de la cumpărături. Nu prea era el cu chestiunile astea de fete şi băieţi, de iubiri şi logodne. Dar chiar şi aşa, a ascultat-o un minut. A înţeles despre ce era vorba şi a zis că se bucură.
— Ama ştie?
— Normal.
— Adu-l într-o zi şi mergem la cină la asociaţia gastronomică. Îi place cu bicicleta?
— Nu merge cu bicicleta, aita.
Joxian, uşor contrariat, n-a mai ştiut ce să spună. A bătut-o prieteneşte pe spate, ca şi cum i-ar fi spus că e de acord, şi-a pus basca şi a ieşit din casă.
Arantxa avea mai multă încredere în fratele ei mai mic. Cincisprezece ani, pe atunci. Foarte blând. Oricum ar fi fost, avea nevoie de un aliat şi Gorka era singurul din familie căruia i se destăinuia uneori. Lui Arantxa i s-a părut mai cu capul pe umeri decât părinţii lor.
Înainte de orice, Gorka a întrebat-o cum se numea băiatul.
— Guillermo.
— Guillermo şi mai cum?
— Guillermo Hernández Carizzo.
Gorka s-a ridicat în capul oaselor pe patul în care citea.
173
— E abertzale?
— Nu-l interesează politica.
— Dar măcar vorbeşte limba bască?
— Niciun cuvânt.
— E clar că lui Joxe Mari n-o să-i placă.
Arantxa a aruncat o privire pereţilor acoperiţi cu afişe: amnistie, independentzia. ETA, fotografii cu militanţi din sat aflaţi în închisoare, afişe electorale Herri Batasuna.
— De ce crezi că n-o să-i placă?
— Ştii prea bine.
Şi Gorka, la cei cincisprezece ani ai săi, i-a dat ideea de a se plimba cu Guillermo prin sat. Să fie văzută cu el, să meargă duminica la dans în piaţa publică şi apoi vor vedea ei ce va mai fi.
Ceea ce au şi făcut. Au intrat prin baruri. Kaixo într-o parte, kaixo în alta. S-au plimbat prin centrul satului ţinându-se de mână. În piaţă, sub frunzişul des al teilor, au dansat pe melodiile interpretate de un grup muzical aşezat în pavilion. La un moment dat, Arantxa a zărit-o pe Josune, care o observa de la distanţă, şi prefăcându-se că nu-şi dă seama, i-a susurat la ureche lui Guillermo:
— În faţa mea e una care iese cu fratele meu. Nu te întoarce. Stai să
vezi cum va face tot posibilul ca să afle cine eşti şi dacă vorbeşti limba bască.
Acasă, în timpul cinei, Joxe Mari a vorbit despre meciul său de handbal.
Nici el, nici părinţii lor, cu atât mai puţin Gorka, nu au adus deloc vorba despre iubitul lui Arantxa, a cărui prezenţă la dansul din piaţă cu siguranţă
ajunsese acum bârfa preferată a satului.
Au trecut două zile până când Joxe Mari şi-a băgat capul pletos pe uşa de la camera lui Arantxa şi a zis:
— O păsărică mi-a zis că ţi-ai tras un iubit.
Faţa îi era zâmbitoare. Arantxa l-a fixat cu privirea, ca şi cum ar fi vrut să descopere pe faţa lui vreun semn de ostilitate, dar nu. El a adăugat, pe acelaşi ton jucăuş:
— Poate mă faci unchi într-o bună zi.
După câteva săptămâni, Joxe Mari s-a mutat cu prietenii într-un apartament din sat. Abia atunci Arantxa a îndrăznit să-l aducă pe Guillermo în casa părinţilor ei.
174
44. PRECAUŢII
Txato era cum era, închis în sine, harnic ca nimeni altul, încăpăţânat. Iar acea încăpăţânare a lui, care făcea să fie greu, uff, de trăit cu el (nu cumva să-l fi contrazis, Doamne fereşte!) l-a făcut şi să pornească afacerea de la zero, având mai multe speranţe decât bani, acolo, în vale, lângă râu, pe un teren plin de spini, pe care l-a închiriat, apoi l-a cumpărat, şi să menţină
afacerea şi s-o dezvolte, mama mă-sii. Dar aceeaşi încăpăţânare, după
cum zice Bittori, l-a şi pierdut…
Ea obişnuia să i-o spună adeseori în cimitir.
— Puteai să fii viu şi astăzi, dacă nu erai căpos. Ai fi putut plăti. Sau, dacă nu, puteai să-ţi iei camioanele şi să le muţi în altă parte, cum ai tot zis, dar n-ai făcut niciodată, cu atât mai mult cu cât ştiai că eu te-aş fi urmat.
