— La fel. Dar când ziceam eu asta, tu te supărai.
— Ce ştii tu ce simte o mamă?
— Dar ce simte un tată?
În ziua următoare, ceva mai liniştiţi, au ajuns la concluzia că mai bine în exil decât să aibă soarta lui Jokin. Ce i s-a întâmplat? Păi, a luat-o razna. În 1987, s-a dus pe câmp şi şi-a tras un glonţ în cap. L-a găsit un păstor, după
câteva săptămâni, pe o pârloagă din Burgos. Era de nerecunoscut, într-o stare avansată de descompunere şi pe jumătate mâncat de sălbăticiuni.
Avea o carte de identitate falsă. Garda Civilă l-a identificat după poză. ETA a dat un comunicat, negând versiunea oficialităţilor. O mulţime de oameni se adunase în piaţă pentru a întâmpina sicriul învelit în ikurriña şi ploua.
Mereu plouă în astfel de ocazii. Miren:
— Prostii.
Dar Joxian chiar avea impresia că mereu plouă la astfel de evenimente.
Biserica, neîncăpătoare, cu oameni stând în picioare, pentru că băncile erau insuficiente. Multe feţe necunoscute şi politicieni. În timpul slujbei, don Serapio a zis, vizibil emoţionat, că „sperăm ca tragica moarte a dragului nostru Jokin să fie desluşită într-o bună zi”. Apoi, un lung şir de umbrele urcând spre cimitir. La mormânt, s-a intonat Eusko Gudariak, s-a scandat Trăiască ETA, s-au făcut promisiuni de răzbunare, după care s-au îndreptat cu toţii spre ieşire şi în urmă au rămas coroanele de flori şi tăcerea crucilor în bătaia ploii.
Josetxo a închis măcelăria pentru câteva zile. N-a trecut niciodată peste moartea fiului său. După câteva luni, a fost diagnosticat cu cancer. A mai rezistat un an.
Joxian:
191
— Eu cred că moartea lui Jokin l-a îmbolnăvit. Un bărbat atât de puternic, sănătos tun. Altfel, nu-mi explic.
La o săptămână după înmormântare, împins de la spate de Miren, s-a dus la el la măcelărie. Îmbrăţişări, lacrimi, suspine. Era vânjos Josetxo, nu glumă. După ce măcelarul şi-a mai venit în fire, au stat de vorbă, în spatele magazinului, iar Joxian l-a întrebat direct ce naiba se întâmplase.
— Toţi mint. Poliţia minte, stânga abertzale minte. Mint cu toţii, Joxian, îţi spun eu. Nimănui nu-i foloseşte adevărul.
Era distrus. Iar soţia lui, Juani, la fel, chiar dacă se consola rugându-se.
Ceea ce Josetxo i-a spus în după-amiaza aceea, avea să-i confirme Joxe Mari lui Joxian, câţiva ani mai târziu, într-o întrevedere la închisoarea din Picassent. În fine, poliţia franceză l-a prins pe Potros12 într-o casă din Anglet, ascuns sub un pat. I-au găsit valiza, iar în valiză erau peste cincisprezece kilograme de documente, printre care şi o listă cu sute de nume şi date despre militanţi activi. Ce să zic, ăsta da şef, vai de capul lui!
E groasă rău, l-au prins pe Santi. După câteva ore, au anunţat, fără să dea nume de infiltraţi, la ştirile de pe postul SER. Şi, normal, totul a luat-o razna, debandadă generală, au căzut ca muştele. Jokin a devenit paranoic.
Josetxo povestea cum se pricepea:
— Era convins că o să vină după el, în acele momente era singur în apartamentul în care se ascundeau ei şi l-a apucat panica. Ceilalţi din talde n-au mai ştiut nimic de el şi a fost găsit abia după multă vreme. Şi-a pus capăt zilelor.
Joxe Mari, la vorbitorul din închisoare, şoptind în limba bască, a confirmat toată povestea.
— Mi-au spus că se purta ciudat de mai mult timp. Credea că-i puseseră microfoane până şi la duş. Mi-au zis că se uita în interiorul hainelor. Nu se încredea în nimeni. Dar, de aici până la a sfârşi cum a sfârşit, nu ne-am imaginat niciunul. A fost o lovitură groaznică, aita. Pe mine m-a distrus faza aia. Şi dacă vrei să-ţi spun adevărul, după faza aia mi-am cam pierdut iluziile în lupta armată.
12 Santiago Arrospide Sarasola, alias Santi Potros, fost terorist membru ETA, a fost capturat în 1987, în Franţa, şi a fost eliberat în 2018, după ce a petrecut 31 de ani în închisoare, dintre care 13 în Franţa şi 18 în Spania.
192
48. SCHIMBUL DOI
Toată ziulica dă-i cu ploaie, iar el trebuia să meargă în schimbul doi.
Înainte de a pleca spre turnătorie, s-a apropiat de fereastră. Cerul închis, strada udă, câteva maşini şi un singur nor acoperind tot cerul, atât de jos încât uneori rămânea atârnat de paratrăsnetul bisericii.
Joxian n-a avut niciodată maşină, nici permis de conducere. Mergea la muncă pe jos sau cu bicicleta. Nu cu bicicleta cea bună, bineînţeles. În zilele de muncă folosea o bicicletă veche, pe care nu trebuia s-o cureţe cu grijă, una cu portbagaj în spate şi apărători. Miren i-a spus că e târziu. El s-a uitat speriat la ceas. Ce târziu, avea timp berechet, mai bine de o jumătate de oră. A făcut-o nesocotită. Sărut înainte de plecare? Nu obişnuiau. S-a oprit în hol, în faţa dulapului încastrat. Dilemă: impermeabil tip poncho sau umbrelă. Primul presupunea mersul cu bicicleta, iar umbrela douăzeci de minute de mers la vale, până la turnătorie. A ales umbrela.
Şi s-a dus, puţini oameni pe stradă, a semnat condica, s-a îmbrăcat, ca în fiecare zi, cu salopeta, cizmele, mănuşile, casca şi a intrat în căldura halei întunecate. Nu erau vremuri prospere pentru firmă. Şi nici pentru sectorul metalurgic, în general. Îşi dădea seama, chiar dacă nu ştia prea multe despre dedesubturile afacerii. Înainte producţia era mai mare, mai multe comenzi, mai mulţi angajaţi. Treaba lor. El mai avea câţiva ani până
la pensie. Îndelungata sa experienţă de operator de cuptoare îl făcea să
fie de-a dreptul de neînlocuit, sau cel puţin aşa credea el. Viitorul arăta mai rău pentru tineri, mai ales dacă, aşa cum se zvonea, patronii voiau să
închidă firma. El, dacă e la o adică, avea copiii mari şi pensia asigurată.
Spre seară, un camionagiu a adus vestea. Mai exact, un rezumat al unei ştiri auzite la radio, în timp ce conducea. Ce s-a întâmplat, ora, locul.
Detalii? Puţine şi imprecise. Tot ce se ştia sigur era că pe la patru după-amiază o persoană a fost împuşcată pe o stradă din centrul satului. Nu se ştia sigur dacă victima murise sau nu.
Joxian a aflat când a ieşit la ţigară. A întrebat:
— Vreun poliţist?
— Habar n-am.
— Eh, o să aflăm.
193
