Înainte de a închide:

— Ştii cumva de vreo petrecere interesantă în noaptea asta, prin oraş?

Băiatul i-a zis de o petrecere sau concert, nu ştia sigur, în Pedro Cerbuna. A adăugat, fără ca ea să-i fi cerut părerea, că era un chef de fiţe.

Nerea le-a întrebat pe colegele ei de apartament dacă aveau chef să

meargă cu ea. I-au zis că nu. Ce să facă? S-a închis în camera ei, pregătită

să-şi omoare timpul citind un roman; dar s-a încins după ce a tras pe nas un rest de linie, aşa că, pe la nouă seara, a ieşit la vânătoare.

Era acolo, mai înalt decât toţi cei din preajma lui, dansează şi dansează

şi părul i se unduieşte fermecător. Doar în tricou, roşu la faţă de la atâta ţopăit, blond, prostuţ. Douăzeci, douăzeci şi doi, douăzeci şi patru de ani?

Era evident că băiatul se distra de minune. Îşi scutura trupul cu nişte mişcări violente, pe care sigur nu le-ar fi făcut la el în ţară. Dar aici, în afară de câţiva colegi de facultate, cine-l mai cunoaşte?

Brusc, şi-au intersectat privirile pe deasupra câtorva capete, iar asta a fost suficient pentru Nerea. Nu ar putea exprima ce a simţit. Se gândeşte la expresii uzuale: tremur interior, clipa magică, dragoste la prima vedere.

Probabil că băiatul a observat că se uita fascinată, pentru că a privit-o şi el, uşor mirat, a început să danseze mai puţin intens şi i-a zâmbit cu nişte dinţi superbi.

Pe stradă, nu se mai putea opri din sărutat. Nerea, ce faci? Nerea, ce e cu tine? Trebuia să-l prindă de ceafă, pentru că era cu două palme mai înalt decât ea, şi să-i aplece capul pentru a-i ajunge la gură cu buzele ei dornice, nerăbdătoare. Se lipea, vânător vânat, de trupul lui, umedă între picioare, gata să ţipe. Ce-o să creadă despre mine?

Locuia cu chirie, destul de departe, undeva în San José, într-un apartament pe care-l împărţea cu alţi doi studenţi nemţi. Pentru Nerea nu conta distanţa. L-ar fi urmat până la capătul lumii. El vorbea cu accent străin puternic. Îi zicea Neguea. Să-l mănânci, nu alta. Un accent care-l făcea şi mai atrăgător. Greşelile lui gramaticale i se păreau de un farmec teribil. Iar ea, care în toată viaţa ei nu rostise nici măcar un cuvânt în germană, îi spunea pe nume şi sigur îl rostea rău sau cu accent, după cum îşi dădea seama din râsetele lui Klaus-Dieter, ce măgar, şi din plăcerea

 269 

evidentă cu care o punea să i-l rostească o dată şi încă o dată.

Era trecut de două noaptea. Mergeau pe jos, era răcoare, luna deasupra acoperişurilor, trafic puţin, toată noaptea numai pentru ei. Mai liberi de atât, imposibil. Se opreau din când în când ca să-şi unească

limbile, ca să se atingă pe faţă, ca să se mângâie ascunşi după câte un copac, sau în întunericul vreunui portal. Ea, îndrăgostită ca o adolescentă

de un cântăreţ celebru; el, ceva mai rezervat, dar hotărât, totuşi. Poate că

era timid. Iar la capătul lungului drum, un pat.

 270 

67. TREI SĂPTĂMÂNI DE IUBIRE

Au trăit împreună timp de trei săptămâni. Dormeau când în apartamentul lui, când în al ei. Avantajul apartamentului lui Nerea? Era la doi paşi de universitate. Principalul inconvenient? Patul strâmt şi, pentru el, prea scurt. Situaţia stătea exact invers cu apartamentul lui Klaus-Dieter. Era departe, în schimb acolo se bucurau de un pat matrimonial în care, dincolo de faptul că puteau să facă tumbe prin el, se puteau şi odihni în voie.

Ce săptămâni! Chiar şi acum, după douăzeci de ani, Nerea ar putea să

le adauge, cu nopţile şi zilele lor, cu dimineţile şi serile, unei înşiruiri imaginare de momente extraordinare din viaţa ei. Îi vine în minte un titlu: Antologia fericirii. Nu crede că ar putea aduna suficient material biografic pentru o carte cu multe pagini sau pentru un lungmetraj. Ar pune câteva scene din copilărie, vreo excursie memorabilă, bucurii rare şi, evident, cele trei săptămâni din Zaragoza petrecute cu iubitul ei neamţ. N-a mai iubit pe nimeni cu atâta pasiune, cu atâta dăruire. Nici măcar pe Quique, oricât şi-ar imagina altceva infatuatul ăsta. Nu exagerezi? Să mor eu.

Păcat că l-a cunoscut pe Klaus-Dieter prea târziu, când lui îi mai rămăsese puţin timp pentru a-şi încheia jumătatea de an de studii din Zaragoza, înainte de a se întoarce la universitatea lui din Göttingen.

Amândoi erau conştienţi de situaţia lor, aşa că se iubeau cu disperare.

Atenţie, nu compulsiv (deşi, în unele nopţi, da). Se iubeau neîncetat, ceea ce nu e acelaşi lucru. Nerea făcea tot ce putea pentru a fi încontinuu lângă

iubitul ei blond. Şi-a neglijat cursurile, mergea la ale lui sau îl aştepta afară, fumând aşezată pe o bancă din hol. Mâncau împreună, dormeau împreună şi, uneori, făceau baie împreună.

În unele dimineţi, Nerea se trezea înaintea lui Klaus-Dieter şi îl contempla, plină de admiraţie. Trăsăturile frumoase, trupul bine clădit, îşi apropia o palmă de gura lui, se bucura să-i simtă ritmul respiraţiei. Sau, cu grijă pentru a nu-l trezi, îşi înfăşură pe deget o şuviţă din pletele lui. Chiar i-a tăiat una de la ceafă, pe nesimţite, cu foarfeca. O bucată minunată de păr blond, de vreo şase, şapte centimetri de lungă. De ce? Ca să îi rămână

ceva ce să poată privi şi atinge, după ce el se va întoarce în ţara lui.

În lumina zorilor, lui Nerea îi plăcea să mângâie faţa lui Klaus-Dieter cu

 271 

un sfârc. Buzele adormite, pleoapele închise, obrazul încă neras, cu firişoare blonde care o înţepau uşor în acea zonă a ei atât de sensibilă. Îl trezea încetul cu încetul. El, cunoscând jocul, zâmbea fără să deschidă

ochii. Nu-i aşa că nicio femeie din ţara ta rece nu te-a mai iubit atât?

Uneori, Nerea chiar îl întreba cu voce tare, dar ce să-i fi răspuns el, care nu înţelegea nici jumătate din cuvintele ei?

Apoi, Nerea continua să-şi treacă sânii ei calzi peste trupul lui. Insista pe burta lui, pe interiorul coapselor acoperite cu păr şi îi săruta şi-i lingea sexul, iar lumina dimineţii intra pe fereastră şi aceea era o bucurie zilnică

ce nu avea să dureze, şi chiar a durat puţin, dar atât timp cât a durat a fost frumoasă, intensă, minunată.

Gata să-i facă pe plac iubitului ei neamţ, Nerea a început să bea ceai, ea, care era moartă după cafea. Şi nu era vorba despre tipicul pliculeţ

aruncat în cană, fără graţie, fără mister. Ceaiul, păstrat într-o cutie de metal, fusese adus de Klaus-Dieter din Germania. La fel şi strecurătoarea de pânză, înnegrită de la atâta folosire. În bucătărie, Nerea urmărea fermecată ritualul simplu, observând fiecare pas, cantitatea adecvată de ceai, cât timp trebuia lăsată strecurătoarea în apa fierbinte din ceainic. Şi nici vorbă să adauge lapte sau zahăr. El bea prima înghiţitură cu ochii închişi, ţuguindu-şi buzele ca să nu se frigă, iar ea, aşezată lângă el, îl privea tăcută, ca şi cum ar fi asistat la un ritual.

Nu le era chiar la îndemână să comunice. Klaus-Dieter rupea ceva spaniolă. Nerea se descurca greu cu engleza ei ruginită din lipsă de exerciţiu. Faptul că niciunul nu stăpânea limba celuilalt îi împiedica să

poarte discuţii adânci. Totuşi, se înţelegeau, pentru că amândoi făceau totul pentru a se înţelege, fie prin semne, prin câteva cuvinte, prin fraze scurte, fie apelând la dicţionar. El şi-a îmbunătăţit semnificativ spaniola, tot practicând-o cu ea. Iar ea, în cele trei săptămâni, fără să se atingă de nicio carte pentru facultate, a început să înveţe germana, cu ajutorul unui manual cumpărat dintr-o librărie din piaţa San Francisco. Nu doar Klaus-Dieter, ci şi colegii lui de apartament, Wolfgang şi Marcel, se prăpădeau de râs de fiecare dată când Nerea spunea ceva în germană. Ca să se distreze şi mai tare, ce măgari, îi arătau toate prostiile din dicţionar, zicându-i să le citească cu voce tare.

Klaus-Dieter era vegetarian. Nerea n-a mai mâncat carne cât au fost împreună. El nu mânca nici peşte, nici fructe de mare, cu o singură

 272 

excepţie: creveţi prăjiţi. Murea după ei. „În Germania puţin este”, zicea. În unele după-amiezi mergeau amândoi pe jos până la Tubo şi se umflau cu creveţi şi languste, care pentru Klaus-Dieter erau acelaşi lucru: creveţi mici şi creveţi mari. Nu fuma. Asta era ceva mai complicat pentru Nerea.

Temându-se să nu-l supere, fuma în băile din baruri. Alteori, cum ar fi atunci când îl aştepta pe holul facultăţii, fuma mai multe ţigări una după

alta.

Într-o zi, în pat, Klaus-Dieter i-a mărturisit că era credincios.

— Eu cred la Dumnezeu.

— În Dumnezeu.

— Cred în Dumnezeu. Tu?