Au trecut mai multe zile fără ca Miren să o vadă. Câte? Destule, cel puţin două săptămâni. N-o fi ieşind din casă? Pe el îl văzuse o dată, de la depărtare, apăruse cu maşina de pe strada unde avea garajul.

Despre ea ştia doar ce-i povestise Juani. Ce? Că a avut tupeul să intre aici. A stat la coadă, a cerut. Juani i-a zis: n-avem. A cerut altceva, nu-mi mai amintesc ce, şi Juani i-a zis din nou că nu avem. Iar ea, luând un aer înţepat şi făcând pe cucoana, a zis atunci taie-mi două sute de grame din şunca asta de York şi a arătat cu degetul spre bucata de şuncă, dar Juani i-a aruncat o privire de ar fi trezit şi morţii cu ea şi i-a zis pentru tine n-avem nimic.

Miren a văzut-o pe stradă într-o dimineaţă. Foarte puţin, două

secunde. Se întâlnise din întâmplare cu preotul. Dacă avea veşti de la Joxe Mari. Încă aşteptăm. Minciună. Primiseră deja două scrisori, prin Patxi, dar asta e mai bine să rămână între noi.

Stăteau de vorbă. Don Serapio o descosea, ca de obicei. Şi atunci Miren a văzut-o peste umărul preotului. Venea spre ei încercănată, cu poşeta aceea veche şi jerpelită cu care obişnuia să meargă sâmbăta la San Sebastián. Nu mai ştiu ce să facă cu banii, dar ea umblă cu poşeta aia de cerşetoare. E o prefăcută. Miren i s-a alăturat repede lui don Serapio, întorcându-i astfel spatele celei care se apropia. Ea şi preotul ocupau acum tot trotuarul. Cealaltă, ia uite-i, grijă mare, a trebuit să coboare de pe trotuar ca să-şi continue drumul. N-a salutat şi nici n-a fost salutată. Nu i-a privit, nici n-a fost privită. Apoi, Miren a revenit din nou în faţa preotului.

Don Serapio, după câteva secunde:

— Nu mai vorbiţi?

— Eu? Cu asta? Nici gând!

— Ar trebui să plece din sat, pentru binele lor.

— Păi mergeţi şi spuneţi-le, că am impresia că fac pe proştii.

În schimb, Joxian a vorbit o dată, în secret, cu Txato. L-a aşteptat în apropierea garajului. Când? Într-o noapte, după cină, a ieşit să-l întâlnească, sub pretextul că se duce să arunce gunoiul. Voia să scape de mustrările de conştiinţă. Mai încercase şi înainte, dar fără succes, ridicând uşor din sprâncene, în semn de salut, când se intersectase cu el pe stradă.

Până la urmă i-a venit ideea să ducă gunoiul, un lucru pe care de obicei îl făcea Gorka.

 283 

Numai că Txato revenea de la muncă într-o zi la o oră, în altă zi la altă

oră. Poate că din precauţie. Iar singurul loc unde Joxian voia să-l abordeze era străduţa aceea întunecată unde Txato avea garajul. În sfârşit, într-o noapte i s-a putut adresa.

— Eu sunt.

— Ce vrei?

Lui Joxian îi tremurau mâinile, îi tremura vocea şi se uita neîncetat de-a lungul străzii, de parcă s-ar fi temut să nu fie văzut stând de vorbă cu Txato.

— Nimic. Doar să-ţi spun că-mi pare rău, că nu pot să te salut pentru că

aş avea probleme. Dar să ştii că de fiecare dată când te văd pe stradă, te salut în gând.

— Ţi-a spus cineva că eşti laş?

— Îmi spun eu tot timpul. Dar asta nu schimbă nimic. Pot să te îmbrăţişez? Aici nu ne vede nimeni.

— Lasă pentru când o să ai curajul de a mă îmbrăţişa la lumina zilei.

— Dacă aş putea să te ajut, jur…

— Stai liniştit. Îmi ajunge că mă saluţi în gând.

Txato s-a îndepărtat cu paşi liniştiţi, silueta lui vagă în bătaia stinsă a luminii stradale. Joxian a aşteptat până când vechiul său prieten a dat colţul străzii şi abia apoi s-a întors acasă. Niciodată nu avea să-l mai vadă

pe Txato de la atât de mică distanţă. Txato mergea cu o mână în buzunarul pantalonilor. A trecut exact prin locul prin care, într-o seară

ploioasă, tot mai apropiată, un militant ETA avea să-i ia viaţa.

 284 

70. PATRIE ŞI BALIVERNE

Se spune, se povesteşte, a rămas scris în ziare că l-a găsit un păstor.

Trecea cu oile pe o pârloagă din provincia Burgos şi a dat peste cadavrul desfigurat, pe jumătate mâncat de sălbăticiuni.

Ciobanul a declarat Gărzii Civile că era un pistol lângă cadavru.

Ministrul de interne a considerat că existau suficiente circumstanţe pentru a confirma ipoteza sinuciderii. Tipul de armă a condus la relaţionarea mortului cu ETA.

Într-un buzunar, agenţii au găsit un buletin cu un nume fals. Seara, fotografia a apărut la ştiri. Toţi cei din sat l-au recunoscut.

Patxi le-a spus, în privat, lui Josetxo şi Juani că organizaţia nu mai ştia nimic de Jokin de ceva vreme.

— Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău.

Sicriul a sosit învelit în drapelul basc. Ploaie şi umbrele. Poliţişti asasini!

strigau sute de guri pe străzi. Mulţimea care a luat parte la înmormântare a cântat cu pumnul ridicat în aer, a promis răzbunare, l-a îngropat. Vara, portretul lui, tipărit la dimensiune mare, a atârnat în balconul primăriei, pe toată durata zilelor satului.

Părinţii lui, terminaţi. Măcelăria, închisă mai multe zile. Apoi Juani şi-a revenit încetul cu încetul, şi-a înăbuşit durerea, a găsit consolare în rugăciuni, însă Josetxo a căzut într-o depresie profundă. Cel puţin asta ziceau. Cine? Vecinii. Chiar şi Juani, care, în perioada aceea, s-a dus de câteva ori acasă la Miren ca să-şi verse amarul. A vorbit despre tăcerile nesfârşite ale lui Josetxo, despre lungile ore pe care soţul ei le petrecea stând în pat şi nu exista nicio modalitate de a-l da jos de acolo.

Cele două femei au căzut de acord / au hotărât ca Joxian să meargă să

stea de vorbă cu el, să-i ţină companie şi poate că, cine ştie, ca între bărbaţi, o să-i mai ridice moralul. Joxian, când a revenit seara acasă:

— M-ai mai trimis o dată şi m-am simţit groaznic.

A pufnit, a înjurat, a blestemat. Băgăreţe, bârfitoare, clevetitoare.

Miren, impasibilă, continua să prăjească peşte cu fereastra deschisă. L-a lăsat să vorbească exact ca atunci când întorci ceasul şi aştepţi să ajungi la capătul arcului.

Mai târziu, în pat:

 285 

— Auzi, dacă nu vrei, nu te duci. Mâine îi spun lui Juani că nu vrei şi gata, problemă rezolvată.

— Să taci din gură că m-ai scos destul din minţi pentru azi.

S-a dus din nou, bombănind pe străzi. Ştia / se temea că Josetxo o să