— Te îndoieşti de forţa mea?
— Nu, dar fluviul e destul de lat.
— Lasă, lasă.
Şi-a dat jos haina. Pieptul, spatele puternice, dar tinereţea s-a cam dus.
Nu-şi dă seama? El, un bărbat pe care toţi ceilalţi îl vedeau atât de cumpănit, atât de doctor şi de raţional, şi-a luat avânt şi a aruncat piatra cu multă putere şi multă dorinţă masculină de a impresiona femela. Piatra a zburat cu o viteză uluitoare prin aerul limpede al după-amiezii. Au urmărit cu privirea arcul traiectoriei sale. Piatra, acum abia un punct negru care se îndepărta, a început să cadă şi a căzut, pleosc, în apă.
— Mă rog, a fost doar un joc.
Apoi s-au dus să viziteze Capela Sixtină.
244
60. DOCTORII CU DOCTORII
Txato se pregătea de siestă. A invocat faptul că abia o cunoscuseră pe femeie, că era prea devreme pentru a o judeca, dar Bittori, cu şorţul de bucătărie pus, severă, tăioasă, a insistat: doctorii cu doctoriţele, infirmierii cu infirmierele. Apoi a făcut o strâmbătură şi şi-a rotit capul în bătaie de joc:
— Ce mai pereche! Pentru Dumnezeu, ea e cu trei ani mai mare. Ăsta pare să fie tot cu caş la gură, are nevoie de încă o mamă, sau ce?
— Bine, bine.
— Am dreptate ori nu?
— Poate află şi atunci o să vezi tu.
— Vorbesc cu tine. Xabier nu are de ce să afle.
Plecaseră de câteva minute, ţinându-se de mână. La vârsta lor! Ce mai porumbei! Cred că oamenii din sat se prăpădesc de râs. Duminică
noroasă. Real juca la ora cinci. După meci, ea avea să-l caute / pescuiască, să continue să tragă de fir până va scoate peştele din apă şi-l va arunca în coş.
Bittori a deschis larg uşa balconului.
— Nici nu poţi respira. Să nu-mi zici că nici cu asta n-a exagerat. Până şi supa mirosea a parfum.
— Nu mi-am dat seama. Şi să nu-mi zici tu că nu e frumoasă.
— Ce ştii tu? Hai, du-te la somn şi visează la camioanele tale.
Ar fi putut foarte bine să meargă toţi patru la un restaurant. Txato chiar a propus asta, cu toate că nu-i plăcea să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala. Puţin mai târziu, Xabier a făcut la telefon aceeaşi propunere, împins de la spate, trebuie spus, de Aránzazu, care prefera să se cunoască „pe teren neutru”. Tatăl şi fiul au zis că vor face ei cinste, dar Bittori a zis că
nici vorbă. De ce? Pentru că, după părerea ei, la restaurant toţi oameni se poartă altfel decât sunt şi că cel mai potrivit loc pentru a se cunoaşte era acasă.
Txato:
— Vrei să-ţi petreci toată dimineaţa gătind?
— Şi ce? Şi maică-ta a gătit când m-ai dus să-i cunosc pe ai tăi. Supă de năut şi pui prăjit. Ţin minte şi acum. Iar la sfârşit, am ajutat-o să strângă
245
masa. Dar boieroaica asta nici măcar nu s-a oferit să-mi dea o mână de ajutor. Delicată, n-am ce zice, şi machiată şi alea alea, dar a văzut că
strângeam masa şi n-a mişcat un deget. Asta da educaţie!
Stabiliseră să vină la unu şi jumătate. Cu un sfert de oră înainte, Bittori l-a pus pe Txato la pândă, fără să te vadă, da?, lângă uşa de la balcon.
Unu, să nu cumva să atingă perdelele, că sunt proaspăt spălate; doi, s-o anunţe imediat ce o să-i vadă în stradă, pentru că nu voia sub niciun chip s-o primească pe femeie cu şorţul pe ea.
— Femeie? O cheamă Aránzazu.
— Nu-mi pasă cum o cheamă.
În plus, voia s-o cerceteze puţin înainte de prezentări. A, trei, să nu se atingă de nimic din tot ce era pe masă: sparanghel cu maioneză, jambon de Jobugo, crochete de cod, crustacee, languste.
— Sunt la fix pentru patru porţii.
Txato, pe post de santinelă, câtă răbdare trebuie să-mi dea Dumnezeu, supraveghea strada aproape pustie, ceva firesc pentru o duminică. La ora stabilită, punctuali, ţinându-se de mână, i-a observat, ea cu un buchet de flori în mână. Ce înaltă, ce frumoasă, ce elegantă! Impresionat, a savurat câteva clipe imaginea şi abia apoi a anunţat-o pe Bittori, care a venit de la bucătărie cu paşi grăbiţi, scoţându-şi repede şorţul.
— Pantofii nu se asortează cu hainele.
— Mie mi se pare o femeie nemaipomenită.
— Nu pune mâna pe perdea, te rog.
— Ce alură are! E aproape la fel de înaltă ca el.
