A ieşit în piaţa publică. S-a oprit ca să se uite în jur. La stânga, la dreapta, în depărtare, la ferestre. Maşina cu butelii de gaz, feţe cunoscute, porumbei căutând resturi de mâncare. Simţea o nelinişte puternică. Mama mă-sii. Şi cât de bine mi-era. A trecut prin faţa măcelăriei lui Josetxo. Asta o fi ştiind că fiul lui şi fratele meu sunt la strâmtoare? Din bibliotecă, fără cărţile pe care îşi propusese să le împrumute, a ieşit pe o uşă laterală, care dădea într-o străduţă. S-a uitat într-o parte şi într-alta. Nimeni. Şi de azi până luni, ce citesc eu?
A urcat la carieră făcând un ocol. Jos, peste acoperişurile satului, clopotele au bătut ora douăsprezece. Miros de câmp. Câteva vaci răsfirate, liniştite. Gorka se uita des înapoi. Nimeni. O stratagemă: a ieşit de pe drum şi a luat-o pe o păşune, cu iarba încă udă de la roua dimineţii.
În spatele său se întindea păşunea unde urmăritorii săi, dacă existau, nu aveau cum să se ascundă.
I-a găsit pe cei doi într-o casă în ruină. Când l-au văzut, unul dintre ei a scos un şuierat puternic. Atunci la ce bun atâtea precauţii? L-au întrebat dacă fusese urmărit. Credea că nu.
— Ce faceţi aici?
— Ce să facem, txakurras, ieri l-au prins pe Koldo şi seara au venit după
noi. Am scăpat ca prin urechile acului.
Au fugit cu ce aveau pe ei. Au înnoptat ghemuiţi într-un ungher din depozitul sau magazia aia fără uşi şi fără geamuri, cu o parte din acoperiş
206
prăbuşită. Jokin: noroc că nu-i iarnă. În capul lor exista o singură idee clară: să traverseze cât mai repede graniţa cu Franţa. Dar în condiţiile date, era imposibil. Jokin era în şlapi. Joxe Mari, în tricou, se plângea că-i era somn şi foame. Jokin nu mai avea ţigări.
— Tu nu fumezi, nu?
Joxe Mari a răspuns înaintea fratelui său:
— Tot ce face ăsta e să citească.
Cei doi prieteni aveau puţini bani. Puţini, bine, dar câţi? Foarte puţini, ăsta e adevărul. Câteva monede prin buzunare, din care Joxe Mari deja cheltuise când o sunase pe Josune de la o cabină telefonică.
Au scăpat dintr-o greşeală de-a celor din Garda Civilă.
— Dobitocii ăia au greşit apartamentul.
Au greşit? Nu de tot. Povestea e aşa: cu câteva zile în urmă, şi-au dat seama că se spărsese o ţeavă în apartamentul de deasupra lor. Ei doi, plus Koldo, locuiau la parter. O pată de umezeală imensă şi urme negre (mucegai?) pe tavan. Problema nu părea să fie recentă. Până atunci, nimeni nu observase. Nu era altceva de făcut decât să se apuce de reparaţii. Proprietarul le-a propus să se mute în apartamentul din dreapta, tot la parter, până când avea să finalizeze reparaţiile. Pe durata lucrărilor, nu vor plăti nici chirie, ca să compenseze deranjul. Nişte bani economisiţi.
Au acceptat.
Pe scurt, sticleţii au dărâmat uşa de la primul apartament, pentru că
aşa ştiau de la Koldo, căruia îi smulseseră informaţia. Cu Koldo e altă
poveste. După cum aveau să afle peste câteva luni, Koldo fusese torturat, l-au ţinut cu capul în apă, l-au bătut până l-au lăsat lat. Îl prinseseră cu o seară înainte, pe stradă, şi l-au dus direct la sediul din Intxaurrondo. Nici vorbă de întâmplare: erau urmăriţi, dar au pus mâna doar pe Koldo. A ciripit, normal, cum să nu ciripeşti în asemenea situaţie? Dar a ţinut pentru el (sau o fi leşinat înainte de a apuca să dezvăluie?) faza cu schimbarea locuinţei.
Pe la vreo nouă seara, cei doi au ajuns la apartament şi s-au mirat văzând că prietenul lor Koldo nu era. Unde o fi dispărut tâmpitul? Era rândul lui să gătească de cină. Nici măcar pâine nu era. Şi, brusc, hărmălaie, bocanci. Unde? Afară, pe scări. Ai auzit? Jokin s-a uitat pe ferestruica de la closet. A văzut maşinile sticleţilor.
— Au venit după noi.
207
Au sărit pe fereastra bucătăriei în curtea din spate. Joxe Mari n-a avut timp nici să oprească televizorul. S-au făcut una cu noaptea şi, sprinteni, au luat-o spre munţi. Luna le lumina drumul. Au ajuns cu inima în gât, au dormit rău, dacă aşa ceva se poate numi dormit. Nu tu pat, nu tu pătură, nici măcar tutun, ca să se mai consoleze. O mizerie, dar ssst, linişte. Aşa e lupta.
— Frate, a venit momentul să nu dai greş.
— Ce vreţi să fac?
— Mai întâi, te duci la cafeneaua Arrano şi vorbeşti cu Patxi. Dacă nu e, nu vorbeşti cu nimeni altcineva. Ai înţeles? Cu nimeni. Să îţi dea instrucţiuni cum să trecem în Iparralde şi nişte sendvişuri şi ceva de băut.
Dar ai grijă. Să nu vii cu mâncarea la vedere, ca şi cum le-ai spune tuturor vedeţi, le duc de mâncare, pentru că sigur umblă prin sat sticleţi în civil.
Sper că Patxi o să-ţi dea şi ceva bani pentru noi. Îi pui bine şi ni-i aduci.
Gorka încuviinţa.
— Să nu cumva să te duci acasă şi să le spui părinţilor. O să le scriu eu când voi putea.
— Să nu te duci nici la măcelărie. Şi dacă te întâlneşti pe stradă cu cineva din familia mea, tu nu ştii nimic, bine?
Gorka repeta că da. Fratele lui:
— De-abia acum urmează partea mai complicată. Bicicletele noastre sunt în spatele casei, lipite de perete, sub streaşină. Scoţi lanţul antifurt –
i-au dat două chei – şi aduci o bicicletă şi ce ţi-a dat Patxi pentru noi. Îţi dai tu seama care e a lui Koldo, că n-o să poţi scoate lanţul. Cât mâncăm noi ceva, te duci după cealaltă bicicletă. Ar fi bine pe la patru, cel târziu, să
putem pleca. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Totul depinde de tine.
Gorka a coborât în sat, a urmat instrucţiunile primite, s-a întors la ei cu bicicleta şi cu un plic primit de la Patxi, dar fără mâncare şi băutură, în plic era o sumă de bani cu care cei doi trebuiau să se descurce.
Când Gorka a ajuns la clădirea din carieră, cei doi discutau în contradictoriu.
— Se aude de la depărtare cum strigaţi.
