— Nu ştiu.

Era protestant. Nerea, tot mai hotărâtă să trăiască cu el în Germania, era gata să-şi schimbe religia, pentru a-i face pe plac.

Lui i-a venit ideea ca Nerea să meargă să-l viziteze la Göttingen. Insista:

— Vii tu să vizitezi la mine?

I-a promis. Pentru că, evident, pe ăsta nu-l mai las să-mi scape. Unde mai găsesc eu unul la fel? I-a promis din nou în gara El Portillo, în timp ce stăteau pe peron, strâns lipiţi, profitând de ultimele minute de tandreţe.

Wolfgang a trebuit să-l tragă de braţ pe colegul său ca să-l facă să urce în tren. După câteva secunde, trenul a plecat.

El şi-a scos capul pe geam şi Nerea l-a văzut îndepărtându-se. Pa, plete blonde. Pa, zâmbet minunat. Îl iubea atât de mult, atât, atât de mult. Au trecut alte vagoane, cu alţi oameni în geam şi alte mâini fluturând în semn de la revedere. Un minut mai târziu, peronul era pustiu. Nerea a rămas singură, rătăcind cu privirea peste peisajul plin de stâlpi, cabluri şi şine, în care dispăruse trenul. Tristă? Da, dar fără să plângă, pentru că stabiliseră

să se întâlnească în Göttingen, la sfârşitul verii, când Klaus-Dieter începea noul an de facultate. El îi promisese că-i va scrie imediat ce va ajunge în Germania. O să-mi scrie, n-o să-mi scrie? Dacă-şi ţine promisiunea, mă

iubeşte, dacă nu, va fi fost un simplu instrument de provocat orgasme.

În fiecare dimineaţă, Nerea cobora să verifice cutia poştală. După-amiezile, la fel, chiar dacă poştaşul trecea între unsprezece şi unu. După o săptămână, speranţele ei au început să se fisureze. Apoi, fisurile s-au transformat în găuri. Lacrimile neplânse în gară, le-a plâns acum, singură.

Resemnată, închide manualul de germană pe care-l ţinuse deschis în

 273 

fiecare zi pe birou şi îl pune / aruncă într-un sertar din dulap, cu şuviţa de păr blond între paginile lui.

Câteva zile mai târziu, a sosit şi prima scrisoare dintre cele câteva pe care şi le-au scris. De data aceasta, lacrimile au fost de bucurie. Scrisoarea aceea, plină de greşeli care mai de care mai adorabile, cu un abţibild albastru, în formă de inimă, lipit lângă semnătura lui, i-a alungat îndoielile.

A fost convinsă că viitorul ei o aştepta în Germania. S-a dus la facultate.

Le-a cerut colegilor cursurile şi le-a copiat. N-a mai lipsit de la cursuri, n-a mai mers la petreceri, nici n-a mai ieşit noaptea. Îşi petrecea timpul închisă în bibliotecă sau în camera ei, învăţând aşa cum nu făcuse în toată

facultatea. Planul ei: să-şi ia licenţa în vară, să-şi facă bagajele şi la revedere.

Nu mai era mult până la examene, când s-a întâlnit în campus cu José Carlos. Măi să fie, trecuse mult timp de când nu-l mai sunase, fusese bolnavă sau ce, nu vrei să trec într-o zi pe la tine? A privit prin el. Cu dispreţ? Mai degrabă cu indiferenţă. Nerea i-a răspuns că nu şi şi-a văzut de drum.

 274 

68. ÎNCHEIEREA STUDIILOR

Nerea a trecut toate examenele şi şi-a luat licenţa. Două luni de studiu intens au ajutat-o să aibă suficiente cunoştinţe. În fiecare sâmbătă seara, ca recompensă pentru efortul constant din timpul săptămânii, mergea să

vadă un film la cinematograful Palafox. Nu conta ce film. Uneori, vedea acelaşi film de săptămâna trecută, pentru simplul motiv că îi lăsase o amintire plăcută.

Avea motive bine întemeiate pentru a merge la cinematograful Palafox.

Cum aşa? Era în apropiere de Tubo şi, după film, Nerea îşi făcuse un ritual.

Intra în cafenea, se aşeza la o masă sau, dacă nu era niciuna liberă, stătea în picioare la bar şi savura o porţie de creveţi prăjiţi, absorbită de amintirile ei cu băiatul neamţ. Ce-o fi făcând acum? Oare se gândeşte la mine? Creveţii şi, uneori, un iaurt, ceva mai târziu, în apartamentul ei, era tot ce mânca de cină. Noaptea, închisă în camera ei, continua să se dedice cărţilor şi cursurilor de Drept, până când, pe la vreo douăsprezece noaptea, o voce interioară îi spunea: gata, fată, ajunge pe astăzi. În două

luni, a slăbit patru kilograme.

S-a prezentat la examene înarmată nu doar cu ceea ce învăţase. Avea şi nişte fiţuici ascunse în mâneci. Pentru orice eventualitate. Ca un colac de salvare, îşi zicea, în caz că ar fi naufragiat în apele necunoscute ale ignoranţei. De fapt, s-a folosit de fiţuici o singură dată, când a copiat câteva chestii neînsemnate despre filosofia Dreptului.

Ceva extraordinar? Nimic. Nici nu avea nevoie. Nu i s-a părut că îşi atinsese un ţel, ci mai degrabă că scăpase de o povară. Eşti sigură? Foarte sigură. În dimineaţa în care a aflat că trecuse şi ultimul examen, ieşind din facultate, pe scări, a ales un nor, care?, acela, din depărtare, şi i-a şoptit:

— Aita. După cum vezi, am făcut ce mi-ai cerut. Acum sunt liberă să-mi hotărăsc singură viitorul.

Nimic nu mai stătea în calea proiectului ei de a merge în Germania.

Umbla pe străzi şi râdea de una singură. Mă ţicnesc, ca mama. Cu câteva luni în urmă, aflase de la Xabier că mama lor mergea la cimitirul Polloe şi vorbea cu mormântul lui Txato. Xabier fusese vizibil emoţionat când îi spusese asta. Se temea că maică-sa va intra în depresie, pe când el era cel deprimat; că n-o să-şi revină după lovitura grea, dar cel care nu-şi revenea

 275 

era el. Nerea n-a dat nicio importanţă chestiunii. Ca să mai scadă din dramatismul dialogului, a zis că dacă intrarea în cimitir ar fi cu plată, maică-sa nu ar mai merge. Xabier, încruntat, n-a gustat gluma.

La ieşirea din campus Nerea a avut ideea de a intra într-o cabină

telefonică şi de a-i da maică-sii vestea cea bună. Să o sun, să n-o sun?

Avea nişte amintiri care o făceau să se îndoiască. A văzut o cabină

telefonică şi a mers mai departe. În Fernando el Católico, după ce a şovăit destul de mult, s-a decis. Pentru că, normal, cum să-i ascund maică-mii că

am terminat facultatea? A introdus monedele, a format primele trei cifre, a închis. De ce? Pentru că o cunosc. Pentru că o să spună ceva care o să-mi ştirbească bucuria.

Nu i-a spus timp de două săptămâni. Mâine o sun. Venea ziua cu pricina şi Nerea amâna convorbirea pentru ziua următoare. Şi tot aşa.

Pentru a câştiga timp, pentru a sta liniştită. Maică-sa se stabilise în San Sebastián. Să locuiască cu ea? Doamne fereşte! Să se întoarcă în sat? Nici atât. Ultima dată când fusese acolo, vechii ei prieteni şi cunoscuţi nici n-o salutaseră. Şi-a făcut nişte calcule, s-a sfătuit cu colegele ei de apartament, apoi s-a hotărât. Ce? Să rămână în Zaragoza toată vara. Au avertizat-o:

— Vara, Zaragoza e un cuptor.

Nu-i păsa. Era şi locul unde Klaus-Dieter îi trimitea scrisori. Normal că

ar fi putut să-i dea iubitului ei neamţ o adresă din San Sebastián. Chiar aşa? Care? Doar pe cea a maică-sii. Aşa că, mai bine nu. Îşi imagina scena.

Nerea, ai primit o scrisoare din Germania. Cine îţi scrie? Ai un iubit? Ca să

nu mai zicem că era capabilă să deschidă plicul, sub pretextul că nu observase cui îi era destinat. O vedea în stare.

Una dintre colegele ei renunţase la chirie din iulie, la fel ca Nerea; cealaltă, care mai avea un an de facultate, lua în calcul posibilitatea de a rămâne în apartament. Zicea că atunci când se va întoarce din vacanţă, va căuta două colege noi. Nerea a întrebat-o dacă-i poate păstra camera pentru august şi septembrie. Şi s-a oferit să plătească direct colegei cheltuielile, în loc să le mai plătească proprietarului. Fata a acceptat bucuroasă.

Zaragoza în august: 38, 40, 44 de grade. Soare, străzi pustii. Zile nesfârşite. A citit mult, s-a plimbat seara, când căldura mai scădea, şi a continuat să înveţe germană. Grea limbă. Nu-i venea să creadă că în

 276 

vremurile noastre mai există oameni care mai folosesc, la magazinul de pâine, la spital, declinări din vremea romanilor. A căutat în Pagini aurii o şcoală de limbi străine la care să se înscrie pentru un curs intensiv. În august? Nici nu răspundea nimeni la telefon.

Zile cumplite, de plictiseală nesfârşită. Cu toate astea, mai bine să şi le petreacă în singurătatea dogoritoare, cu plimbări nocturne şi, din când în când, la piscina Hipica, citind o carte fascinantă / simplă, poliţistă / uşor de înţeles, decât să suporte, de dimineaţa până seara, reproşurile materne.