândite de Arantxa.
— Mă spăl şi mă bărbieresc zilnic, te respect, am un loc de muncă. De ce crezi că n-o să le placă de mine?
— Satul meu e mai mic decât cartierul în care stai tu, Rentería. La mine în sat toată lumea cunoaşte pe toată lumea. E mai bine ca străinii să fie cunoscuţi treptat.
— Şi ce treabă are asta cu familia ta? Nu vă înţelegeţi?
— Ne înţelegem.
— Tot nu pricep.
— O să pricepi dacă vei intra în camera fraţilor mei şi te vei uita la pereţi.
Stai o clipă. Nu era neapărat să-i cunoşti pe părinţii, fraţii, unchii şi ce-o mai fi având. Atunci? A fost ideea / dorinţa lui Arantxa de a pune pe baze oficiale relaţia lor, după faza de la Londra.
El s-a purtat corect, în măsura posibilităţilor. Ceea ce nu înseamnă că
pe Arantxa n-a durut-o faptul că n-a însoţit-o. Da, m-a durut, dar el muncea. În afară de împrejurarea asta, în toate celelalte s-a comportat decent. Păcat. Ce? Chestii de-ale mele. Dacă ar fi fost un nemernic, l-ar fi trimis la naiba şi ar fi scăpat de douăzeci de ani de căsnicie. Ultimii, groaznici. Da, dar atunci Endika şi Ainhoa nu s-ar mai fi născut. Bine, bine, oricum e prea târziu ca să mai schimbe ceva.
Dându-şi seama că Arantxa era îngrozită de ideea de a călători singură, Guillermo s-a oferit să-i găsească o persoană de încredere care să meargă
cu ea.
— Mai degrabă trebuie să am eu încredere în ea, nu tu. Asta ca asta, dar cine suportă cheltuielile? O ne coste ochii din cap.
A vorbit pe şleau cu Nerea. Uite, asta este. Prietena ei s-a arătat entuziasmată de ideea călătoriei. Uau, un sfârşit de săptămână la Londra.
165
My name is, I come from. Şi bineînţeles, l-a tapat pe dragul ei aita, care, până la urmă, era om de afaceri, de money pentru biletele de avion, cazare şi cheltuială. Era super bucuroasă, nerăbdătoare să se vadă în avion. Arantxa, încruntată, a trebuit s-o calmeze, zicându-i:
— Auzi, asta nu e o excursie.
— Da, ştiu, ştiu. Stai liniştită. Vin cu tine peste tot.
Şi-a pus palmele pe piept, una peste cealaltă, ca o sfântă de pe o ilustrată.
— Hello, Londra. Mereu am visat să te vizitez.
— N-o să avem timp de vizitat.
— Nu contează. Important este să pot spune că am fost în Anglia.
Of, nebunatica şi frivola de Nerea. Totuşi, Arantxa nu se putea supăra pe ea, pentru că, până la urmă, i-a făcut favoarea imensă de a o însoţi, plătind din buzunarul ei (mă rog, din cel al lui Txato, odihnească-se-n pace) drumul şi cheltuielile de acolo.
Guillermo a plătit cheltuielile lui Arantxa. Toate? Până la ultimul bănuţ.
Aşa a vrut el, n-a trebuit ca ea să insiste. El singur, fără să stea pe gânduri, s-a oferit să-i dea o parte din economiile lui. Pentru că, după cum tu, oglinjoară, ştii prea bine, manii şi defecte are cât încape, dar zgârcit n-a fost niciodată, nici cu mine, nici cu copiii noştri. Cu adevărul înainte.
Pe atunci, Guillermo era asistent administrativ la Papelera Española10.
Avea un salariu mic, dar, ce vrei? Era tânăr, nu avea obligaţii familiale şi putea să facă economii pentru că locuia cu părinţii lui, care continuau să-i dea de mâncare ca şi cum încă ar mai fi fost un copil, presupunând că a încetat vreodată de a mai fi.
Tatăl său, care se pensionase în anul acela, fusese un simplu muncitor la fabrica de hârtie, încă din anii ’50. Îşi amintea de generalul Franco, scund, la costum şi cu pălărie, când a venit să inaugureze noua linie de producţie, în 1965. Omul venise gata însurat dintr-un sat din Salamanca; s-a angajat la fabrica de hârtie şi acolo a rămas, lipit de o maşinărie, până la pensie. A fost bine văzut, ceea ce, în treacăt fie spus, a contat atunci când fiul lui s-a angajat la fabrică.
Pe lângă Guillermo şi Nerea, a mai fost cineva care a ştiut de chestiunea londoneză. Maică-sa? Nu. Joxian? Pfff, ăsta nu ştie nici pe ce 10 Fabrică spaniolă de hârtie fondată în 1901. Mult timp a deţinut un adevărat monopol pe piaţa de hârtie din Spania.
166
