Imediat ce a intrat pe uşă, l-a şi interpelat, fără să-i lase timp să-şi dea pantofii jos. Să-i spună de ce a dat jos posterele lui Joxe Mari. Păi, pentru că vrea să pună altele în loc.

— Şi unde sunt alea? Pereţii sunt goi, după câte văd eu.

— Offf, ama, o să fac rost de ele treptat.

— Ce ai făcut cu ale fratelui tău?

— Le-am aruncat.

— Nu erau ale tale.

— Erau murdare şi vechi.

— Dar revistele şi alte hârtii pe care Joxe Mari le ţinea în dulap?

— Am nevoie de spaţiu şi el nu mai stă aici.

L-a privit de aproape direct în ochi. O secundă, două, iar la a treia, paf, i-a tras o palmă răsunătoare.

— Asta-i pentru că nu-mi spui adevărul.

Gorka a coborât în sat, aşa cum îi ceruseră fratele său şi Jokin, s-a dus la Arrano şi i-a spus lui Patxi ce avea de spus. Patxi a zis futu-i, futu-i şi iar futu-i şi, fără a mai pierde timpul, a acţionat, a făcut, a organizat. Chiar înainte de a se despărţi de băiatul care trebuia să meargă să ia prima dintre cele două biciclete pentru Jokin şi fratele său, i-a zis stai puţin. Şi l-a întrebat dacă Joxe Mari mai avea material în casa părinţilor săi. Material?

— Material politic, înţelegi.

I-a luat ceva până să se prindă. Adică, afişe, material de propagandă, vreun Zutabe. Ah, da, era destul de mult material. Să-l facă să dispară

imediat.

— Cât mai repede, ai auzit?

Nu i-a spus de ce era atâta grabă, iar lui Gorka, speriat, nu i-a dat prin minte să-l întrebe. A reţinut din mesaj exact ceea ce era cel mai

 257 

important: să se grăbească.

Către maică-sa:

— Acum ştii.

— De ce nu mi-ai spus când te-am întrebat?

— Ce mai contează? Nu e suficient că txakurras nu au găsit nimic?

— Dacă tot ştii atâtea, unde e fratele tău?

— Habar n-am.

— Sigur?

— Îţi jur, ama. Dar cred că-ţi poţi imagina.

— Deci, unde?

— Ştii mai bine decât mine. Şi tot ce vreau eu este să mă lăsaţi cu toţii în pace.

A plecat ca din puşcă în camera lui. Înalt, slab, tot mai adus de spate. A încuiat uşa pe dinăuntru şi n-a mai ieşit. Miren: că se răceşte sfecla, că

după toată forfota de dimineaţă, nu mai era cazul să-i facă şi el probleme.

A început să se agite tot mai tare, a ridicat vocea, i-a zis că… şi l-a ameninţat cu… Până când s-a auzit cheia învârtită în broască, semn de capitulare. Gorka s-a aşezat la masa din bucătărie. A început să mănânce cu capul plecat. Avea ochii înroşiţi, ca de plâns, şi faţa plină de coşuri.

A mâncat dintr-un fel, a mâncat din celălalt fel. Cu destulă poftă, e adevărat. Miren s-a uitat la el. Ca să vadă dacă mănâncă sau dacă plânge?

La sfârşit, i-a întins bolul cu fructe, iar când i-a luat din faţă farfuria cu oasele de pui, l-a mângâiat pe mână. Gorka i-a împins mâna, hotărât să

respingă orice mângâiere.

S-a ridicat de la masă. Înainte de a părăsi bucătăria, Miren l-a întrebat dacă-i plăcuse mâncarea. Gorka a dat din umeri, iar ea n-a insistat.

 258 

63. UNDE ESTE FIUL MEU?

Au luat cina în bucătărie, toţi patru, la ora obişnuită. Felul doi, cel dintotdeauna. Femeia asta e obsedată de peşte. Prăjit, în sos, nu contează: peşte luni, marţi şi tot aşa, dă-i şi dă-i cu peşte, până când moartea ne va scăpa de cină. Da, e drept că şi lor le place, unora mai puţin, altora mai mult, dar, crede Joxian, am mai putea mânca şi altceva din când în când.

— Păi, duminică am făcut crochete.

— Extraordinar, ce să zic? Crochete de cod.

Miren, care nu ţine cont de astfel de plângeri, ori vorbeşti cu ea, ori cu pereţii, tot aia e, a servit mai întâi andive cu usturoi mărunţit, ulei şi oţet.

Apoi ce mai rămăsese din supa de tăiţei de ieri, după care a pus în mijlocul mesei, acoperită cu muşama, un vas cu anşoa prăjite. Pentru femei, apă

de la robinet. Iar ei, bărbaţii, vin cu apă minerală, de fapt, mai mult apă

minerală decât vin.

Arantxa, în glumă:

— Să sperăm că poliţia nu mai vine şi în noaptea asta.

Miren s-a cutremurat:

— Hei, las-o baltă că nu e cazul să ne mai amintim, după ce-am trecut prin ce-am trecut.

— Poate că vin să-mi dea înapoi casetele video şi să-mi cumpere o sticluţă nouă de parfum.