— Deci, după cum ţi-am spus, nu mai mergeam în barurile din sat. Mă

rog, la Arrano nu mai mergeam de mult timp, pentru că nu suportam să

văd pe perete fotografia cu fratele meu. Viaţa mea era în altă parte, cu Guille al meu, cu serviciul meu din San Sebastián, care e o mizerie de slujbă, dar fără mâncare nu se poate trăi. Simţeam o dorinţă extrem de puternică de a pleca din sat. Şi dorinţă nu e cuvântul potrivit: obsesie. Îmi intrase în cap că n-am niciun viitor acolo. Nu mă simţeam bine deloc.

Chiar şi acum, când îmi amintesc toate alea, numele locurilor, feţele unora, parcă-mi vine să vomit. Scuze că m-am aprins. Nu-mi plăceau deloc anumite priviri. Bănuiesc că Josune m-a defăimat cât a putut. Dar nu numai ea. Imediat ce a fost posibil, m-am mutat cu Guille într-un apartament. Şi acolo suntem şi acum, căsătoriţi la starea civilă. Nu ne merge rău, muncim şi economisim, încercăm să ducem o viaţă cât mai decentă posibil.

— Dar părinţii tăi ce-au zis?

— Mamei nu i-a convenit deloc că mă mut din sat ca să trăiesc cu iubitul meu. Ce va zice lumea? Că fata mea trăieşte în concubinaj, mi-a zis.

De parcă am mai fi pe vremea lui Franco. Ea şi mulţi alţii se cred foarte revoluţionari, merg la manifestaţii şi strigă din toţi bojocii; dar, în realitate, se agaţă ca scaiul de tradiţie şi sunt nişte ignoranţi din cap până-n picioare. Bine, ama. I-am spus, asta se poate rezolva cât ai zice peşte. Şi m-am măritat. În ianuarie, într-o marţi, fără rochie de mireasă, fără

invitaţi, fără nimic. Gata cu păcatul de moarte, nu asta ţi-ai dorit? Pentru mama, care visa să-şi vadă odraslele cununate de către don Serapio, cu

 223 

confetti aruncate de copiii de pe treptele bisericii şi cu rochie de comandă, a fost o adevărată dramă. N-o să mă ierte, aşa ceva nu i se poate face unei mame. După o lună, am făcut nunta la un restaurant. Au venit Gorka (nici n-a vrut să audă de cravată), părinţii mei şi părinţii lui Guille. Tata n-a avut o idee mai bună decât să devină sentimental. Poate de la şampanie, care nu-i pică bine deloc. Toate bune până când, brusc, îşi aminteşte de Joxe Mari. Nu-i mai iese din cap faptul că nu suntem toţi prezenţi şi începe să plângă ca un copil. Dar, spre lauda lui, trebuie să

spun că se înţelege de minune cu Guille. Se înţelegeau bine încă dinainte de nuntă. Cred că de când Guille l-a ajutat o dată la grădină. Într-o zi i-am zis: aita, ce bine-mi pare că îl placi pe logodnicul meu, spre deosebire de ama. Iar el mi-a răspuns: maică-ta asta e o figură!

A revenit chelnerul, a pus în dreptul fiecăreia ce comandaseră şi a lăsat farfurioara cu nota lângă Nerea. Drept pedeapsă că îi ceruse să dea muzica mai încet? Nerea i-a cerut din nou. Răspunsul a venit, cât se poate de clar: o dăduse deja, şi mai încet nu se poate. Chelnerul n-a mai adăugat nimic. S-a dus la altă masă, iar muzica se auzea la fel de tare ca la început.

— La naiba, dar ştiu că frige ceaiul ăsta.

— Ai copii?

Ocupată cu pliculeţul de ceai, Arantxa a dat din cap că nu. Nerea s-a mirat că prietena ei îi răspunsese fără s-o privească în ochi. A insistat:

— Nu aveţi în plan?

Arantxa a înălţat capul.

— E ceva despre care n-am vorbit cu Guille şi nici cu nimeni altcineva.

Ţie pot să-ţi spun, că doar ai fost cu mine la Londra. Încep să cred că la clinica aceea n-au făcut lucrurile atât de bine cum ar fi trebuit. Oricât ar nega ginecologul meu, ceva nu merge ca lumea, iar asta, cum să zic, îmi răpeşte un pic din fericire.

— Adică, aţi vrea să aveţi.

— Încercăm de destul de mult timp. Adevărul e că mă sperie destul de tare ideea că m-au lăsat sterilă. Dar, în sfârşit, spune-mi despre tine, despre proiectele tale. Eu ţi-am spus deja ce era de spus despre mine, şi n-am mare lucru de spus, după cum vezi. Eşti tot la facultate?

Nerea şi-a trecut limba peste linguriţă. Ce aşteaptă pentru a-i răspunde? Pentru o clipă a lăsat impresia că încerca să se oglindească în ochii căprui ai lui Arantxa. Răspunzând cu aceeaşi monedă la sinceritatea

 224 

prietenei sale, a spus:

— A fost cât pe ce să renunţ. Dar, până la urmă, o să ascult de tata şi din toamnă o să continui la universitatea din Zaragoza.

— Nu pari prea bucuroasă.

— A fost un mic scandal în casă. M-a luat gura pe dinainte şi am spus nişte cuvinte pe care nu trebuia să le spun. Îmi pare foarte rău. Eh, tata îmi iartă orice. Nu asta-i problema. Pe de altă parte, am circumstanţe atenuante, pentru că părinţii mei nu mi-au spus ce se întâmpla. Ca să mă

protejeze. Am aflat mai târziu. La început, nu înţelegeam ce voiau de la mine. Cum vine asta, aita, de ce naiba să mă duc altundeva la facultate?

Mă simt bine aici, aici e locul meu, cu gaşca mea. Iar el dă-i şi dă-i, că s-a gândit la o altă universitate pentru că se hotărâse să nu-mi mai continui studiile în limba bască. Mama, de acord cu el. La fel şi Xabier, care ştia deja toată povestea. M-am opus, crezând că s-au aliat împotriva mea, că

mă tratau ca pe o fetiţă. Nu doar că m-am opus. M-au apucat toţi dracii! Şi atunci am zis nişte cuvinte care acum mă dor.

— Ştiu că tatăl tău a primit ameninţări. Despre asta-i vorba?

Nerea a încuviinţat.

— Nu ştiu detalii. La mine acasă se vorbeşte urât despre voi. Mama şi-a ieşit din minţi după ce Joxe Mari a reuşit să fugă în Franţa. Am auzit-o zicând lucruri îngrozitoare despre Txato. Şi nu acceptă să fie contrazisă.

Când te gândeşti câtă prietenie era între familiile noastre! Pe care eu o păstrez, atenţie! Doar vezi că vorbesc cu tine şi o fac cu multă plăcere. Ce să-ţi zic, dacă ies acum de aici şi o văd pe Bittori pe celălalt trotuar, dau fuga la ea şi o îmbrăţişez. În altă ordine de idei, dacă vrei să-ţi spun adevărul, înţeleg foarte bine de ce tatăl tău vrea să te ţină departe de aici.

— Ceea ce tata nu ştie şi nici nu are de ce să ştie este că nu el a fost cel care m-a convins.

— Ah, nu?

— Mi s-a întâmplat ceva la barul Arrano. N-ai auzit?

— Habar n-am. Aproape că nu mai trec pe acolo.

— Cu siguranţă au ajuns acolo poveşti urâte despre tata. Fără ca eu să

ştiu ceva. Într-o după-amiază ca atâtea altele, intru şi îi zic lui Patxi să-mi dea ceva de băut. Fiind prins cu spălatul paharelor, m-am gândit că nu m-o fi auzit. I-am mai zis o dată. El nici nu s-a uitat la mine. Ce ciudat! A treia oară, se apropie de mine cu o faţă sictirită şi îmi aruncă, efectiv, aşa cum

 225 

îţi spun, că n-am ce să caut acolo şi că să nu mai vin. Am înmărmurit. N-am avut curajul să-l întreb de ce.

— Chestiile astea se înţeleg de la sine.

— M-am dus direct acasă. Când tata s-a întors de la muncă, l-am strâns în braţe, am plâns de i-am udat cămaşa cu lacrimi şi i-am zis că da, că mă

mut la altă universitate. Aşa că, zis şi făcut, în curând o să-mi caut un apartament în Zaragoza, un oraş pe care nu-l cunosc deloc. Mi-am dat seama de ceva. Ne tot chinuim să-i dăm vieţii un sens, o formă, iar viaţa face cu noi ce vrea.

— Ce să mai zic?

 226 

56. RUNE

Te întrebi: a meritat tot chinul? Şi în loc de orice răspuns, tăcerea acestor ziduri, faţa tot mai îmbătrânită în oglindă, ferestruica prin care se zăreşte peticul de cer care-ţi aminteşte că există şi altfel de viaţă, păsări, culori, acolo, afară, pentru alţii. Iar dacă se întreabă ce a făcut greşit, răspunde: nimic. S-a sacrificat pentru Euskal Herria. Foarte bine, flăcăule.

Şi dacă se întreabă din nou, răspunde: n-am fost isteţ, m-au manipulat.