le ofere posibilitatea de a sonda adâncimea relaţiei lor. Xabier s-a dezbrăcat repede. Stând faţă în faţă, a pătruns-o. Ghicindu-i intenţiile, ea şi-a sprijinit un picior de marginea unui scaun, deschizându-se, aşa că n-a mai fost nevoie de ajutorul mâinilor. Pierduţi, fără să se mişte, după un timp au revenit cu privirea la curtea interioară. Pisica, zidul, copăcelul.
Nemişcaţi, uniţi, ea cu mâinile pe ceafa lui, el, deasupra şoldurilor ei. Le plăcea mult să stea aşa. Senzaţia de a fi doi în unul, fără ca niciunul să-l posede pe celălalt. Ea, în şoaptă, ca şi cum nu ar fi vrut să deranjeze:
— Continuăm?
El a zis că la noapte. Au rămas nemişcaţi, tăcuţi, un minut, două, fiecare absorbit de propriile fantezii şi gânduri, până când penisul lui, tot mai moale, a alunecat din culcuşul cald.
— Mergem să mâncăm ceva?
Au mers. Unde? Au rătăcit pe străzi o vreme. Pe aici, pe acolo şi, fără
să-şi fi propus asta, au ajuns în Piazza Navona. Fântâna cu statuile alea care lui Aránzazu i s-au părut monstruoase, soarele primăvăratic, călugăriţele care au ieşit în şir indian dintr-o biserică, iar în faţă, librăria Spagnola, în care şi-au zis că trebuie să intre, dar după ce-şi vor potoli foamea, sau, dacă nu, mâine.
Ieşind din piaţă, au luat-o spre râu şi s-au oprit la un restaurant. Intrăm în ăsta, fie bun, fie rău, fie scump, fie ieftin, pentru că foamea îi chinuia
241
deja. Salată, gnocchi, iar el peşte, care n-a fost rău, dar nici să cazi pe spate.
— Fără comentarii. Gândeşte-te ce noroc avem cu timpul ăsta.
— Or fi pescuit dorada din fântâna aia arteziană? Zic asta pentru că are gust de picioare de statuie.
— Xabier, te rog, o să te audă.
— Sunt italieni, Nu ne înţeleg.
— Înţeleg totul. Dacă vrei să critici, fă-o în limba bască.
Au toastat cu vino rosso da casa, complici în zâmbete, în priviri maliţioase, în fericire. El i-a zis în limba bască: ce bine miroşi. Ea i-a adus aminte că-şi juraseră să vină la Roma pentru a se distra. Făcuseră
înţelegerea cu câteva zile înainte de călătorie. Aránzazu şi-a imaginat o fibră de sticlă întinsă între ei, fiecare ţinând de un capăt. Trei zile la Roma cu un fir care se putea rupe în orice moment. Asta era teama ei. Xabier, glumeţ:
— Pentru luna noastră de miere.
— Calm, băieţaş. Nu te pripi.
Trecuseră ceva mai mult de două luni de când ea divorţase. Îi era greu să vorbească de fosta căsnicie. Iar pe de altă parte, îi era la fel de greu, imposibil?, să şteargă opt ani de amintiri dureroase. Xabier şi fostul ei soţ, oftalmolog, se întâlneau frecvent pe coridoare, în lift, în parcarea spitalului. De asemenea, la stadionul Anoeta, pentru că amândoi erau fani Real Sociedad şi aveau locuri în tribună la nu mai mult de zece metri unul de celălalt. Xabier încerca să-l evite, fără a da de înţeles că vrea să facă
asta. De ce? L-a supărat ceva. După divorţ, fostul soţ a aflat de relaţia lor şi i-a zis lui Xabier, la cafeneaua spitalului, să aibă grijă de Aránzazu, să n-o lase singură, spunând despre ea că e o femeie adorabilă, dar fragilă.
— Ai grijă de ea.
Ce e cu intruziunea asta? Dar ce să faci, nimeni nu vrea probleme, cu atât mai puţin la locul de muncă, aşa că a ales să fie diplomat şi să tacă din gură. A făcut un gest vag că e de acord, căutând-o cu privirea pe chelneriţă, îmi faci nota? Chiar dacă nu-şi băuse toată cafeaua, a vrut să
plece şi tocmai voia să spună la revedere, dar celălalt i-a luat-o înainte.
— Vă doresc toată fericirea din lume. Cu adevărat. Chiar dacă n-o să vă
fie uşor. Ştiu din experienţă.
Seara, i-a povestit lui Aránzazu, iar ea a început să plângă, convinsă că
242
vorbele fostului ei soţ echivalau cu un deochi.
— Poate crezi că exagerez.
Era pentru prima dată când o vedea plângând. Frumoasă, discretă, învăluită într-o tristeţe elegantă. O femeie sensibilă, treizeci şi şapte de ani, cu trei mai mult decât el. I-a privit fascinat ochii umezi. A luat-o în braţe, consolator, savurând căldura aromată pe care o emana trupul ei şi şi-a lipit obrazul de părul ei negru, a sărutat-o dulce pe buze. Era fermecător modul în care încerca să-şi şteargă ochii cu un şerveţel, fără a-şi distruge machiajul; dar gestul mai însemna şi o fărâmă de cochetărie încordată şi multă teamă. Poate că eu sunt cel care exagerează. Teama exista şi era adâncă, zăcea înăuntrul ei ca o durere surdă / nedefinită, dar nu mai puţin supărătoare. Teama de a nu fi capabilă de o relaţie de iubire adevărată, stabilă, iar aceasta era ultima ei încercare. I-a spus într-o după-amiază de sâmbătă, în timp ce aşteptau să înceapă o comedie la Teatro Principal.
— Mi-e absolut clar că eşti ultimul. În privinţa asta, n-am nici cea mai mică îndoială. Dacă relaţia noastră nu va merge, nefericita doamnă care-ţi vorbeşte acum nu se va mai îndrăgosti nici moartă. Voi stinge lumina pentru totdeauna.
În timpul acelei discuţii, Aránzazu a avut ideea călătoriei.
— Hai să mergem câteva zile departe de aici, de serviciul nostru, de toţi cunoscuţii. Trei, patru zile în care să fim împreună douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Aşa vom şti până unde vrem să mergem, dacă ne potrivim, dacă vrem să avem şi o altfel de relaţie, nu doar sexuală. Ce zici?
Şi, bineînţeles, plătim totul pe din două.
Au intrat în teatru. Mai târziu, în timp ce se plimbau prin port, ea a zis chestia cu fibra de sticlă. A mărturisit că-i e teamă. Avea treizeci şi şapte de ani, se simţea o floare ofilită. Ce putea să ofere? Iubire, bineînţeles.
Asta e clar. Dar dacă Xabier îşi dorea şi altceva (copii, de exemplu), atunci îi era greu să creadă că va fi fericit lângă ea. Această teamă îi întuneca zilele, s-a ţinut scai de ea la Roma, i-a sărit în faţă acolo, jos. Unde? Pe cheiul Tibrului. S-au aşezat pe o cornişă a zidului ca pe o banchetă. Tocmai mâncaseră. Soarele îi învăluia. Apele fluviului erau leneşe şi tulburi. Brusc, o piatră găsită pe jos i-a dat lui Xabier o idee proastă / puerilă.
— Dacă reuşesc s-o arunc până pe malul celălalt, atunci nimic şi nimeni nu ne va putea despărţi.
243
— Încetează, te rog. Să nu forţăm destinul.
