— Ţi-ar fi dat o bătaie soră cu moartea.

Ochii i se fac mai blânzi. Naiv, mai mult decât naiv. Dar, în sfârşit, a trecut atâta timp de atunci. Zâmbitoare, i-a mai oferit o ceaşcă de cafea.

— Coborau amândoi cu bicicletele spre şosea şi m-am uitat după ei întrebându-mă: de ce-s atât de bucuroşi? Şi am avut senzaţia că n-o să-i mai văd prea curând.

— Pe Jokin îl poţi vizita la cimitir. Iar pe fratele nostru l-am văzut azi mulţumită fotografiei de la ştiri. Sau tu ai ştiut de el în toţi anii ăştia?

— Eu? Habar n-am pe unde a umblat.

Gorka recunoaşte că atâta timp cât a trăit în sat, i-a fost greu să se ţină

departe de atmosfera abertzale. Spune că într-o localitate mică n-are cum să nu te ia valul. La manifestaţii, omagii, altercaţii, şi din astea erau mai multe decât zile în calendar, nu te punea nimeni să semnezi că ai fost prezent, dar întotdeauna cineva nu făcea altceva decât să urmărească

cine a fost şi cine nu.

Îi povesteşte surorii lui că uneori trecea pe la cafeneaua Arrano.

Comanda un pahar de bere, se lăsa văzut un sfert de oră şi la revedere. De plăcut nu-i plăcea nici mirosul din acel local. Niciodată n-a fumat şi n-a băut, iar sportul, sincer, după cum zice el, îl lasă rece. Toţi ştiau de

 210 

pasiunea lui pentru citit. Toţi ştiau că nu era petrecăreţ, nici nu-şi pierdea nopţile prin baruri. Pentru el era firesc să se închidă în casă sau în biblioteca publică. Sihastrul, aşa îi ziceau în derâdere. Dar, în sinea lor, îl respectau pentru că stăpânea limba bască.

Şi pentru încă ceva. Pentru o circumstanţă care, după cum recunoaşte chiar el, îl proteja.

— Eram fratele lui Joxe Mari şi asta îmi oferea destul de mult prestigiu.

Să ai un frate în ETA, asta da calitate! Poate că le păream ciudat, introvertit, nesociabil, dar nimeni nu se îndoia de ideile mele politice.

— Ce? Ai avut şi tu idei politice?

Gorka zâmbeşte fără să vrea. Ce şmecheră! Şi se apără:

— Am câte una tot la cinci luni, dar îmi trece repede.

Îşi aminteşte de o întâmplare. Cu cine?

— Cu ama. Într-o seară dă buzna în camera mea şi începe să-mi arunce-n faţă că eu citesc în timp ce fratele meu se sacrifică pentru Euskal Herria şi tot satul e în stradă ca să protesteze împotriva a nu mai ştiu ce.

Mi-a aruncat că dacă Joxe Mari ar şti, s-ar supăra foarte tare.

— Şi ce-ai făcut?

— Ce să fac? Mi-am luat umbrela şi m-am dus la manifestaţie să strig şi eu de câteva ori.

Înainte de a împlini şaptesprezece ani, şi-a analizat situaţia. Singura modalitate de a se elibera de obligaţiile alea era să plece de acolo (Donostia, Bilbao, sau chiar în afara Ţării Bascilor) şi să studieze. Să facă o facultate, visul său cel mare. Filologie bască, Psihologie, ceva de genul ăsta. Sau orice studii la o facultate din Paris, Londra, îţi dai seama?

Niciunuia dintre prietenii lui nu i-a vorbit despre marele său vis.

— Dar mie mi-ai spus.

— Am început prin a mă sfătui cu aita.

După-amiază de duminică. A bănuit că-l va găsi la grădină. L-a căutat şi acolo era, aduna crengi şi frunze ca să le dea foc. Ştia că bărbatul acela, care în timpul liber făcea pe grădinarul, cu basca lui plină de praf şi palmele crăpate de la deceniile de muncă la turnătorie, nu avea ultimul cuvânt în problema lui Gorka, chiar dacă el era cel care aducea banii în casă. Cu toate acestea, Gorka voia să afle ce părere avea.

Să studieze? Joxian a zis că i se pare o idee excelentă. Altul care visa cu ochii deschişi: un fiu medic, precum băiatul lui Txato, sau un bărbat isteţ

 211 

care să conducă o afacere, un domn cu dulapul plin de cravate. Gorka i-a amintit că facultatea (înscrierea, cărţile, poate călătoriile şi o gazdă într-un oraş) presupunea cheltuieli. Tatăl său, luat pe nepregătite, nu se gândise la detaliul acela important.

— Ei, drace. Păi, trebuie să vorbeşti cu maică-ta.

Miren n-a şovăit. Nici să nu audă.

— Doar dacă lucrezi şi-ţi plăteşti tu facultatea. Cu mizeria pe care o câştigă tatăl tău, abia ne ducem zilele. De unde să scot bani? Hai să zicem că am mai strânge cureaua şi te-am ajuta puţin, dar, aşa, cu mărunţiş, că

de plătit totul nu avem de unde.

A început să se plângă, să se lamenteze la nesfârşit. Că Joxe Mari în Franţa, că abia ajungem la sfârşitul lunii.

— Dar dacă cereţi împrumut?

— De la cine?

— De la Txato. Mai demult eraţi foarte buni prieteni.

— Eşti nebun? Nici nu ne dăm bună ziua.

Şi de la plângeri şi lamentări a trecut la critici şi acuze, la dezaprobări şi la desconsiderări, ajungând să se enerveze atât de tare, încât Gorka n-a mai pomenit niciodată în casa părintească despre facultate.

— Aşa că ai vorbit cu mine, nu? Dar chiar nu aveam cum. Îţi jur. Salariul meu de vânzătoare la magazinul de încălţăminte era foarte mic.

Hotărâsem cu Guille să ne căsătorim, aşa că aveam nevoie şi de ultimul bănuţ.

— Înţeleg perfect. Nu ţi-am purtat niciodată pică. Poate că peste un an sau doi, voi avea banii de facultate, dar cred că pentru mine trenul ăsta a trecut. Îmi merge bine în Bilbao. Câştig binişor la radio, nu mult, dar, în schimb, fac ce-mi place cel mai mult: scriu. După cum vezi, am publicat o carte. Poate că la anul o să mai scot una. M-au invitat la un turneu de lecturi prin ikastolas. O să fiu plătit bine, chiar foarte bine. Contribui la difuzarea limbii basce. Deci, o scot la capăt. Tu?

Arantxa şi-a pus mâinile pe pântece.

— Şi eu am s-o scot la capăt, peste patru luni, dacă totul merge bine.

— Aveţi deja un nume pentru nepotul meu?

— Normal. Restituto.

— Hai, fii serioasă.

— Endika sau Aitor. Dintre astea două. Pe care-l preferi?