— Deci nu m-ai ascultat deloc.

— Imposibil.

— Nu mai sunt ce-am fost. Am şi eu o vârstă.

— Natura a avut grijă de tine.

— Haide, Xabier, o să mă faci să roşesc.

Atunci el şi-a întins mâna dreaptă şi a lăsat-o pe tăblia mesei, cu palma în sus. Aşa cum fac cerşetorii. De asemenea, cimpanzeii întind mâna cu palma deschisă către semenii lor atunci când vor să se împace, mă rog, nu ştiu, (am citit cândva), un semn împăciuitor. Iar Aránzazu i-a răspuns, şi-a aşezat palma, mai mică, peste palma lui Xabier.

Pânza de păianjen, acolo, sus, păstra proaspătă acea amintire îndepărtată. Atingerea l-a făcut să simtă că palma ei era plină de viaţă. O

mână caldă, suavă. Mâna unei femei care avusese parte de dezamăgiri şi de suferinţă, care lucrase mult, care a luat, a ridicat, a dus şi care este, a fost, un extraordinar instrument de plăcere.

Îi vede pielea delicată, degetele subţiri şi încrezătoare, unghiile date cu roşu. Atingerea aceea l-a făcut, brusc, să-i simtă prin palmă tot trupul, încărcat cu o tandreţe uriaşă. Pfff, Dumnezeule, femeia asta e îndrăgostită

până în măduva oaselor.

 251 

62. PERCHEZIŢIE LA DOMICILIU

Hărmălaia a început noaptea târziu, când dormeau toţi patru. Erau cel puţin şase, unii cu cagulă, urlând de nu se mai înţelegea nimic. Alţii, la intrarea în bloc. Alţii, blocând strada. O grămadă de agenţi ai Gărzii Civile.

Cioc, cioc, să deschidă. Miren, în pat, către Joxian:

— Te duci tu sau mă duc eu?

— Vezi cine e.

— Cine să fie? Poliţia.

Mai întâi au sunat la sonerie. Apoi au început să dea cu pumnul în uşă.

Probabil că au trezit toţi vecinii. Miren a aprins veioza de pe noptieră, s-a grăbit să-şi ia papucii şi să-şi pună un capot peste cămaşa de noapte. I-a zis lui Joxian:

— Asta sigur ni se trage de la Joxe Mari.

Imediat ce a descuiat, cei de afară au împins uşa. A văzut ţeava unei arme. Două cizme negre pe preşul de la intrare. Hai, dă-te la o parte.

Veneau să percheziţioneze. Txakurras s-au răspândit prin camere atât de repede încât nici nu mai ştia câţi erau.

I-au adunat pe toţi patru în sufragerie. Gorka, în chiloţi, desculţ. Şi Arantxa era desculţă, apucase să-şi pună ceva haine pe ea. Joxian, în pijama, speriat, cu o pată de urină pe pantaloni.

Mandat de percheziţie? Nu le-a trecut prin cap să le ceară. Ce să ştie ei? Aşa cum nu ştiau nici de Joxe Mari, mai puţin Gorka, aveau să afle mai târziu, dar băiatul n-a vrut să le spună nimic. În sfârşit, agenţii chiar aveau mandat de percheziţie. Era la cel care spusese că mai devreme sau mai târziu tot o să-l prindă pe terorist şi atunci o să afle el cum stă treaba.

Acelaşi care a aruncat mandatul pe jos, puteţi să vă ştergeţi mucii cu el, şi a întrebat care e camera lui Joxe Mari.

— Fiul meu nu locuieşte aici.

— Fiul tău are domiciliul aici şi ştim că ascundeţi arme.

— Nu locuieşte aici.

Să-i spună care era camera teroristului dacă nu voiau să răstoarne toată casa. A vrut să ştie cine era Gorka şi câţi ani are. Miren e convinsă că

dacă băiatul ar fi avut cu doi mai mulţi, l-ar fi săltat. Gorka s-a identificat.

Atât de tânăr încă. A întrebat timid dacă poate să se îmbrace.

 252 

— Nu mişcă nimeni de aici.

Apoi, un alt txakurra i-a scos pe toţi în hol, spunându-le să nu cumva să

se atingă de ceva sau să deschidă vreun sertar. Şi, din senin, sau pentru că

mergea prea încet, i-a tras un brânci lui Gorka.

La puţin timp după ce au ieşit toţi patru în holul blocului, şi-a făcut apariţia, somnoroasă, o doamnă secretar juridic, care i-a salutat ca şi cum s-ar fi cunoscut de când lumea. Doi agenţi din Garda Civilă înarmaţi stăteau unul la picioarele scărilor care ducea la primul etaj, al doilea, în pragul uşii de la intrarea în bloc.

Miren avea o expresie posacă, dură. Cu ochii scăpărând de furie, a vrut să-i dea băiatului capotul ei, o să răceşti, dar Gorka, posomorât, tăcut, n-a acceptat.

Lumina se tot stingea. Agentului de la intrarea în bloc îi revenea sarcina de a apăsa întrerupătorul. Acoperiseră vizorul apartamentului de vizavi cu bandă izolatoare. Un X. Nu ştiu dacă vecinii tot au reuşit să vadă ceva sau nu, cert e că la un moment dat uşa lor s-a deschis puţin, suficient cât o mână să poată arunca în hol două pături.

Joxian tremura. Gorka tremura. Tatăl şi fiul şi-au împărţit păturile.

Arantxa a zis că nu-i e frig. Pe Miren n-a avut rost să o întrebe: enervarea /

ura o încălzea. Lumină, beznă. Lumină, beznă. Şi tot aşa, mult timp. Din apartament, răzbăteau din când în când zgomote neliniştitoare. Miren, printre dinţi:

— Ăştia ne distrug casa.

Arantxa i-a întrebat pe cei de la Garda Civilă dacă puteau să stea jos, iar unul dintre ei a ridicat din umeri şi a zis mă doare-n cur dacă vă aşezaţi sau nu. Aşa că fata s-a aşezat pe o treaptă; ceva mai târziu, Gorka s-a aşezat lângă ea, învelit în pătura vecinilor. Joxian, după mai mult timp, s-a aşezat pe jos. Se uita încontinuu la ceas pentru că la şase trebuia să

meargă la muncă. Numai Miren a rămas în picioare, bosumflată, demnă, fierbând în suc propriu.

La un moment dat, au început să se audă voci din stradă. Tineri din sat îşi părăsiseră patul şi, grupaţi la colţul străzii, strigau sloganuri în plină

noapte: Poliţişti egal criminali, Txakurras kanpora şi alte scandări din repertoriul obişnuit.

Percheziţia a durat în jur de patru ore. Au băgat în casă până şi un câine poliţist; conform lui Miren, ca să umple de bale toate lucrurile noastre şi,

 253 

dacă e să privim cu atenţie, să se pişe şi să se cace. În urma lor, apartamentul arăta ca după o tornadă. Şi pentru ce, dacă Joxe Marin aproape că nu mai avea nimic în vechea lui cameră? Cel mai păgubit a fost Gorka. I-au luat ghiozdanul, un caiet cu poeme scrise de mână, un album foto şi alte chestii de genul ăsta. Arantxa s-a plâns că-i lipsea o duzină de casete video cu filme.