Miren avea o pică îngrozitoare pe băiatul ăla. I se accelera respiraţia numai dacă-i pomeneai numele.
În schimb, Joxian nu-l putea suporta pe tatăl băiatului, cu care era coleg la turnătorie. Ani în şir lucraseră, în acelaşi schimb, la gura cuptorului şi vărsaseră de sute de ori, mână de la mână, topitura în forme.
Herminio, un venetic, un emigrant andaluz, venit de tânăr în sat ca să nu moară de foame; a pus mâna pe Manoli, o ţărancă bască, naivă şi grăsună, şi gata, a ajuns să se creadă mai basc decât Dumnezeu. Limba bască? Da, kaixo, egun on şi cam atât. Şi din ăştia găseai pe toate drumurile, iar din vina fiului său, un laş, băiatul lor umbla cine ştie pe unde, riscându-şi viaţa, fără să aibă vreo meserie, fără viitor, fără familie, iar de bietul Jokin ce să mai zic.
S-a pensionat un lăcătuş-mecanic. În locul lui, l-au pus pe Herminio să
şlefuiască piese, să le pilească, lucruri de genul ăsta. De atunci, Joxian şi el nu se mai vedeau atât de des. În plus, Herminio nu mergea la bar ca să
joace cărţi cu prietenii (prieteni, ăsta?!), nici nu umbla cu bicicleta, în fine, nu avea nici cea mai mică viaţă socială. Când nu era la turnătorie plin de praf, era acasă copertând cărţi ca să mai câştige un ban. Până la urmă, adevărul e că la cât îi devenise de insuportabil lui Joxian, era mai bine că
nu se arăta pe nicăieri.
Uneori, în timpul pauzei de masă, unul dintre ei ieşea la ţigară în spatele turnătoriei şi dădea peste celălalt.
— Ai aflat ceva?
— Nimic.
Mereu aceeaşi întrebare, mereu acelaşi răspuns. Altceva nu mai
189
vorbeau despre chestiunea în cauză, şi nici atât, dacă mai era şi altcineva prin preajma lor. Vorbeau despre fotbal, despre pelotă, despre orice, numai de politică nu şi nici de copiii lor dispăruţi, sau stăteau pur şi simplu, unul lângă celălalt, scoţând fuioare de fum, cu privirea aţintită la munţii din faţa lor.) j
La un moment dat, Herminio s-a apucat să toasteze cu vinul lui ieftin, de masă, de fiecare dată când ETA comitea câte un atentat mortal. Într-o după-amiază, în prezenţa altor colegi de muncă, Joxian i-a atras atenţia:
— Gata, Herminio, nu te mai da în stambă, că asta nu-i de glumă.
Acasă, Miren:
— E prost de dă în gropi.
— Încearcă să facă pe amuzantul, dar nu-i iese.
Într-o zi, la ţigară, s-au întâlnit numai ei doi, în faţa porţii. Salopete soioase, feţe aprinse, cizme ca de smoală.
— Ai aflat ceva?
— Nimic.
— Noi, da.
I-a văzut bucuria din ochi, cheful de a povesti, dinţii galbeni, o măsea învelită în aur. A susurat, confidenţial:
— E în Mexic, ca refugiat.
— De unde ştii?
— I-a scris o scrisoare soră-mii, care trăieşte în Cordoba, şi aşa am aflat.
— A zis ceva de Joxe Mari?
— Nu l-a pomenit. Dacă vrei, Manoli o să-l întrebe. Se duce acolo în vară.
Joxian a ridicat din umeri. Dezamăgit. Mai erau cinci luni până la vară.
Pe atunci, ce să mai ştie Koldo de fiul lui? Herminio îi dădea înainte:
— Drumul costă o avere. Deocamdată aşa ne-am gândit, să meargă ea, să-i ducă haine şi ce o mai fi cazul. E departe de noi, dar măcar nu e în pericol. În sfârşit, o să putem dormi şi noi ca lumea.
Mai lipsea doar să se apuce să cânte flamenco. Joxian s-a dus de la muncă direct acasă şi i-a dat vestea lui Miren. Doamne, cine l-a pus?
Trecuse multă vreme de când n-o mai văzuse pe Miren plângând în halul acela. Ce suspine, măiculiţă care m-ai făcut! Şi-a aruncat şorţul în calendarul de pe perete. Văicăreli, gemete, furie / milă, suferinţă /
suferinţă. Că de ce trebuie să li se întâmple lor, că pe unde o fi, cine să-l
190
îngrijească dacă se îmbolnăveşte? Joxian: să nu mai ţipe, futu-i, că se aude din drum.
— Să mă audă. Şmecher, Koldito, a dat din gură şi acum s-a pus la adăpost. Dă Doamne să-l muşte un şarpe din ăia din Mexic.
— Bine, bine, gata.
Noaptea, în pat, pe întuneric, Miren:
— Am ajuns să-mi doresc ca poliţia să pună mâna pe Joxe Mari şi să se sfârşească odată toate astea. Mă rog încontinuu la Sfântul Ignaţiu. Să-l prindă poliţia franceză. Nu spaniolă, clar. Să facă puşcărie o vreme, să nu se mai bage în necazuri şi să mi-l dea înapoi. Ce zici?
