Venea acasă şi nu vorbea deloc despre firmă. Dacă Bittori îl întreba cum i-a mers astăzi, răspundea scurt, evaziv, invariabil că bine. Ca să-şi dea seama în ce stare de spirit se afla, Bittori îl cerceta cu privirea. Txato se enerva:
— La ce te uiţi?
În funcţie de atitudine, de strălucirea din ochi sau de ridurile de pe frunte, Bittori încerca să ghicească dacă soţul ei era liniştit sau îngrijorat.
— Te-au mai ameninţat în ultima vreme?
— Nu.
— Crezi că au uitat de tine?
— Nu ştiu şi nici nu mă interesează.
De când Nerea era în Zaragoza, Txato nu mai părea să se teamă atât de mult. Sau cine ştie? Pe bărbatul ăsta, zicea Bittori, l-am îngropat burduşit de secrete. Cert e că se vedea pe el că nu mai era atât de neliniştit de când Nerea plecase la facultate la Zaragoza. Dar Xabier? Pentru că nu locuia în sat, îl credea în afara pericolului.
Acasă, Txato n-a mai vorbit despre problema scrisorilor. Iar dacă Bittori îi amintea de ea, îi sărea muştarul.
— La naiba, femeie, dacă nu ţi-am spus nimic, înseamnă că nu e nimic nou.
Txato, Txatito, îşi zicea Bittori, fie că era cazul, fie că nu, mai mult cu
175
îngrijorare decât cu drag. Adevărul este acesta: a rămas singur-singurel.
Prietenii? Nu-i căuta, nu-l căutau. L-au izolat, iar el s-a izolat în acelaşi timp. Nu mai mergea să joace cărţi la Pagoeta, nici să cineze sâmbăta la asociaţia gastronomică. Într-o zi, s-a întâlnit pe stradă, întâmplător, cu Joxian. S-au uitat unul la celălalt, Joxian fugitiv, el mai lung, aşteptând nici el nu ştia ce, un semn, un gest. Trecând pe lângă el, Joxian a ridicat din sprâncene în semn de salut, ca şi cum ar fi zis: m-aş opri să vorbesc cu tine, dar…
Txato a renunţat la bicicletă. Pentru totdeauna. Într-o zi, a dus-o în garaj şi acolo e şi acum, agăţată de tavan în două cârlige şi cu două lanţuri.
Nu şi-a mai plătit cotizaţia la clubul de ciclism. Nimeni nu i-a cerut-o. La sfârşitul campionatului nu i-au mai trimis invitaţia pe care o primeau toţi membrii clubului, prin care se anunţa data întâlnirii anuale. Certificatul, carnetul sau cum i-o fi zicând, unde erau trecute toate etapele parcurse şi punctele obţinute, i l-au vârât în cutia poştală. Oricine o fi fost cel care i l-a adus n-a avut curajul să sune la uşă. Degeaba fusese Txato, cu ceva timp în urmă, preşedintele clubului de ciclism, timp de cinci ani. Să-i ia dracu’!
Iar duminicile, Bittori, care până nu de mult se plângea că exact în ziua din săptămână când puteau fi şi ei împreună, el se ducea cu bicicleta, acum trebuia să suporte, de dimineaţă până seara, atitudinea ursuză a soţului ei.
Lui Txato îi plăcuse mereu să meargă la muncă pe jos, fie că ploua, fie că nu. E drept că nu erau mai mult de cincisprezece minute de mers. Cu bicicleta, mai puţin. Din duminica în care au apărut mesajele scrise, mergea la birou în vechiul său Renault 5. Zicea că pentru a nu obliga pe nimeni să privească în altă parte sau să treacă pe celălalt trotuar. Sâmbăta după-amiază, iar asta chiar că era ceva cu totul nou la el, o însoţea pe Bittori la San Sebastián. Mergeau la liturghie, mâncau ceva în aceeaşi cafenea unde Bittori obişnuia să vină cu Miren, pe vremea când erau prietene. Şi se întâmpla ca unii cunoscuţi care nu-i salutau în sat, acolo, în San Sebastián îi salutau, ba chiar se opreau să schimbe câteva cuvinte cu ei, ce vreme frumoasă, nu?
Txato îşi lua precauţiile sale. Nu era prost. În primul rând, niciodată nu-şi parca maşina pe stradă. Bittori:
— Să nu cumva!
Aveau garajul lor. Chiar şi aşa, se apleca să se uite sub maşină înainte
176
de a urca în ea. Mai apoi i-a venit ideea să pună nişte scânduri în jurul maşinii, legate cu nişte sfori, în aşa fel încât, dacă cineva ar fi reuşit să se strecoare în garaj, ceea ce nu era uşor, şi ar fi mişcat scândurile, chiar şi câţiva milimetri, el şi-ar fi dat seama. La firmă, parcă mereu în zona destinată camioanelor, pentru că o putea ţine sub observaţie de la fereastra biroului.
Garajul avea un dezavantaj. Era după colţul străzii, în casa lipită de a lor. Aşa că era obligat să meargă pe jos vreo patruzeci, cincizeci de paşi, de la garaj până la casa lor. Pe distanţa aceea scurtă l-au omorât, într-o seară ploioasă, dar, aşa cum îi spunea Bittori, aşezată pe marginea mormântului:
— E adevărat că te-au omorât acolo, dar te puteau omorî oriunde.
Pentru că ăştia, când au în vizor pe cineva, nu se opresc până nu-l vânează.
La început dădea cu bidineaua peste mesajele pe care i le scriau pe uşa metalică a garajului. Avea pregătită o găleată de vopsea albă, dar degeaba. În ziua următoare, mesajele apăreau din nou, Txato faxista, asupritor, să-l omoare ETA. Chestii de genul acesta. S-a obişnuit să nu le mai vadă. Se pişau pe uşa garajului, aşa că mereu mirosea puternic a urină.
A citit într-un ziar că cele mai expuse victime potenţiale erau cele care aveau obiceiuri fixe. Adică, ţinte uşoare. Timp de două luni, n-a mai ieşit din casă la aceeaşi oră. În plus, îşi schimba şi traseul. Venea să mănânce de prânz la unu, la unu şi jumătate sau la două, sau mânca la birou ceea ce îi pregătise Bittori. Iar seara, la fel. Uneori îşi încheia ziua de muncă la opt, alteori la nouă, la nouă şi jumătate, ba chiar şi la zece seara. Programul neregulat îl dădea şi pe el peste cap, pentru că îi plăcea să funcţioneze cu precizia unui ceas. Aşa că, după ce a ştiut-o pe Nerea la adăpost în Zaragoza, iar blestemăţii ăia care încercau să-i facă viaţa imposibilă n-au mai fost atât de insistenţi, Txato a revenit la rutina şi la obiceiurile dintotdeauna, în afară de momentele când ETA mai asasina pe cineva şi atunci, ca să scape de gura lui Bittori, îşi lua din nou, pentru o vreme, precauţii extreme.
Adeseori, printre jaluzelele de la bucătărie sau ascuns după perdeaua uşii de la balcon, scruta strada. Arunca o privire rapidă, încercând să nu fie văzut de Bittori. Pentru că ea se enerva de fiecare dată când îl surprindea.
177
De ce? Zicea că îi mânjeşte cu degetele perdeaua şi jaluzelele.
Mulţi ani mai târziu, în cimitir:
— Oamenii ăia nu se opreau în dreptul casei noastre. Nu ţi-a dat prin cap că erai supravegheat chiar de vreun vecin, care dădea şi el perdeaua la o parte şi îşi nota când pleci şi când vii, după care îi informa pe terorişti?
Nu m-ar mira să fi fost un alt mizerabil care nu se spală pe mâini înainte de a se aşeza la masă. Mă rog, nici înainte, nici după. Un cunoscut, bineînţeles, şi dacă vrei neapărat să ştii, cred că era cineva care ne era dator.
178
45. ZI DE GREVĂ
Deputatul Josu Muguruza, treizeci şi unu de ani, reprezentant al partidului Herri Batasuna, fusese asasinat, în timp ce lua cina, într-un hotel din Madrid. Aşa că grevă generală. Îndemnul a fost urmat mai puţin în marile oraşe. Dar la sate lucrurile au fost clare. Totul închis (magazine, baruri, ateliere), iar cine nu acceptă, va suporta consecinţele. De la depărtare, din vârful dealului, Txato a observat câţiva angajaţi de-ai săi lângă poarta firmei, de care atârna obişnuita pancartă injurioasă. Erau trei, Andoni, piercing în ureche, şi încă doi. Restul rămăseseră acasă. Unul sunase noaptea trecută, iar Txato, sătul să tot fie sunat pentru a primi ameninţări şi a fi făcut în toate felurile, catâr, exploatator fascist, fiu de curvă, poţi să-ţi faci testamentul, a şovăit dacă să răspundă sau nu. Până
la urmă a răspuns, gândindu-se că s-ar putea să sune Nerea din Zaragoza, nu se ştie niciodată, dar nu. Un angajat a ţinut să-i spună, pe un ton politicos, că el ar fi preferat să vină la muncă.
— Dacă vrei să munceşti, de ce nu vii?
— Păi, ştiţi, ceilalţi…
