— Aşa zicea?
— Întreab-o şi vei afla.
Ai grijă, Joxian. Femeia asta vrea să te îmbete de cap. De ce-ai lăsat-o să intre în grădină? Şi s-a văzut pe sine, nu s-a putut opune amintirii, lăsându-l pe Txato în urmă, în portul Orio; s-a văzut pariind cu el două
sute de pesetas în sala de pelotă din sat; în bucătăria asociaţiei, încălzind cina; în barul Pagoeta, certându-se, eşti dobitoc, sau ce?!, pentru că
greşise la prostiile alea de cărţi.
Şi-a aţintit ochii, care acum nu mai exprimau duritate, ci erau îmblânziţi de nostalgie, în ochii ei inexpresivi.
— Mereu am fost prietenul lui.
— Dar nu l-ai mai salutat şi nici nu ai mai venit pe la noi.
— Ce treabă are una cu alta?
— Nici la înmormântare n-ai venit. La înmormântarea prietenului tău asasinat.
— De ce mă iei la rost? Chiar dacă nu mai vorbeam cu el, a rămas prietenul meu. Şi nu vorbeam cu el pentru că nu puteam să vorbesc cu el.
Aţi făcut rău. Trebuia să plecaţi din sat. Un an, doi, cât trebuia. Acum el ar fi fost viu, v-aţi fi putut întoarce. Ba mai mult, dacă aţi fi plecat, mulţi dintre noi v-ar fi sărit în ajutor.
— Ceilalţi, nu ştiu, dar tu încă mă mai poţi ajuta.
— Păi, nu văd cum. Timpul nu poate fi dat înapoi.
— Ai dreptate. Pe Txato nu-l mai putem învia. În schimb, mie mi-ai putea face o favoare. E foarte simplu. Doar să-l întrebi ceva, din partea mea, pe fiul tău.
— Nu mai tulbura apele astea, Bittori. Şi noi am suferit şi încă mai suferim. Vezi-ţi de viaţa ta şi lasă-ne să ne vedem de viaţa noastră. Fiecare în casa lui. Acum s-a ajuns la pace. Cel mai bine e să uităm.
— Dacă suferi, cum să uiţi?
199
— Nu cred că lui Miren i-ar plăcea tot ce spui tu aici.
— Dar nici nu trebuie să afle.
Joxian, după o scurtă şovăire, s-a grăbit să intre în şopron, dând de înţeles prin tăcerea obstinată că discuţia lor se încheiase. Bittori, fără s-o poată vedea:
— Nu eşti curios să ştii ce mi-ar plăcea să-l întreb pe Joxe Mari? A aşteptat degeaba un răspuns. A continuat: A fost văzut în sat în după-amiaza când l-au omorât pe Txato.
Din interiorul şopronului:
— Zvonuri.
— Ieşi de acolo. Arată-ţi faţa.
A ieşit. Buza de jos îi tremura uşor. Strălucirea aia din ochi, să fie lacrimi?
— La proces nu s-a dovedit asta.
— Întreabă-l din partea mea, Joxian. Următoarea dată când mergi să-l vezi, întreabă-l dacă el a fost cel care a tras. Trebuie să aflu repede, că nu mai am mult de trăit. Nu mai simt niciun pic de ranchiună, crede-mă. N-o să-l denunţ. Tot ce mai vreau este să nu mă îngroape înainte de a afla toate detaliile atentatului. Şi mai spune-i că dacă se va ruga de mine să-l iert, am să-l iert, dar mai întâi trebuie să se roage de iertare.
— Bittori, te rog. Nu mai tulbura apele astea.
Rugăminte inutilă, erau tulburate deja. Bittori a aruncat o privire în jur.
Pământul terasat, zidul de beton, smochinul.
Cu basca în mâini, Joxian a văzut-o plecând pe cărarea care urca uşor.
200
50. PICIORUL COPOIULUI
L-a întrebat direct, fără să-l mai pupe de bun venit. Dacă a văzut ştirile.
Gorka, scârbit, trist, a făcut semn că da. Şi a zis că îi fusese ruşine, tare ruşine.
— Nu mă mir. Cui îi place să aibă un ucigaş în familie?
În ochii lui Gorka a apărut un licăr de rugăminte, ca şi cum ar fi spus: spui nişte vorbe foarte grele, te rog să nu mai vorbeşti aşa. Crimele de care era acuzat comandoul îţi făceau piele de găină.
Arantxa l-a bătut uşor cu palma pe spatele său lung şi încovoiat, un gest de laudă pentru că nu urmase acelaşi drum ca fratele nostru. A adăugat, imitând vocea prezentatoarei: periculosul terorist. Trei militanţi fuseseră
daţi în urmărire generală. Fotografiile lor pe ecran. Cea cu Joxe Mari, plete, cercel în ureche, tânăr, apăruse între celelalte două.
