parola şi le-a urat noroc. Imediat după ce au coborât, individul a plecat.
Joxe Mari:
— Unul dintre noi ar putea da o fugă până la supermarket ca să
cumpere mâncare şi apă. Mi-e o sete de mor.
— Termină. Dacă vine cel care trebuie să ne preia şi vede doar pe unul?
Mai rabdă puţin.
Joxe Mari, întins pe patul din celulă, zâmbeşte uşor. Ce pereche de naivi! Măcar aveau ţigări. Jokin a început să răsfoiască Egin. Joxe Mari – şi asta e ceea ce-l face să zâmbească după atâţia ani – a coborât în râpa din spatele lor.
— Revin imediat.
— Unde te duci?
N-a răspuns. S-a pierdut printre tufişurile dese. A rămas ascuns câteva minute. S-a şters cu câteva pagini din Egin, nu cu prima pagină, aceea le servea ca să fie recunoscuţi, apoi s-a întors lângă Jokin.
229
— Ce e?
— Nimic.
După câteva minute, o maşină s-a oprit în faţa lor.
— La ce oră vine maşina de remorcări auto?
— Trebuie dată zăpada de la uşă.
S-au salutat scurt. Nici individul ăsta nu era vorbăreţ, dar totuşi mult mai sociabil decât Txapas. Aşezat lângă el, singurul care vorbea era Jokin.
Joxe Mari, singur pe bancheta din spate, a şoptit brusc:
— Băga-mi-aş piciorul în ele de prune!
Jokin l-a privit fără să înţeleagă. Acum, în celulă, contemplând prin ferestruică bucata de cer albastru, amintirea aceasta îl amuză pe Joxe Mari.
230
57. AŞTEPTARE
În amintire, se vede pe sine însuşi lângă o altă fereastră. Nu asta din celulă, ci una dintr-o casă de ţară din Bretania. E suficient să se gândească
şi, pac, în ciuda anilor scurşi e acolo, în memoria lui olfactivă, viu, precis, mirosul de lemn. Un miros uscat, desprins din bârne şi din duşumeaua înclinată, făcută din scânduri. Jucam cu Jokin, fiecare cu moneda sa de zece franci. O rostogoleam la vale pe duşumea. Câştiga cel care o ducea cât mai aproape de perete, dar fără să-l atingă, pentru că dacă-l atingeai, atunci pierdeai. Jokin câştiga mai mereu. Avea mâna mai fină. Şi era şi mai abil, băiatu’, trebuie să recunoşti. Da, dar mâna mea era obişnuită cu mingea de handbal, nu cu nenorocita aia de moneduţă care-mi scăpa printre degete. Aşa că, ori se oprea prea departe, ori lovea peretele.
Cei doi militanţi neofiţi îşi omorau timpul cum puteau.
— Asta ce mai înseamnă?
— Începători.
— Deştept te mai crezi şi tu. Fratele meu, Gorka, ăla chiar că ştie cuvinte ciudate.
Lenta, înnebunitoarea aşteptare în casa din Bretania. În care dintre ele? În toate. În prima în care i-au cazat, în ultima împărţită cu Jokin şi în următoarea, cu un coleg nou, înainte de a fi integrat în talde. Închide ochii şi îi vin în minte verdeaţa câmpului, ploile nesfârşite, plictiseala.
Programul zilnic de activitate: aşteptare. Plus că nu era niciun munte, ceea ce pentru un basc, orice ai zice, e fatal. Îi ştirbeşte bucuria, îi toarnă plumb în picioare.
Plecarea lui Jokin a fost o adevărată lovitură pentru Joxe Mari. Se simţeau bine împreună, jucau, povesteau. Şi, brusc, despărţirea. Pentru totdeauna?
— O să ne revedem cu siguranţă.
— Peste câţiva ani vom fi şefi consacraţi. Noi doi dirijând întreaga maşinărie. Şi în timpul în care ceilalţi luptă din greu şi îşi riscă pielea, noi stăm liniştiţi în Iparralde, stabilind obiectivele şi dând ordine ca să fie îndeplinite.
Acum chiar că începea lupta adevărată, cel puţin pentru Jokin.
Nemernicul, noaptea nu-şi putea stăpâni bucuria (sau euforia amestecată
231
cu agitaţie) de a pune punct izolării din Bretania. Nu-i mai tăcea gura.
Ziceai că-i drogat. La douăsprezece noaptea, la unu, camera plină de fum şi pe Joxe Mari începea să-l scoată din sărite atâta poliloghie. Nu se mai oprea: planuri, posibilităţi, amintiri din trecutul îndepărtat, întâmplări din sat.
— Îţi aminteşti când…?
Dar cel mai tare l-a scos din sărite atunci când, ca să-i facă sânge rău, Jokin i-a zis să stea liniştit, că peste cinci sau şase ani îl vor lua şi pe el.
