— Dacă mă gândesc la rece, cred că e bine să meargă la Mondragón.
— Ca să sprijine o bandă de mafioţi care-i şantajează tatăl?
— Nerea nu ştie nimic despre asta. Şi prefer să nu afle. Aşa n-o să se teamă. Las-o să meargă cu prietenele ei şi să se distreze.
— Şi să strige Trăiască ETA. Tu ai băut sau ce?
— Puţin. Atâta timp cât ea va fi cu abertzales, o vor lăsa în pace.
— Pentru mine e ca şi cum ne-ar băga duşmanul în casă.
— E foarte posibil ca problema să se rezolve fără ca Nerea şi Xabier să
apuce să-şi facă griji.
— Problema e că tu îi faci toate mofturile fetei ăsteia. Ce mai e şi asta: să meargă la funeraliile unui şef ETA cu maşina cuiva pe care ei îl ameninţă. Pentru Dumnezeu, n-am văzut ceva mai absurd!
Să o înţeleagă, e tânără. Şi tot aşa, încă douăzeci de minute de discordie şi şoapte, până când, spate în spate, fiecare şi-a văzut de somnul său.
Ca în atâtea duminici, Txato s-a trezit devreme. Îndepărtând puţin perdeaua, a verificat, ajutat de lămpile stradale, dacă ploua. La bucătărie, îmbrăcat în echipamentul de ciclist, a băut o cafea fără zahăr şi fără lapte şi asta a fost tot micul dejun. A luat o pară şi un măr pentru drum, a umplut plosca cu apă de la robinet şi şi-a scos bicicleta din garaj odată cu venirea zorilor.
Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Bittori, dulce, drăgăstoasă, a încercat s-o facă pe Nerea să se răzgândească, deşi aceasta era gata de plecare.
— Şi dacă te rog din suflet?
— Nu, ama.
— Fă-o pentru mine, pentru mama ta.
— Vrei să mă cert cu prietenele mele?
Bittori strângea din dinţi. De supărare? Nu, pentru a-şi înghiţi vorbele.
Un minut dacă ar mai fi durat disputa lor, i-ar fi spus fetei despre scrisorile
216
de şantaj. Doamne apără şi fereşte! Ce-ar fi zis Txato?
S-au despărţit cu răceală, scurt, fără să se sărute. Bittori a privit pe fereastră cum fiică-sa mergea spre maşina tatălui ei. Nerea, zveltă, subţire, a făcut câteva salturi jucăuşe, mai degrabă proprii unei fete decât unei femei.
Ascunsă după perdea, Bittori a clătinat din cap dezgustată.
— Ce tâmpită eşti!
217
54. MINCIUNA CU FEBRA
Trecuse de unsprezece. Cu cât? Un sfert de oră, poate ceva mai mult.
Detaliu: în balconul primăriei flutura drapelul coborât în bernă. Departe, înspre munţi, norii acopereau cerul (căzuseră câteva picături de dimineaţă); la fel şi dincolo, spre râu şi spre şoseaua care duce la San Sebastián, doar că acolo se vedeau şi câteva pete de cer senin. Autobuzele pline până la refuz, mai ales cu tineri, tocmai porneau.
Nerea a intrat în piaţă claxonând cu veselie. Cele două prietene o aşteptau sub galerie, fiecare cu un drapel înfăşurat pe hampă. Arantxa? A întrebat de ea încă înainte de a coborî cu totul din maşină. Cele două
crezuseră că Nerea se dusese după ea. S-o fi simţind rău în continuare?
Locuieşte aproape, pe o stradă din spatele bisericii. Nerea: mă întorc imediat. Şi în timp ce fetele se încălzeau în maşină, nu pentru că ar fi fost foarte frig, dar puii mei, aerul era destul de rece, ea s-a îndreptat grăbită
către casa prietenei lor. Casa în care fusese de atâtea ori, unde dormise de nenumărate ori când era fetiţă. Casa în care nu va mai reveni niciodată, deşi acum nici nu bănuieşte.
Uşa bine-cunoscută, plăcuţa metalică cu numele familiei, butonul soneriei apăsat pentru ultima dată în viaţă.
Miren i-a deschis uşa.
— E acolo. Nu ştiu ce are.
I-a făcut loc să intre şi Nerea s-a dus direct în camera prietenei sale. A găsit-o în pat, îmbrăcată. Să se fi băgat în pat când a auzit-o că vine?
— Nu te simţi bine?
A zis că nu prea; numai că, sincer, după cum arăta, după privirea hotărâtă, nu părea să fie bolnavă. La început, a folosit aceleaşi argumente ca Bittori. Spuse cu alte cuvinte. Un bărbat răzbunător, şeful unor călăi, care avea putere de viaţă şi de moarte asupra altora. Sprijinită cu spatele de căpătâiul patului, l-a imitat:
— Omorâţi-l pe cutare, omorâţi-l pe cutare.
Spre deosebire de Bittori, Arantxa nu vorbea cu o expresie îndurerată
pe faţă, nici cu ochii mari, speriaţi. Chipul ei tânăr exprimă descurajare.
