La sfârşitul orelor de muncă, Joxian s-a întors acasă. Obosesc tot mai tare cu fiecare zi. Anii nu trec degeaba. Mergea pe străzile pustii zicând /
gândind banalităţi. Schimbul unu îl obosea mai puţin. Ieşi de la serviciu bucuros că îţi rămân nişte ore libere, gândul la jocul de cărţi îţi dă aripi, te poţi vedea cu prietenii, te poţi uita la o partidă de pelotă la televizor, înainte de culcare. În schimb, tot ce-i mai rămânea de făcut acum era să
mănânce fără nicio poftă peştele zilnic, pentru că femeia asta e obsedată
de peşte; apoi direct la culcuş, ca şi cum ar fi fost bătut măr, iar a doua zi să aibă parte de toată dimineaţa numai pentru el.
Se înnoptase, continua să plouă, iar el nu găsea nimic, din toate câte îi cădeau sub ochi, să nu i se pară repetitiv, comun, familiar: casele dintotdeauna cu ferestrele luminate, copacii din piaţă învăluiţi în lumina slabă a câtorva lămpi stradale, fâşâitul roţilor pe asfaltul ud. Nu tu poliţie, nici sirene, nici girofaruri albastre. În tot drumul spre casă, n-a văzut niciun semn al atentatului de la patru după-amiază. Nicio casă în flăcări, nicio casă prăbuşită. A văzut ce vedea mereu: portaluri întunecate, lămpi stradale, uşi de baruri prin care răzbătea rumoarea dinăuntru şi câte un hohot de râs. Îl trăgea aţa să intre, să dea pe gât două păhărele şi să
ciugulească două, trei gildas13 în timp ce va fuma o ţigară, un fel de premiu pentru orele de muncă, dar nu: era prea târziu, iar el, mult prea obosit, plus că nu avea chef să-i facă nevasta scandal, aşa că mai bine nu.
Miren nu l-a lăsat nici să ducă umbrela în baie. I-a zis din prima:
— A murit Txato.
Trecuse mult timp de când în casa lor nu mai răsunase numele prietenului de pe vremuri.
— Ce vorbeşti?
Joxian a încremenit pentru o clipă. Ca un stâlp. Nici n-a clipit. Fără să-şi întoarcă privirea spre soţia lui, a întrebat-o cum s-a întâmplat.
— Cum se întâmplă astfel de lucruri. Sigur nu l-au luat pe nepregătite.
Era clar după mesajele de pe ziduri.
— Pe el l-au omorât azi după-amiază? Nu mai spune!
— Ba spun. Gata cu Txato. Ăsta-i războiul, face victime.
Pizda mă-sii, mama mă-sii! Nu se mai oprea din înjurat, clătinând din cap, mâhnit. A încercat să mănânce. N-a fost în stare. Îi tremura mâna atât de tare încât nu putea să ducă lingura la gură, ceea ce a deranjat-o pe 13 Aperitiv din bucăţi de ardei iute, măsline şi anşoa, fixate împreună cu un beţişor.
194
Miren.
— Măi, sper că nu te-a apucat tristeţea.
Pizda mă-sii etc. Apoi:
— Un basc, unul din sat, ca mine şi ca tine. La naiba, dacă ar fi fost un poliţist, mai ziceam, dar Txato! Pentru mine n-a fost un om rău.
— Nu e vorba de oameni buni sau oameni răi. E în joc viaţa unui popor.
Suntem abertzales sau nu? Şi nu uita că ai un fiu care luptă.
S-a ridicat de la masă supărată. A spălat vasele în tăcere, iar Joxian nu s-a mişcat de la locul lui nici atunci când, după puţin timp, ea a venit în bucătărie şi i-a zis că vorbeau la televizor despre cele întâmplate. Să vină
să vadă, dacă vrea, iar el a clătinat din cap.
— Eu mă bag în pat.
Joxian nu s-a mişcat din bucătărie. Şi-a umplut un pahar de vin din damigeana de sub chiuvetă, apoi încă unul şi încă unul. A bătut ora douăsprezece, unu, două şi el tot fumând şi bând. S-a culcat când a rămas fără vin. Miren, pe întuneric, i-a zis pe un ton ferm:
— Dacă-l plângi pe ăla, mă culc în altă cameră.
— Plâng pentru cine am eu chef.
S-au scurs şi ultimele rămăşiţe negre ale nopţii. Joxian, trântit în pat îmbrăcat, a dormit? Nicio secundă. S-a ridicat imediat ce lumina a bătut în jaluzele. Unde mergi? N-a răspuns. Din baie, un lung şuvoi de urină a întrerupt liniştea casei. În loc să se întoarcă în pat, Joxian a ieşit în stradă, fără să ia micul dejun. La o asemenea oră, când era în schimbul doi? A plecat cu bicicleta, fără impermeabil, deşi ploua, parcurgea străzi una după alta. Nu-i păsa în ce direcţie, nu-i păsa de nimic. La jumătatea urcuşului spre Orio, în micuţul port unde pe vremuri se întrecea cu Txato, iar Txato pierdea de fiecare dată, oricât suflet ar fi pus în pedalat, pentru că nu avea picioare de ciclist ca Joxian, s-a oprit ca să-şi verse amarul fără
martori, la marginea drumului, pizda mă-sii.
A revenit acasă, îngheţat, puţin înainte de ora unu. S-a spălat şi şi-a luat haine curate. Nu s-a atins de lintea cu carne şi usturoi. Şi-a luat o banană
la muncă şi s-a hotărât, încruntat, să nu stea de vorbă cu nimeni de la turnătorie. Şi-a ţinut promisiunea până seara târziu. Atunci, în pauza de ţigară, a venit la el Herminio, tâmpitul de Herminio şi i-a zis:
— Aş putea să jur că ieri l-am văzut prin sat pe Joxe Mari.
— Juri cam uşor.
195
— Nu, serios, când veneam la muncă. Era într-o maşină.
— Cumpără-ţi ochelari şi nu mă mai bate la cap. Băiatul meu e departe.
Nu atât de departe ca al tău, dar, oricum, destul de departe.
— Din profil, mi s-a părut…