Au tras şi cu Browning, Stein şi Firebird, cel din urmă cu amortizor.
Zum, zum, o plăcere, ce mai. Belarri, mut de uimire, mai ales faţă de Jokin, care nu rata nicio ţintă. Joxe Mari crede că Jokin datorită faimei de bun
234
trăgător a ajuns înaintea lui într-un comando, unde trebuia înlocuit urgent cineva. Despărţirea de el a fost o lovitură cumplită.
Ca să-şi mai aline singurătatea, ar fi putut să se întâlnească cu Koldo, care pe atunci locuia în apropiere. Dar nu avea chef. El şi Jokin îl întâlniseră întâmplător, într-o seară, într-un bar din Brest. Să-mi trag una.
Să-mi trag una. Şi da, au stat de vorbă, dar cuvintele, tonul, gesturile, nu mai erau aceleaşi ca pe vremea când locuiau împreună în apartamentul din sat.
— Băi, iertaţi-mă, nu credeam că mai scap viu de acolo.
— Stai liniştit. O să le aplicăm acelaşi tratament.
Au glumit, au stabilit să se mai vadă, dar adevărul este că nu l-au mai căutat niciodată. Nu aveau încredere în el.
235
58. CA ŞI FĂCUT
— E ca şi făcut.
— Intru eu cu arma şi voi aşteptaţi afară. Odată şi odată tot trebuie să
sparg gheaţa.
Se întrebau dacă făcea trafic cu droguri. Organizaţia a confirmat printr-un comunicat care avea să se publice peste câteva zile în Egin. Un ekintza rapid, simplu, nimic spectaculos, dar numai bun pentru a pune la încercare stăpânirea de sine. Asta i-a zis şi Patxo, pentru a-l linişti?, şi era adevărat. Joxe Mari îşi amintea des pentru că fusese prima lui acţiune soldată cu un mort. Botezul său cu sânge străin. Alte atentate nu-i veneau atât de repede în minte. Uitase multe detalii despre cele de la început.
Fuseseră simple găinării: câteva explozii, un atac armat. În schimb, atentatul din bar şi-l aminteşte foarte bine. Nu datorită individului. Nu-i păsa de el. Dacă mi se ordonă să îl ucid pe cutare, îl ucid şi gata, oricine ar fi el. Rolul lui nu era să gândească, nici să simtă, ci să execute ordinele.
Asta nu înţeleg cei care ne critică. Jurnaliştii, mai ales, muşte lipicioase care pândesc ocazia de a te întreba dacă regreţi. E cu totul altceva când se întreabă el singur, în celulă. Da, există zile în care e slab de înger. Tot mai mult. Dar, la naiba, ce vreţi, deja sunt mulţi ani de când stau aici închis.
I-au dat informaţiile şi o fotografie. Cu nasul şi cu mustaţa aia, era imposibil de confundat. Insul, între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, avea un bar, mai degrabă un pub. Uneori servea el, alteori o femeie. Femeia nu intra în discuţie. Localul se afla pe o stradă lăturalnică. Pază? Deloc. Şi nu păreau a fi probleme nici în părăsirea zonei. Avea dreptate Patxo că era ca şi făcut.
Uneori, trăseseră la sorţi pentru a decide cine ce face. De data aceasta, nu. Joxe Mari a insistat că el şi nimeni altcineva. Vrând să-l provoace, Txopo a propus să decidă jucând chinos18.
— Am zis că nu, ce dracu’!
— Bine, gata.
El avea să intre în local, Patxo aştepta pe trotuar ca să-i acopere retragerea, iar Txopo, care şofa cel mai bine dintre toţi trei, avea să
18 Joc în care fiecare jucător are trei monede şi trebuie să ghiceşti câte ţine fiecare în pumn.
236
aştepte la volanul maşinii. Clar, ca şi făcut.
Au dormit pe nişte saltele gonflabile, în apartamentul în care fuseseră
cazaţi cu o zi înainte. Acum, Joxe Mari nu-şi aminteşte să fi visat ceva legat de ekintza din ziua următoare. Aveau televizor, au mâncat de cină ce au găsit prin frigider, s-au uitat la un film. Şi cam atât.
Dimineaţă nu s-a simţit agitat, cel puţin nu atât de tare încât să nu poată părea liniştit în faţa colegilor săi, pentru că asta erau, colegi, nu prieteni. Brusc, a retrăit tensiunea pe care o simţea de obicei cu câteva ore înainte de un meci important, pe vremea când juca handbal. În astfel de cazuri, vorbea puţin şi nu-i plăcea să i se vorbească, mai mult decât orice pentru a nu-şi pierde concentrarea, pentru a nu se relaxa prea tare.
— Haideţi.
Au plecat. Probleme, nepotriviri, chestii neprevăzute? Deloc. Colegii îl ştiau pe Joxe Mari mai glumeţ, mai palavragiu. Pe drum:
— Eşti supărat sau ce?
— Cum ar fi să nu mă mai bateţi la cap?
Şi-au văzut de drum în tăcere. Strada pustie, abia câteva maşini, dincolo de centru. N-au avut nicio problemă în a găsi loc de parcare.
Subiectul a ajuns cu un minut, două mai târziu de ora obişnuită care apărea în informaţiile primite. Mustaţa, nasul: el era. A ridicat uşa rulou fără să privească într-o parte sau într-alta. Ăsta habar nu are că i-a mai rămas un minut de viaţă. A intrat în local.
Adevărul: Joxe Mari, pe scaunul copilotului, îşi simţea inima bătându-i cu putere. Încă de pe drum, s-a prefăcut că-şi ţine palmele pe genunchi, dar, de fapt, îşi strângea picioarele ca să nu-i tremure. Astăzi ştie că există
un înainte şi un după prima victimă mortală, chiar dacă lucrurile astea, se gândeşte el, depind de fiecare în parte. Pentru că, normal, să zicem că
arunci în aer un releu de televiziune, sau sucursala unei bănci, şi da, provoci distrugeri, dar toate alea se pot repara. Viaţa, nu. Acum gândeşte la rece. Atunci era preocupat de alte chestii. Care? Ca nu cumva să-l lase nervii. Nu voia să pară slab, nesigur, în faţa colegilor săi, sau ca atentatul să eşueze din vina lui.
Mai bine să acţioneze, decât să-şi bată capul. A coborât hotărât, convins că va lăsa tremuratul şi palpitaţiile în interiorul maşinii. N-a închis de tot portiera. Şi nici Patxo, care stătuse pe bancheta din spate. Să-şi vorbească, să se privească? La ce bun? Totul era plănuit, iar lumina
237
intensă a soarelui i-a izbit în faţă.
