Descurajare? Mai mult: amărăciune. O amărăciune străvezie care lasă să
se vadă indignarea din spatele ei. Cuvintele au confirmat:
218
— Mergeţi fără mine. N-am stomac pentru a lua parte la acest carnaval al morţii. Mai de mult aş fi venit cu voi. Acum mi-e imposibil.
— Din cauza lui Joxe Mari?
— De când a intrat în organizaţie, mi-a căzut un văl de pe ochi. Nu e vorba că acum, brusc, aş vedea lucrurile altfel. E vorba că acum le văd, în sfârşit.
— Haide, nu sparge cheful. N-a zis nimeni că trebuie să stăm în primul rând.
— Nici în al cincilea, nici în ultimul.
— Neah, stăm şi noi puţin pe acolo. Apoi luăm maşina şi o întindem toate patru. Mă gândisem să mergem la Zarauz, dar putem merge oriunde. Ia-o ca pe o excursie.
Voioşia lui Nerea s-a lovit de privirea de gheaţă a lui Arantxa. Brusc, între cele două prietene s-a instalat tăcerea. Două, trei secunde fără să
clipească: încremenire totală. Se scrutau cu privirea. Una, surprinsă, nevenindu-i să creadă; cealaltă, dură, distantă; acuzatoare?
— Ce facem? Mă aşteaptă.
— Dacă trebuie să pleci, du-te.
În clipa aceea, ceva s-a rupt între ele. Ce? Legătura plină de afecţiune şi încredere, pactul vechi şi tacit dintre ele. Dintr-un motiv oarecare, într-o sâmbătă seara, uşierul de la discoteca KU n-a lăsat-o să intre pe una dintre ele. Atunci, toate fetele din gaşcă nu au mai vrut să intre. Sau toate, sau niciuna. În faţa severului şi solidului uşier, şi-au făcut ferfeniţă biletele de intrare pe care apucaseră să le cumpere. Să şi le bage în fund.
— Pot să te rog ceva?
— Sigur.
— Nu le spune nimic despre asta fetelor din gaşcă. Zi-le că am febră, că
nu mă simt bine.
Gânditoare, dezamăgită, Nerea a ieşit din camera aceea, unde nu avea să mai revină vreodată, a traversat sufrageria, prin care n-a mai trecut de atunci, şi a vorbit pentru ultima dată cu Miren, care, deja în pragul uşii de la ieşire, a întrebat-o:
— Ce are?
— Puţină febră.
— Fata asta e tot mai ciudată de când umblă cu ăla din Rentería.
Câteva minute mai târziu, Nerea a repetat minciuna în maşină. Cele trei
219
prietene au pornit la drum. Bine măcar că şoseaua era uscată, cu destul de mult trafic până la Beasáin, apoi mai puţin. O să ajungem ultimele. Una dintre ele a zis că fără Arantxa nu e la fel, că n-o să se distreze atât de bine. Atât de bine?
— Hei, fată, mergem la o înmormântare.
Tipic pentru epoca aceea: au dat peste un control al Gărzii Civile.
Unde? La vreo opt, zece kilometri înainte de Arrasate. Mai întâi, coloana de maşini le-a dus cu gândul la un ambuteiaj. Mai apoi au văzut că nu, că
sticleţii controlau fiecare maşină, verificau toate documentele. La marginea drumului se înşirau vreo şase maşini de poliţie, plus două benzi cu ţepi metalici, instalate pe trotuar, una la începutul punctului de control, cealaltă la sfârşitul lui. În vârful terasamentului, mai mulţi agenţi din Garda Civilă, fiecare cu degetul pe trăgaciul pistolului automat. Mai jos, ascuns printre copaci, un altul în aceeaşi poziţie. Un altul culcat după
un copac. Toţi gata să tragă.
Le-au făcut semne hotărâte să oprească. Nerea a coborât geamul. Bu-le-ti-ne-le. Nici tu bună ziua, nici tu te rog. Sticletele a dus cele trei buletine la o dubă, unde s-au făcut verificările arhicunoscute. După ce le-a adus buletinele înapoi, fără grabă, de parcă ar fi avut tot timpul din lume, ca să le arate, de fapt, cine comanda în zona aia, între dealul ăsta şi celălalt: unde merg? De parcă nu ar şti. Şi nici nu erau obligate să
răspundă. Dar mai bine să evite problemele. Aşa că Nerea, purtătoarea ad-hoc de cuvânt, şoferiţa, a răspuns:
— La Mondragón.
Le-au ordonat să iasă din maşină. Dar nu politicos: vă rog să coborâţi. Ci cu o împroşcătură verbală:
— Jos toate trei.
La un gest al agentului, s-au apropiat încă doi. Mâinile lor bărbăteşti le-au pipăit. Una dintre fete: ce umilitor! Alta: ce scârbos! Aşa aveau să
povestească a doua zi, la Arrano Taberna. Nerea, gata să izbucnească în plâns, a trebuit să deschidă portbagajul. Acolo erau pardesiul, pompa de bicicletă şi umbrela tatălui său, plus drapelele înfăşurate.
— Ce e mizeria aia?
— Două drapele.
— Desfă-le.
