Nerea le-a desfăcut, muşcându-şi buza inferioară pentru a nu izbucni în
220
plâns. Două drapele recunoscute de Constituţia spaniolă. Brusc, sarcasm făţiş:
— Ce, vă duceţi la slujba ăluia din ETA? Credeţi că Dumnezeu o să-l primească cu braţele deschise?
Nerea a tăcut cu demnitate. Simţind că reuşise să-şi stăpânească
plânsul, a îndrăznit să se uite în ochii agentului. Ochi negri în care se reflecta, ce? Mama ei care iar o să-i ţină o predică la fel ca aseară şi ca azi-dimineaţă, plus Arantxa îmbrăcată în pat. Era clar că ar fi fost mai bine să
fi mers cu unul dintre autobuze. Zicându-şi asta, a simţit cum prinde curaj.
— Aştept un răspuns.
— Noi nu mergem la nicio slujbă.
Agentul a început să-l facă în toate felurile pe Txomin, asasinul, teroristul, aşa vor muri toţi fiii ăştia de curvă etc. Făcând un semn scurt din cap, le-a cerut fetelor să dispară cât mai repede din ochii lui. Ele au plecat mai departe, iar Nerea a văzut, în oglinda retrovizoare, cum poliţistul oprea maşina următoare.
221
55. EXACT CA MAMELE LOR
Una a întrebat-o pe cealaltă. Ce? Dacă nu era asta cafeneaua unde sâmbătă de sâmbătă mamele lor veneau să ia o gustare. Arantxa crede că
mergeau mai degrabă la magazinul de churros, dar nu e sigură. Ceea ce ştie fără cea mai mică urmă de îndoială este că maică-sii continuă să-i placă churros şi că, uneori, când vine la San Sebastián, îşi cumpără câţiva, pe care mai apoi îi mănâncă acasă, reci. Nerea era gata să bage mâna în foc că Miren şi maică-sa, pe vremea când erau prietene, obişnuiau să
mănânce pâine prăjită cu gem în cafeneaua asta.
Ce făceau ele două acolo? Trecuse ceva vreme fără să mai ştie una de cealaltă. S-au întâlnit întâmplător. Gata-gata să se ciocnească pe Avenida colţ cu strada Ciurruca. Pentru Nerea, bucuria a fost amestecată cu prudenţă. Nimic, de fapt, o suspiciune efemeră, fără sens, pentru că
Arantxa i-a zâmbit plină de simpatie, ca de obicei, şi, fără să ezite, s-a repezit s-o sărute pe obraji. S-au cercetat una pe cealaltă cu privirea, grăbindu-se care mai de care s-o laude pe cealaltă.
Au căzut de acord, ai timp?, să stea de vorbă despre cum mai era viaţa fiecăreia. Unde? Oriunde, dar nu pe stradă. Se lăsa seara şi bătea un vânt rece. Nerea a făcut semn spre o cafenea din apropiere. S-au îndreptat într-acolo, braţ la braţ.
— Cât a trecut de când nu ne-am mai văzut?
Pfff, de când Arantxa s-a mutat la Guillermo, în Rentería, deci să tot fie un an şi jumătate.
— În sat aveam impresia că mă sufoc. Ştiu că nu-mi face cinste să spun asta, că doar acolo m-am născut, am crescut şi aveam gaşca noastră. Dar chiar nu mai rezistam. În sat sunt prea mulţi înnebuniţi cu politica.
Oameni care astăzi te îmbrăţişează, iar mâine, pentru că cine ştie ce au aflat despre tine, nici nu te mai salută. Pe mine m-au luat la rost că de ce ies cu unul care nu e basc. Exact aşa cum auzi. Că ce o să spună Joxe Mari când o să afle.
— Du-te, măi. Cine a zis asta?
— Josune. M-a durut mai tare pentru că atunci când mi-a zis, nu eram doar noi două. M-a supus unui soi de proces public, înţelegi? Pe stradă. Eu n-am zis nimic. Într-o ţară ca asta, e mai bine să taci. Însă într-o altă zi,
222
când am întâlnit-o pe stradă, i-am zis că eu mă îndrăgostesc de cine am chef şi ea să se ducă dracului, dacă nu-i convine.
— Foarte bine.
— Nu era singura care gândea urât despre iubitul meu. Mama, ca să nu mergem mai departe, avea aceleaşi prejudecăţi. S-a resemnat, încetul cu încetul, mai ales pentru că o ajută cu bani. Ba chiar trece uneori pe la noi, în Rentería. Săracul Guille. Bun ca pâinea caldă. S-a înscris la cursuri de limba bască, deşi nu-l văd în stare. Am impresia că nu le are cu limbile străine.
Un chelner a venit la masă. Ce voiau să comande? Arantxa, după o clipă
de şovăială, a cerut ceva, Nerea, fără să stea pe gânduri, a cerut altceva şi, totodată, l-a întrebat pe chelner dacă putea da muzica mai încet.
— Deci, după cum ţi-am spus, nu mai mergeam în barurile din sat. Mă
rog, la Arrano nu mai mergeam de mult timp, pentru că nu suportam să
văd pe perete fotografia cu fratele meu. Viaţa mea era în altă parte, cu Guille al meu, cu serviciul meu din San Sebastián, care e o mizerie de slujbă, dar fără mâncare nu se poate trăi. Simţeam o dorinţă extrem de puternică de a pleca din sat. Şi dorinţă nu e cuvântul potrivit: obsesie. Îmi intrase în cap că n-am niciun viitor acolo. Nu mă simţeam bine deloc.
Chiar şi acum, când îmi amintesc toate alea, numele locurilor, feţele unora, parcă-mi vine să vomit. Scuze că m-am aprins. Nu-mi plăceau deloc anumite priviri. Bănuiesc că Josune m-a defăimat cât a putut. Dar nu numai ea. Imediat ce a fost posibil, m-am mutat cu Guille într-un apartament. Şi acolo suntem şi acum, căsătoriţi la starea civilă. Nu ne merge rău, muncim şi economisim, încercăm să ducem o viaţă cât mai decentă posibil.
— Dar părinţii tăi ce-au zis?
— Mamei nu i-a convenit deloc că mă mut din sat ca să trăiesc cu iubitul meu. Ce va zice lumea? Că fata mea trăieşte în concubinaj, mi-a zis.
De parcă am mai fi pe vremea lui Franco. Ea şi mulţi alţii se cred foarte revoluţionari, merg la manifestaţii şi strigă din toţi bojocii; dar, în realitate, se agaţă ca scaiul de tradiţie şi sunt nişte ignoranţi din cap până-n picioare. Bine, ama. I-am spus, asta se poate rezolva cât ai zice peşte. Şi m-am măritat. În ianuarie, într-o marţi, fără rochie de mireasă, fără
invitaţi, fără nimic. Gata cu păcatul de moarte, nu asta ţi-ai dorit? Pentru mama, care visa să-şi vadă odraslele cununate de către don Serapio, cu
223
confetti aruncate de copiii de pe treptele bisericii şi cu rochie de comandă, a fost o adevărată dramă. N-o să mă ierte, aşa ceva nu i se poate face unei mame. După o lună, am făcut nunta la un restaurant. Au venit Gorka (nici n-a vrut să audă de cravată), părinţii mei şi părinţii lui Guille. Tata n-a avut o idee mai bună decât să devină sentimental. Poate de la şampanie, care nu-i pică bine deloc. Toate bune până când, brusc, îşi aminteşte de Joxe Mari. Nu-i mai iese din cap faptul că nu suntem toţi prezenţi şi începe să plângă ca un copil. Dar, spre lauda lui, trebuie să
