Acum, dacă stă bine să se gândească, Gorka crede că Joxe Mari a intrat pe teritoriul urii pure şi dure şi al unui fanatism agresiv din momentul în care a fost găsit în râul Bidasoa cadavrul, cu cătuşe la mâini, al acelui şofer de autobuze din Donostia.
— Zabalza?
— Ăla.
Gorka îşi amintea că fratele său venise acasă extrem de agitat. Nu avea
203
nicio îndoială, aşa cum nu aveau nici prietenii săi, că şoferul murise la sediul Gărzii Civile din Intxaurrondo, în timp ce-l torturau. L-au omorât, sau a murit, nu contează, după care au înscenat o încercare de evadare pe care n-o credea niciun copil de ţâţă. Gorka, impresionat, urmărea cum fratele său străbătea camera dintr-o parte într-alta. Şi fierbea în el, futu-i, o ură nouă, mai intensă şi mai violentă decât de obicei şi a simţit din vorbele şi din înjurăturile lui o dorinţă furioasă de a distruge, de a se răzbuna, de a face rău, mult rău. Cui? Indiferent, să facă rău oricum şi oriunde.
— Cam în vremea aceea, m-a învăţat să prepar cocktailuri Molotov.
Într-o sâmbătă m-am dus cu el la carieră. Să mai las dracului cărţile.
Urmând instrucţiunile lui, am pregătit şase sticle incendiare pe care le-am aruncat, poc poc, într-o stâncă.
Apoi, după mai mult timp, a aruncat un cocktail Molotov într-un copoi, pe Bulevar în Donostia. Îi era egal că erau copoi spanioli sau basci.
Poliţistului i-a luat foc un picior. Putea să ajungă scrum. Noroc că l-au văzut colegii lui şi s-au mişcat repede, evitând o tragedie.
— Joxe Mari nu vedea în cel îmbrăcat în uniformă un om care câştigă şi el un salariu cum poate, care probabil că are o soţie şi copii. Nu aveam curajul să-i spun aşa ceva, dar, îţi jur, mi se părea cumplit că nu accepta că
cineva în uniformă e şi el om. În sfârşit, a doua zi s-a supărat că ziarele nu scriau despre piciorul acelui copoi.
Gaşca i-a plătit o cină. Era prevăzut că oricine dă foc unui poliţist primeşte acest premiu.
204
51. ÎN CARIERA DE PIATRĂ
Ca în filme. Pe bune. Pe la vreo zece dimineaţa, Gorka a ieşit din casă
pentru a merge la bibliotecă. Era într-o sâmbătă. Şi el, cât se poate de liniştit. Cer albastru, câţiva nori, temperatură plăcută. A văzut-o, mare, voinică, pe celălalt trotuar: Josune, care, în loc să-i răspundă la salut, iepa, şi-a dus un deget la buze făcându-i semn să tacă. Nişte buze care ori sunt foarte subţiri, ori îi rămân înăuntrul gurii.
Ea mergea la un pas în urma lui.
— Nu te întoarce. Mergi, mergi.
După ce au dat colţul străzii, Josune l-a rugat / i-a cerut, tot în şoaptă, s-o aştepte în biserică. S-au despărţit.
Gorka s-a aşezat pe o bancă din ultimul rând. Biserica, pustie. Singura lumină intra prin vitraliile prinse sus, în zid. Dacă apare preotul, ce-o să-i zic? Că am avut un acces de iluminare? Josune l-a făcut să aştepte peste douăzeci de minute. El, cu ochii-n patru, presimţea că se întâmplase ceva grav. Deşi le citise deja, frunzărea cărţile pe care voia să le ducă la bibliotecă. Se uita la ceas, la iconostas, la statui, la coloane, apoi din nou la cărţi. A ştiut, în sfârşit, după scârţâitul uşor care s-a auzit şi după lumina apărută brusc din spatele său, că fata deschisese uşa. Josune i-a făcut semn să se întâlnească sub scara care duce la cor.
— Dacă intră cineva, chiar dacă e un cunoscut, o luăm fiecare în altă
parte. Te avertizez că s-ar putea să fiu urmărită.
— De cine?
— Cine crezi? Txakurrada. Dar nu sunt sigură. S-ar putea să încerce să
se folosească de mine pentru a pune mâna şi pe alţii. Te caută Joxe Mari.
Murmurau în întunericul de sub scări. Gorka, surprins, stătea aplecat în faţă ca să nu dea cu capul în scară. Josune nu-şi lua ochii de la culoarul din mijlocul bisericii şi de la bănci, ca să nu fie luaţi pe nepregătite dacă intra cineva.
— Fratele tău şi Jokin te aşteaptă în carieră. O să-ţi spună ei mai multe.
N-am chef de probleme. Cred că am făcut destul transmiţându-ţi mesajul.
— Sper că n-o să fiu în pericol.
— Să fii atent să nu te urmărească cineva. Apoi îţi spun ei ce ai de făcut.
205
Au stabilit să iasă ea prima, apoi el. Gorka, promite-mi, abia după vreo douăzeci de minute. Mai bine să fie mai multe decât mai puţine.
— Nu uita să-l întrebi pe fratele tău dacă are ceva să-mi spună.
S-a hotărât să meargă mai întâi la bibliotecă. De ce? Cărţile l-ar fi încurcat, asta pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a nu stârni bănuieli. Dacă l-au văzut cu Josune, poate că acum îl urmăreau şi pe el.
Josune:
— Ştiu că fugarii încearcă să ia legătura cu familia sau cu prietenii, ca să
le ceară ajutor, bani sau ce au nevoie. Aşa că, kontuz. Eu ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun.
Şi a dispărut, masivă, cu gura aia fără buze. Ce-o fi văzând fratele meu la fata asta? Nu pot să-mi dau seama. Începuse să i se facă frică. Frică de ce, de cine? N-avea idee. A rămas în biserică încă o jumătate de oră, pentru orice eventualitate. A încercat să citească, dar nici vorbă.
