— Şi asta-i o veste proastă?

— Eşti prost sau ce? S-a măritat la starea civilă, cu ăla din Salamanca.

Gândeşte-te puţin şi vezi ce înseamnă asta. Fără binecuvântarea Domnului, fără să ne dea de ştire, fără petrecere. Mai rău ca ţiganii!

Joxian a făcut brusc ochii mari. Ochi de bufniţă în mijlocul feţei obosite: lipit de cuptor de la şase dimineaţa. A contrazis-o. Mai întâi, că vestea cu măritişul i se părea una extraordinară şi care merita sărbătorită, la naiba!

Mai apoi: de când trăiau împreună? Nu ştia. Doi, trei ani? Oricum, destui pentru care Miren să-i critice încontinuu. Deci venise vremea să-şi oficializeze relaţia. Faptul că fata lor s-a măritat cu bărbatul pe care-l iubea nu i se părea lui Joxian un motiv de supărare, dimpotrivă. Iar băiatul, ginerele nostru, nu e din Salamanca, ci s-a născut în Rentería. Şi chiar dacă s-ar fi născut în Salamanca, ce-are?

— Din partea mea putea să fie chinez, negru sau ţigan. E cel ales de fata mea. Şi cu asta, basta.

— Tu eşti tâmpit, mereu ai fost tâmpit şi o să mori tâmpit. Habar nu ai

 289 

ce vorbeşti. Ţi-a căzut o ţiglă-n cap astăzi. Ia să te văd, dacă tot te crezi aşa deştept, cum îi spui tu lui don Serapio că fata ta nu s-a cununat la biserică

şi că mirele e unul care nu vorbeşte limba bască.

— S-a cununat cu un bărbat serios, harnic, care o respectă şi o iubeşte.

A fost prea mult pentru Miren: şi-a smuls şorţul furioasă. L-a aruncat pe spătarul unui scaun. Şi a strigat, printre dinţi, în timp ce ieşea grăbită din bucătărie pentru a se închide în baie, ca să n-o vadă nimeni că plânge:

— Vai, Isuse Cristoase, cât de singură sunt, cât de singură!

Au trecut zilele, au căzut alte ploi. În februarie, cele două familii s-au înţeles să facă o petrecere la un restaurant. Miren, sarcastică: o petrecere intimă, de parcă ar fi fost vorba de o înmormântare. Şapte comeseni, în total: mirii, părinţii lor şi Gorka, iar acesta, în ciuda dorinţei mamei sale, a refuzat să se îmbrace la costum, pentru că urma să se întâlnească cu prietenii săi şi l-ar fi luat peste picior. Miren a insistat, inflexibilă, poruncitoare. Arantxa şi Guillermo i-au luat apărarea băiatului, aşa că

acesta s-a prezentat în trening şi tenişi şi a plecat primul de la petrecere.

Ceilalţi bărbaţi s-au îmbrăcat conform tradiţiei şi după gustul soţiei fiecăruia. Costumul le venea larg în unele părţi, strâmt în altele. Toţi trei întruchipau imaginea proletarului în zi de sărbătoare, îmbrăcaţi /

împopoţonaţi de respectivele soţii, cele care au avut grijă, stai locului, nu te mişca, să le facă nodul la cravată.

Ele arătau ceva mai bine. Cu mai mult gust, cu mai mult stil. Toate trei cu părul aranjat la coafor. Arantxa purta rochia verde-închis cu care fusese la starea civilă şi un trandafir de pânză, de aceeaşi culoare, prins în păr; Miren, o rochie albastru marin, cumpărată dintr-un magazin din San Sebastián, iar Angelita îşi înfăşurase grăsimile într-un compleu, bluză şi fustă, prima albă, a doua bej, numai bune de criticat de către Miren, noaptea, în pat.

Joxian, cu faţa la perete, s-a chinuit degeaba să reducă la tăcere gura aceea care, la mică distanţă de urechile lui, intrase în erupţie verbală.

Fusese o zi lungă, avea nevoie de odihnă. Miren, cu spatele sprijinit de căpătâiul patului, n-a ţinut cont de vorbele lui. L-a întrebat:

— Cum ţi s-a părut?

— Bine. Carnea un pic cam tare.

De ce nu taci din gură? Nu-ţi dai seama că aşa îi dai apă la moară? A regretat, nu atât vorbele de răspuns, cât faptul că îi răspunsese, dar era

 290 

deja prea târziu.

— Tare? Era o bucată de tablă. Iar supa de vită, fără niciun Dumnezeu.

Am mâncat în locuri mult mai bune şi mai ieftine. Dar aşa e când lucrurile nu se fac cu voia lui Dumnezeu, se întâmplă ce se întâmplă.

— Dacă ai uitat cumva, mâine trebuie să merg la lucru.

— Arantxa şi soacră-sa par să se înţeleagă bine. Ai văzut cum a ajutat-o să-şi desfacă şervetul? Iar apoi cum Arantxa i-a curăţat ei pata de maioneză de pe mustaţă? Pentru că dacă nici aia nu-i o mustaţă, atunci eu îs popă. Toată atenţia pe care mie nu mi-a arătat-o niciodată, o arată

acum doamnei ăleia grase din Salamanca.

— Bine, bine. Hai să nu începem.

— Tu păreai că te înţelegi bine cu ginerele. De ce râdeaţi?

— Acum o să te legi şi de el? Băiatul ăsta e bun ca pâinea caldă, drăgăstos de mai mult nu se poate. Mă tem că fata noastră o să-l ţină sub papuc.

— Ce tot vorbeaţi voi acolo, în secret?

— Ne place sportul.

— Dar cu sentimentalismele alea, ce-a fost? Ce te-a apucat să te smiorcăi în faţa tuturor? Dacă îţi vine, ieşi afară sau te închizi în baie, nu te dai în spectacol. În viaţa mea nu mi-a fost atât de ruşine.

— Ţi-am zis că nu m-am putut abţine.

— De la şampanie, de la asta nu te-ai putut tu abţine. Nu-s oarbă. Am văzut cum ai început să te scarpini într-o parte.

— Nu exagera. Mi-am amintit de băiatul nostru. Noi petreceam acolo şi el cine ştie pe unde o fi?

— Ne-ai pus într-o situaţie ridicolă. Mai lipsea numai să te apuci să

vorbeşti despre Joxe Mari, de faţă cu ei. Ţi-aş fi dat cu farfuria în cap, aşa cum mă vezi.

— Bine. Mă laşi să dorm?

Miren a stins veioza de pe partea ei. Joxian o stinsese ceva mai devreme. Au tăcut? El, da. Miren, fără să-şi schimbe poziţia, a continuat să

înşire comentarii, critici, reproşuri pe întuneric.

— Mie mi se pare că locul lor nu-i aici. Or fi ei politicoşi, educaţi şi ce mai vrei tu, dar se vede că nu sunt de-ai locului. Felul cum vorbesc, cum gesticulează. Am impresia că şi mestecă altfel decât noi. O să te trezeşti cu un nepot cu numele Hernández. Numai când mă gândesc şi mă apucă

 291 

durerea de burtă. Toate astea mă fac pe mine să plâng, nu Joxe Mari, care luptă pentru Euskal Herria. Nu ştiu, Joxian. Nu ştiu. Cu ce-am greşit noi?

Tu ştii? De ce ne-a ieşit o fată atât de denaturată? Joxian, dormi?

 292 

72. MISIUNE SFÂNTĂ