— Eşti sigur că ţi-ai luat suficiente precauţii?
— În privinţa asta, poţi fi liniştit. Dacă vor să-mi facă rău, va trebui să se întâmple în afara satului. În sat umblu cu ochii-n patru.
— Deci, cum rămâne până la urmă? E de rău sau de bine?
— De rău. Aş muta firma bucuros într-o zonă mai liniştită. În La Rioja, la Zaragoza, dar e complicat. Aproape toţi clienţii mei sunt de aici. Nu trece o săptămână fără ca vreunul să nu aibă nevoie urgentă de serviciile mele.
Dar urgentă-urgentă. Dar dacă eşti în altă parte, ce faci? O să sune la altă
firmă de transport şi cu asta, basta.
— Ar mai fi posibilitatea să deschizi o sucursală şi să muţi afacerea încetul cu încetul.
— Pentru asta as avea nevoie de un asociat, cineva de încredere, care să găsească mână de lucru acolo sau să aibă grijă de firmă aici. Nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Mi-ar prinde bine o soluţie mai uşoară şi care să nu presupună atâta timp.
— Renunţă la firmă, vinde-o şi trăieşte din banii câştigaţi.
— Eşti nebun? Firma asta e viaţa mea.
— Atunci văd numai o singură soluţie. Dacă eşti de acord, vă ajut să
găsiţi un apartament şi veniţi să trăiţi aici, în San Sebastián. În oraş veţi fi mai la adăpost. Şi, până la urmă, ce mai contează pentru tine? Oricum mergi cu maşina la muncă.
— Un apartament înseamnă o cheltuială mare. Nu prea cred eu că
maică-ta…
— Vrei să caut unul, da sau nu?
— Bine, caută. Apoi, mai vedem.
184
46. O ZI PLOIOASĂ
Ploua în ziua în care l-au ucis pe Txato. Zi de muncă, cenuşie, una dintre acelea care par să înceapă la nesfârşit, în care totul e lent, ud şi nu e nicio diferenţă între dimineaţă şi seară. O zi obişnuită, cu crestele munţilor din jurul satului acoperite de nori.
Txato a ajuns devreme la birou. Devreme? Da, pe la şase şi ceva, afară
încă era întuneric. Avea pe birou un calendar cu file detaşabile, a desprins-o pe cea corespunzătoare zilei respective şi a citit ce-şi notase pe spatele ei. Apoi, a scris în agendă câte zile trecuseră de când se lăsase de fumat: 114. Era mândru că putea asocia perseverenţei lui un şir lung de cifre, iar Bittori era mulţumită că nu-i mai umplea casa de fum ca înainte, când i se îngălbeneau perdelele, iar pereţii, mobila şi aerul pe care-l respirau aveau un miros groaznic.
Txato nu ştia, de unde să ştie?, că vedea obiecte, rezolva probleme, avea gânduri pentru ultima dată. Era ultima dată când se făcuse dimineaţă
pentru el. La fel, pentru ultima dată a dus la bun sfârşit chestiuni cotidiene. A luat / atins / privit lucruri pe durata ultimei dimineţi din viaţa lui.
De acasă la muncă, şi-a luat precauţiile obişnuite. Se vedea imediat că
scândurile şi sforile din jurul maşinii erau exact cum le lăsase el. A condus pe străzile alea, şi nu pe celelalte, uitându-se frecvent în oglinda retrovizoare. Şi, fără să ştie, a fost cât pe ce să dejoace atentatul care i se pregătea. Avea programat un prânz de lucru cu un client din Beasáin; dar insul l-a sunat pe la vreo zece şi i-a spus că intervenise ceva urgent şi că îl roagă să lase întâlnirea pe altă dată.
— Bineînţeles, nu e nicio problemă.
În sinea lui, Txato s-a bucurat, pentru că nu avea chef să conducă pe o vreme atât de urâtă, pe drumuri în condiţii proaste. Atunci, decizie fatidică, a revenit la planul dintotdeauna, bine cunoscut de cei care aveau ordin să-l execute. A sunat-o pe Bittori ca s-o anunţe că va veni să
mănânce acasă, ceea ce a şi făcut, şi a mâncat, şi pe urmă n-a mai mâncat niciodată.
În garaj, cu motorul oprit, Txato a mai stat la volan vreo două minute, ca să asculte la radio, până la capăt, o melodie care-i plăcea. A coborât, a
185
pus la loc scândurile şi sforile şi, fără să bănuiască, vedea pentru ultima dată tot ce era în jurul său: cutiile cu vopsea, damigenele de vin, roţile de schimb, diverse unelte şi piese, nu multe, clădite pe lângă pereţi, ca să
încapă maşina. A ieşit în stradă fredonând în şoaptă melodia pe care tocmai o ascultase. A închis uşa metalică. Ploua cu găleata. Nu avea umbrelă, dar nu mai conta. Până acasă avea de făcut doar patruzeci, cincizeci de paşi.
Atunci l-a văzut, voinic, lat în spete, oprit la colţul străzii. Cum să nu-l vadă, când, cu vremea aceea urâtă, nu mai era nici ţipenie pe stradă? Deşi avea gluga pusă, l-a recunoscut. După înfăţişare, după corpul masiv, după
ce o fi fost, şi a trecut pe celălalt trotuar şi s-a dus la el şi i-a vorbit.
— Hei, omule, Joxe Mari. Te-ai întors? Mă bucur.
Ochii aceia, acele buze strânse, acele trăsături contractate. Au avut un scurt schimb de priviri, iar în cea a lui Joxe Mari era un amestec de duritate / surpriză, nelinişte / mirare. Ploua peste amândoi şi dalele trotuarului erau cenuşii. Unele lipseau. În locurile libere se aduna apa tulbure şi se vedeau câteva cabluri care urcau pe faţada casei.
Clopotul bisericii a bătut ora unu, exact când ei s-au privit în ochi. Au rămas aşa o clipă, unul în faţa celuilalt, nemişcaţi, muţi, Txato aşteptând ca Joxe Mari să spună ceva, dar Joxe Mari era ca paralizat, cu mâinile în buzunarele gecii. Brusc, şi-a ferit privirea, a dat să spună ceva, dar n-a spus; s-a întors şi cu paşi repezi, aproape alergând, a luat-o în jos pe stradă, lăsându-l pe Txato acolo, la colţ, cu chef de a-i vorbi, de a-i pune întrebări.
La bucătărie, descălţându-se, către Bittori:
— De ce nu aprinzi lumina?
— De ce s-o aprind, dacă se vede?
