— Ce mai pereche! Pentru Dumnezeu, ea e cu trei ani mai mare. Ăsta pare să fie tot cu caş la gură, are nevoie de încă o mamă, sau ce?

— Bine, bine.

— Am dreptate ori nu?

— Poate află şi atunci o să vezi tu.

— Vorbesc cu tine. Xabier nu are de ce să afle.

Plecaseră de câteva minute, ţinându-se de mână. La vârsta lor! Ce mai porumbei! Cred că oamenii din sat se prăpădesc de râs. Duminică

noroasă. Real juca la ora cinci. După meci, ea avea să-l caute / pescuiască, să continue să tragă de fir până va scoate peştele din apă şi-l va arunca în coş.

Bittori a deschis larg uşa balconului.

— Nici nu poţi respira. Să nu-mi zici că nici cu asta n-a exagerat. Până şi supa mirosea a parfum.

— Nu mi-am dat seama. Şi să nu-mi zici tu că nu e frumoasă.

— Ce ştii tu? Hai, du-te la somn şi visează la camioanele tale.

Ar fi putut foarte bine să meargă toţi patru la un restaurant. Txato chiar a propus asta, cu toate că nu-i plăcea să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala. Puţin mai târziu, Xabier a făcut la telefon aceeaşi propunere, împins de la spate, trebuie spus, de Aránzazu, care prefera să se cunoască „pe teren neutru”. Tatăl şi fiul au zis că vor face ei cinste, dar Bittori a zis că

nici vorbă. De ce? Pentru că, după părerea ei, la restaurant toţi oameni se poartă altfel decât sunt şi că cel mai potrivit loc pentru a se cunoaşte era acasă.

Txato:

— Vrei să-ţi petreci toată dimineaţa gătind?

— Şi ce? Şi maică-ta a gătit când m-ai dus să-i cunosc pe ai tăi. Supă de năut şi pui prăjit. Ţin minte şi acum. Iar la sfârşit, am ajutat-o să strângă

 245 

masa. Dar boieroaica asta nici măcar nu s-a oferit să-mi dea o mână de ajutor. Delicată, n-am ce zice, şi machiată şi alea alea, dar a văzut că

strângeam masa şi n-a mişcat un deget. Asta da educaţie!

Stabiliseră să vină la unu şi jumătate. Cu un sfert de oră înainte, Bittori l-a pus pe Txato la pândă, fără să te vadă, da?, lângă uşa de la balcon.

Unu, să nu cumva să atingă perdelele, că sunt proaspăt spălate; doi, s-o anunţe imediat ce o să-i vadă în stradă, pentru că nu voia sub niciun chip s-o primească pe femeie cu şorţul pe ea.

— Femeie? O cheamă Aránzazu.

— Nu-mi pasă cum o cheamă.

În plus, voia s-o cerceteze puţin înainte de prezentări. A, trei, să nu se atingă de nimic din tot ce era pe masă: sparanghel cu maioneză, jambon de Jobugo, crochete de cod, crustacee, languste.

— Sunt la fix pentru patru porţii.

Txato, pe post de santinelă, câtă răbdare trebuie să-mi dea Dumnezeu, supraveghea strada aproape pustie, ceva firesc pentru o duminică. La ora stabilită, punctuali, ţinându-se de mână, i-a observat, ea cu un buchet de flori în mână. Ce înaltă, ce frumoasă, ce elegantă! Impresionat, a savurat câteva clipe imaginea şi abia apoi a anunţat-o pe Bittori, care a venit de la bucătărie cu paşi grăbiţi, scoţându-şi repede şorţul.

— Pantofii nu se asortează cu hainele.

— Mie mi se pare o femeie nemaipomenită.

— Nu pune mâna pe perdea, te rog.

— Ce alură are! E aproape la fel de înaltă ca el.

— Negrul părului nu e natural. Iar de aici, broşa de la rever pare o pată

de ulei. Cred că doamna asta nu prea are gusturi.

După plecarea perechii, de acum oficializată, recunoscută, Txato, care mâncase şi băuse cât pentru trei, a reuşit să-şi facă siesta? A încercat.

Bittori, robotind la bucătărie, nu reuşea să se calmeze. Mamă

monologând, mamă îndurerată, i se destăinuia spumei din chiuvetă.

Băiatul ei cu femeia aia, o simplă infirmieră. Le-a zis vaselor murdare că

aşa ceva nu se poate. Buretelui de bucătărie i-a zis una, robinetului alta.

Nu primea răspuns, nu găsea înţelegerea de care avea nevoie. Avea nevoie cu orice preţ de un om care s-o audă. În acel moment, singurul om din casă era Txato. Aşa că, regretând că-i strică siesta, a intrat, aşa se intră?, mă rog, a dat buzna în cameră. Venise de la bucătărie, vorbind

 246 

singură, ştergându-şi mâinile de şorţ. Fără să se oprească din vorbit, s-a aşezat pe marginea patului. L-a scuturat pe soţul ei.

— Cum poţi dormi buştean?

La revedere, siestă. Cu limba împleticită, a mormăit: ce ai, ce e? Bittori n-a răspuns. Nici nu părea interesată să converseze. Nu căuta un interlocutor, ci doar să fie auzită.

— Eu nu-l văd pe Xabier fericit cu doamna asta. O fi având ea virtuţile ei. Mi s-a părut o ciudată din cap până-n picioare. Nici nu s-a atins de fructele de mare. De jambon, nici atât. Am robotit toată sfânta dimineaţă

ca să gătesc purceluşul, m-am dus până la Pamplona ca să-l cumpăr, pentru ca apoi să aflu că e vegetariană. Zi şi tu.

Lui Bittori nu-i scăpase un gest urât făcut de invitată. Care? Crezând că

n-o vede nimeni, şi-a apropiat buzele date cu ruj de urechea lui Xabier. I-a şoptit repede ceva, o rugăminte, un ordin? Iar prostuţul ăla, care ascultă

de o subalternă, după ce a lăsat să treacă nişte secunde, ca să lase impresia că ideea îi aparţinea, a zis:

— Ama, nu te supăra, dar nu vrei să iei purcelul ăsta de pe masă?

Toate privirile s-au îndreptat către purcelul gătit, suculent, animăluţ

nevinovat tronând în mijlocul mesei. Jumătate de purceluş cumpărat de la un măcelar din Pamplona. O costase ceva pe Bittori, ca să nu mai vorbim de drumul dus-întors cu autobuzul. Totul pentru a-i oferi invitatei un produs de cea mai bună calitate.