Jokin insista ca puştiul să intre în apartament şi să-i aducă ceva de încălţat. Nu vrea să meargă în Franţa în şlapi. Un tip îmbrăcat aşa, şi pe bicicletă, ar atrage atenţia. Joxe Mari a cedat. Către fratele său:
— Ţine cheia. Dacă nu vezi nimic suspect în jur, intri. Dacă intri, ia nişte
208
pantofi pentru ăsta şi o geacă pentru mine, e una agăţată de uşă.
— Şi ţigări.
— Dar numai dacă vezi că nu e niciun pericol. Nu vreau să te prindă din cauza noastră.
După o vreme, Gorka s-a întors cu cea de-a doua bicicletă. A zis că n-a intrat în apartament pentru că văzuse nişte feţe suspecte la intrarea în bloc. Minciună cât casa. N-a vrut să se expună mai mult decât era cazul.
Joxe Mari:
— Lasă, nu contează.
Jokin:
— Ce număr porţi?
I-a luat pantofii şi i-a dat şlapii, zicând:
— Tu ai de mers doar de aici până acasă.
Şi-au luat rămas-bun de la el cu îmbrăţişări / bătăi pe spate. Joxe Mari l-a pupat zgomotos, fraternal, pe obraz.
— Eşti un adevărat, mereu ai fost, mama mă-sii.
Erau gata de plecare, când Gorka şi-a amintit de ce-l rugase Josune.
— Dacă ai ceva să-i zici.
Joxe Mari începuse deja să pedaleze.
— Spune-i să-şi vadă de viaţa ei.
Cei doi prieteni au plecat şi Gorka, şaisprezece ani pe atunci, i-a văzut cum se îndreptau pe biciclete spre şosea, fiecare cu câte ceva luat de la el, Jokin, pantofii, iar Joxe Mari, bluza de lână. Brusc, Gorka a simţit ceva, un soi de prevestire rea.
209
52. MARELE VIS
— De ce nu mi-ai spus atunci? Credeam că aveam încredere unul în celălalt.
— M-am speriat tare, aveam şaisprezece ani. Dă-ţi seama că după
câteva zile, când ne-au percheziţionat casa, eram convins că veniseră să
mă salte pe mine, nu pe Joxe Mari, care, până la urmă, o ştersese. Numai eu ştiu câte nopţi n-am dormit din cauza asta!
— Nu le-ai spus nici la aita?
— La nimeni.
Arantxa, severă / înţelegătoare, l-a mustrat. Chiar nu şi-a dat seama că
mergând după biciclete se făcuse complicele unor terorişti în devenire? Şi i se părea nedemn (în timp ce-i vorbea, se schimba la faţă, buze strânse, ochi de tigroaică) că Joxe Mari îl folosise ca om de legătură cu Arrano Taberna, ştiind foarte bine cât de mult îl compromitea. Aşa adolescent cum era, dacă-l prindea Garda Civilă:
— Ţi-ar fi dat o bătaie soră cu moartea.
Ochii i se fac mai blânzi. Naiv, mai mult decât naiv. Dar, în sfârşit, a trecut atâta timp de atunci. Zâmbitoare, i-a mai oferit o ceaşcă de cafea.
— Coborau amândoi cu bicicletele spre şosea şi m-am uitat după ei întrebându-mă: de ce-s atât de bucuroşi? Şi am avut senzaţia că n-o să-i mai văd prea curând.
— Pe Jokin îl poţi vizita la cimitir. Iar pe fratele nostru l-am văzut azi mulţumită fotografiei de la ştiri. Sau tu ai ştiut de el în toţi anii ăştia?
— Eu? Habar n-am pe unde a umblat.
Gorka recunoaşte că atâta timp cât a trăit în sat, i-a fost greu să se ţină
departe de atmosfera abertzale. Spune că într-o localitate mică n-are cum să nu te ia valul. La manifestaţii, omagii, altercaţii, şi din astea erau mai multe decât zile în calendar, nu te punea nimeni să semnezi că ai fost prezent, dar întotdeauna cineva nu făcea altceva decât să urmărească
cine a fost şi cine nu.
Îi povesteşte surorii lui că uneori trecea pe la cafeneaua Arrano.
Comanda un pahar de bere, se lăsa văzut un sfert de oră şi la revedere. De plăcut nu-i plăcea nici mirosul din acel local. Niciodată n-a fumat şi n-a băut, iar sportul, sincer, după cum zice el, îl lasă rece. Toţi ştiau de
