 229 

— Ce e?

— Nimic.

După câteva minute, o maşină s-a oprit în faţa lor.

— La ce oră vine maşina de remorcări auto?

— Trebuie dată zăpada de la uşă.

S-au salutat scurt. Nici individul ăsta nu era vorbăreţ, dar totuşi mult mai sociabil decât Txapas. Aşezat lângă el, singurul care vorbea era Jokin.

Joxe Mari, singur pe bancheta din spate, a şoptit brusc:

— Băga-mi-aş piciorul în ele de prune!

Jokin l-a privit fără să înţeleagă. Acum, în celulă, contemplând prin ferestruică bucata de cer albastru, amintirea aceasta îl amuză pe Joxe Mari.

 230 

57. AŞTEPTARE

În amintire, se vede pe sine însuşi lângă o altă fereastră. Nu asta din celulă, ci una dintr-o casă de ţară din Bretania. E suficient să se gândească

şi, pac, în ciuda anilor scurşi e acolo, în memoria lui olfactivă, viu, precis, mirosul de lemn. Un miros uscat, desprins din bârne şi din duşumeaua înclinată, făcută din scânduri. Jucam cu Jokin, fiecare cu moneda sa de zece franci. O rostogoleam la vale pe duşumea. Câştiga cel care o ducea cât mai aproape de perete, dar fără să-l atingă, pentru că dacă-l atingeai, atunci pierdeai. Jokin câştiga mai mereu. Avea mâna mai fină. Şi era şi mai abil, băiatu’, trebuie să recunoşti. Da, dar mâna mea era obişnuită cu mingea de handbal, nu cu nenorocita aia de moneduţă care-mi scăpa printre degete. Aşa că, ori se oprea prea departe, ori lovea peretele.

Cei doi militanţi neofiţi îşi omorau timpul cum puteau.

— Asta ce mai înseamnă?

— Începători.

— Deştept te mai crezi şi tu. Fratele meu, Gorka, ăla chiar că ştie cuvinte ciudate.

Lenta, înnebunitoarea aşteptare în casa din Bretania. În care dintre ele? În toate. În prima în care i-au cazat, în ultima împărţită cu Jokin şi în următoarea, cu un coleg nou, înainte de a fi integrat în talde. Închide ochii şi îi vin în minte verdeaţa câmpului, ploile nesfârşite, plictiseala.

Programul zilnic de activitate: aşteptare. Plus că nu era niciun munte, ceea ce pentru un basc, orice ai zice, e fatal. Îi ştirbeşte bucuria, îi toarnă plumb în picioare.

Plecarea lui Jokin a fost o adevărată lovitură pentru Joxe Mari. Se simţeau bine împreună, jucau, povesteau. Şi, brusc, despărţirea. Pentru totdeauna?

— O să ne revedem cu siguranţă.

— Peste câţiva ani vom fi şefi consacraţi. Noi doi dirijând întreaga maşinărie. Şi în timpul în care ceilalţi luptă din greu şi îşi riscă pielea, noi stăm liniştiţi în Iparralde, stabilind obiectivele şi dând ordine ca să fie îndeplinite.

Acum chiar că începea lupta adevărată, cel puţin pentru Jokin.

Nemernicul, noaptea nu-şi putea stăpâni bucuria (sau euforia amestecată

 231 

cu agitaţie) de a pune punct izolării din Bretania. Nu-i mai tăcea gura.

Ziceai că-i drogat. La douăsprezece noaptea, la unu, camera plină de fum şi pe Joxe Mari începea să-l scoată din sărite atâta poliloghie. Nu se mai oprea: planuri, posibilităţi, amintiri din trecutul îndepărtat, întâmplări din sat.

— Îţi aminteşti când…?

Dar cel mai tare l-a scos din sărite atunci când, ca să-i facă sânge rău, Jokin i-a zis să stea liniştit, că peste cinci sau şase ani îl vor lua şi pe el.

În realitate (se gândeşte acum, întins în patul din celulă), nimic n-a ieşit cum îşi imaginaseră. Cât timp au fost împreună, făceau haz de necaz în lungile ore de inactivitate. Jokin, într-o zi, în timpul unei plimbări pe câmp:

— Cum naiba să eliberăm Euskal Herria dacă nici noi nu suntem liberi, dacă pentru a face cel mai mic pas trebuie să aşteptăm instrucţiuni, să ne spună încotro trebuie să mergem?

— Nu te mai plânge atâta. Aşteaptă numai să ne dea arma, că apoi o să

vezi tu dacă eliberăm sau nu.

— Trebuie să reuşim să-i facem mândri de noi pe cei din sat.

— Evident. Satul nostru trebuie să fie la loc de cinste.

Înainte de a intra în maşină, Jokin, super mulţumit, şi-a întors privirea către fereastră, acolo, sus, pentru a-i face lui Joxe Mari un ultim semn de rămas-bun. Pumnul ridicat deasupra capului. Joxe Mari i-a răspuns în glumă, îndoindu-şi braţul drept din cot şi lovindu-şi-l cu palma stângă.

Rămânea singur, mai singur decât un cuc. Jokin a scos limba la el. Crede că

merge la bairam, sau ce? Şi imaginea asta, cu limba scoasă, e ultima pe care o are cu prietenul său.

Maşina s-a îndepărtat hurducându-se pe drumul de pământ. Tractorul proprietarului lăsa nişte făgaşe de n-ai mai văzut. Şi ploaia cădea în continuare peste iarbă, peste şirul de meri de la marginea drumului şi peste copacii aceia, stejari sau ce-or fi fost, care ascundeau turla bisericii din sat şi, mai aproape, peste vacile proprietarului casei, un breton cu nasul roşu, care în fiecare noapte se certa cu nevastă-sa şi cu care se înţelegea numai prin semne.

Cu câteva luni în urmă, în Hendaya, îi primise ca pe nişte câini de pripas. Ca pe nişte recruţi de rând, zicea Jokin. Ca pe nişte fraieri, zicea Joxe Mari. Nu tu surle şi trâmbiţe, nu tu vreun reprezentant important care să le facă onorurile.

 232 

— Vorbiţi franceză?

— Nicio iotă.

Responsabilul cu primirea lor a trecut direct la subiect. Uitaţi, vă

aşteaptă asta şi asta şi asta. Insul părea cam obosit. Nu ştiu, după

cearcăne. Nu există adăpost sigur. Aşa că multă precauţie, clandestinitate totală, disciplină şi sacrificiu. Toate astea îndesate în fraze scurte, ca şi cum ar fi vrut să încheie cât mai repede. A mai zis şi chestia aia că suntem ca nişte cireşe într-un coş. Iei una şi ies cinci sau şase, prinse una de alta.

Aşa ceva trebuie evitat cu orice preţ, s-a înţeles? Nu e permis să cadă unii din neglijenţa altora.

— Condiţiile sunt dure, la ce bun să ne minţim singuri? Ăsta nu e un joc.

Le-a făcut rost de un acoperiş deasupra capului (şi de haine, de un radio, plus alte lucruri) la o fermă viticolă în apropiere de Ascain.