Proprietarul, Bernard pe numele său, cu sprâncenele mereu încruntate, era basco-francez. I-a primit cu răceală, posac, lungindu-şi gâtul, ca şi cum ar fi spus: ăştia? Pare că se aştepta la cu totul alţi oaspeţi. Veterani? Mai bine poziţionaţi în cadrul organizaţiei? Apoi, în hol, a început să ţipe în limba lui la cel care-i adusese. Jokin şi Joxe Mari nu înţelegeau de ce se ceartă. Că fermierul nu părea bucuros de prezenţa lor acolo, asta era evident. S-au prins că vorbea într-un dialect basc, pe care, cu puţin efort, îl puteau înţelege cât de cât. Aşa că, în zilele următoare, au putut sta de vorbă. Au început să se înţeleagă. L-au ajutat la muncile câmpului.

Individului îi plăcea sportul, nu în ultimul rând handbalul. Ca urmare, încă

de a doua zi, s-a arătat ceva mai prietenos. Soţia lui, la fel. Ba chiar într-o dimineaţă au răsunat hohote de râs în toată casa. Şi, da, după trei zile de izolare, ca să nu stea cu mâinile încrucişate, au dat o mână de ajutor la curăţenie, la dus şi la adus una, alta, fără să se îndepărteze de casă, pentru a nu fi văzuţi de vreun necunoscut.

Într-o dimineaţă plină de soare şi de triluri, au venit după ei cu un Renault 5. Întâlnire importantă. Atât li s-a spus. Imediat ce au pornit din loc, a trebuit să-şi pună nişte ochelari cu sticla opacă. Mai bine de o oră de curbe. Apoi, în sfârşit, scrâşnetul inconfundabil al pietrişului sub tălpi. Să

nu privească. Odată intraţi în casă, Joxe Mari a văzut, pe sub ochelari, dale cărămizii şi nişte trepte.

— Acum puteţi să vă scoateţi ochelarii.

 233 

Când au dat mâna, Santi le-a zâmbit. Kaixo, a zis el, apoi ei un kaixo timid, stângaci. Întrevederea a fost plăcută încă de la început, pentru că

Santi avea prieteni în satul lor. Aşa au şi început conversaţia. Apoi au vorbit despre petreceri, despre serile de dans din piaţa publică. Santi avea informaţii despre amândoi. Pe Jokin l-a lăsat cu gura căscată.

— Aşadar, tu eşti băiatul măcelarului.

I-a întrebat de ce fugiseră. I-au spus. Dar şi pentru că voiau să intre în organizaţie.

Joxe Mari:

— Ne-am cam săturat să tot dăm foc autobuzelor şi bancomatelor.

Vrem să facem pasul cel mare.

Şi l-au făcut. În sfârşit l-au făcut. Timp de cinci zile au stat închişi într-o încăpere nu cu mult mai mare decât celula asta. Trei paşi lăţime şi cinci lungime. Poate ceva mai mult, dar nu mult mai mult. Îşi aminteşte de o fereastră, dar era mult prea sus ca să poată privi prin ea. În plus, era acoperită cu o perdea de pânză groasă, albastru-închis, prin care lumina trecea cu greu. Se auzeau zgomote venind de afară: voci şi râsete de copii, huruitul unui tractor sau, dacă nu, a vreunei maşinării agricole, şi un clopot care bătea ora, dăngănind uneori la depărtare, alteori în apropiere, în funcţie de bătaia vântului. Din când în când, răsuna cântecul unui cocoş.

Cursul de armament? Interesant. Partea teoretică, mai puţin. Măcar avea ceva de făcut. L-a ţinut un instructor cu mască de schi pe faţă. În primele două zile a venit îmbrăcat în bermude şi şlapi de plajă. Era as la explozibili, dar dacă-l puneai să demonteze şi să monteze un pistol automat, îşi prindea urechile. Alături de el, atent, stătea responsabilul cu logistica, a cărui poreclă Jokin i-a schimbat-o în Belarri, pentru că avea nişte urechi de o mărime incredibilă. Joxe Mari nu putea vorbi cu el fără să

se zgâiască la urechile lui. La faza cu pistolul automat, a trebuit să

intervină, pentru că cel cu masca de schi nu reuşea să bage cartuşul pe ţeavă.

În schimb, mult mai distractiv la trasul la ţintă. Îmi amintesc când am tras cu un pistol calibru 7,65. Poc, poc. Belarri a rămas mască.

— Să-mi trag una, băieţi, cum de ştiţi să ţintiţi atât de bine?

Au tras şi cu Browning, Stein şi Firebird, cel din urmă cu amortizor.

Zum, zum, o plăcere, ce mai. Belarri, mut de uimire, mai ales faţă de Jokin, care nu rata nicio ţintă. Joxe Mari crede că Jokin datorită faimei de bun

 234 

trăgător a ajuns înaintea lui într-un comando, unde trebuia înlocuit urgent cineva. Despărţirea de el a fost o lovitură cumplită.

Ca să-şi mai aline singurătatea, ar fi putut să se întâlnească cu Koldo, care pe atunci locuia în apropiere. Dar nu avea chef. El şi Jokin îl întâlniseră întâmplător, într-o seară, într-un bar din Brest. Să-mi trag una.

Să-mi trag una. Şi da, au stat de vorbă, dar cuvintele, tonul, gesturile, nu mai erau aceleaşi ca pe vremea când locuiau împreună în apartamentul din sat.

— Băi, iertaţi-mă, nu credeam că mai scap viu de acolo.

— Stai liniştit. O să le aplicăm acelaşi tratament.

Au glumit, au stabilit să se mai vadă, dar adevărul este că nu l-au mai căutat niciodată. Nu aveau încredere în el.

 235 

58. CA ŞI FĂCUT

— E ca şi făcut.

— Intru eu cu arma şi voi aşteptaţi afară. Odată şi odată tot trebuie să

sparg gheaţa.

Se întrebau dacă făcea trafic cu droguri. Organizaţia a confirmat printr-un comunicat care avea să se publice peste câteva zile în Egin. Un ekintza rapid, simplu, nimic spectaculos, dar numai bun pentru a pune la încercare stăpânirea de sine. Asta i-a zis şi Patxo, pentru a-l linişti?, şi era adevărat. Joxe Mari îşi amintea des pentru că fusese prima lui acţiune soldată cu un mort. Botezul său cu sânge străin. Alte atentate nu-i veneau atât de repede în minte. Uitase multe detalii despre cele de la început.

Fuseseră simple găinării: câteva explozii, un atac armat. În schimb, atentatul din bar şi-l aminteşte foarte bine. Nu datorită individului. Nu-i păsa de el. Dacă mi se ordonă să îl ucid pe cutare, îl ucid şi gata, oricine ar fi el. Rolul lui nu era să gândească, nici să simtă, ci să execute ordinele.

Asta nu înţeleg cei care ne critică. Jurnaliştii, mai ales, muşte lipicioase care pândesc ocazia de a te întreba dacă regreţi. E cu totul altceva când se întreabă el singur, în celulă. Da, există zile în care e slab de înger. Tot mai mult. Dar, la naiba, ce vreţi, deja sunt mulţi ani de când stau aici închis.

I-au dat informaţiile şi o fotografie. Cu nasul şi cu mustaţa aia, era imposibil de confundat. Insul, între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, avea un bar, mai degrabă un pub. Uneori servea el, alteori o femeie. Femeia nu intra în discuţie. Localul se afla pe o stradă lăturalnică. Pază? Deloc. Şi nu păreau a fi probleme nici în părăsirea zonei. Avea dreptate Patxo că era ca şi făcut.

Uneori, trăseseră la sorţi pentru a decide cine ce face. De data aceasta, nu. Joxe Mari a insistat că el şi nimeni altcineva. Vrând să-l provoace, Txopo a propus să decidă jucând chinos18.

— Am zis că nu, ce dracu’!

— Bine, gata.

El avea să intre în local, Patxo aştepta pe trotuar ca să-i acopere retragerea, iar Txopo, care şofa cel mai bine dintre toţi trei, avea să

18 Joc în care fiecare jucător are trei monede şi trebuie să ghiceşti câte ţine fiecare în pumn.

 236 

aştepte la volanul maşinii. Clar, ca şi făcut.

Au dormit pe nişte saltele gonflabile, în apartamentul în care fuseseră

cazaţi cu o zi înainte. Acum, Joxe Mari nu-şi aminteşte să fi visat ceva legat de ekintza din ziua următoare. Aveau televizor, au mâncat de cină ce au găsit prin frigider, s-au uitat la un film. Şi cam atât.

Dimineaţă nu s-a simţit agitat, cel puţin nu atât de tare încât să nu poată părea liniştit în faţa colegilor săi, pentru că asta erau, colegi, nu prieteni. Brusc, a retrăit tensiunea pe care o simţea de obicei cu câteva ore înainte de un meci important, pe vremea când juca handbal. În astfel de cazuri, vorbea puţin şi nu-i plăcea să i se vorbească, mai mult decât orice pentru a nu-şi pierde concentrarea, pentru a nu se relaxa prea tare.

— Haideţi.

Au plecat. Probleme, nepotriviri, chestii neprevăzute? Deloc. Colegii îl ştiau pe Joxe Mari mai glumeţ, mai palavragiu. Pe drum: