În aceleaşi împrejurări, soţii sunt mai înţelegători. În general, ei îşi înghit durerea; ele (cele mai tinere poate că nu), dimpotrivă, şi-o varsă, nu-şi mai controlează emoţiile. Cel puţin asta ştia el din experienţa de douăzeci de ani de muncă. Din când în când, câte o doamnă îşi iese din minţi. O doamnă în vârstă, cu o cultură precară, dar cu o mare capacitate de a face scandal. Nu o dată a trăit / suportat Xabier atacuri similare. Le suportă cu stoicism.
Femeia asta octogenară a sărit calul. Printre ţipete şi suspine, a aruncat cuvinte jignitoare care l-au făcut pe Xabier să se simtă foarte rău.
Convinsă că doctorul, din răutate?, din neglijenţă?, n-a făcut tot ce a putut pentru a-l salva pe pacient, i-a spus tutuindu-l, aruncându-i în faţă:
— Dacă în locul soţului meu ar fi fost tatăl tău, sigur nu l-ai fi lăsat să
moară.
Ameninţă că va face plângere. Iar el, încremenit. Aluzia la tatăl său să fi fost din cauza vârstei pacientului? Ea îşi flutură mâinile prin aer. Îşi cască
gura exagerat de mult. Îi lipsesc câteva măsele. El, impasibil, în timp ce ea zice că într-un spital din Logroño l-au vindecat de o perforaţie a… Caută
termenul tehnic, nu-l găseşte şi încheie, brusc, cu un termen popular, impropriu: maţelor.
Xabier, fără să i se mişte niciun muşchi al feţei, priveşte în adâncul acelor ochi plânşi, abuzivi, furibunzi. Puţin mai târziu, după ce doamna s-a calmat cât de cât, Xabier o întreabă cu un respect rece:
— Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe tatăl meu?
Nu. Nici nu trebuie. Dar sunt sigură că dacă el ar fi fost bolnav, ţi-ai fi dat mai mult interesul.
249
Era tot ce voia să ştie. Dacă îl cunoscuse, dacă ştie ce se întâmplase.
Xabier îşi pierde orice interes faţă de vorbele bătrânei. Nu-i zice nici măcar condoleanţe. În schimb, îi spune civilizat că îi pare rău, dar trebuie să
meargă la alţi pacienţi. Ceva mai târziu, cu sufletul negru de supărare, stă
aşezat la birou. Îşi toarnă coniac într-un pahar de plastic. Dintr-o singură
înghiţitură, dă pe gât băutura. Îşi toarnă din nou, fără să-şi ia ochii de la fotografia tatălui său. Linia severă a sprâncenelor, urechile pe care, din fericire, nu le moşteniseră nici el, nici sora lui. În auz îi răsună vocea ascuţită a bătrânei de pe hol. Nu l-ai fi lăsat să moară. Aita, te-am lăsat să
mori? În orice caz, nu s-a opus. Nu te-ai opus, Xabier. Cine spune? Privirea gravă a tatălui său. Şi de atunci n-ai mai îndrăznit, ţi-ar fi fost ruşine, ai fi considerat nedemn să te mai bucuri de viaţă.
După a doua duşcă, şi-a ridicat privirea spre pânza de păianjen, acolo, sus, căutând momente fericite din trecut, de care a avut parte, bineînţeles că a avut, şi nu doar în copilărie, când e mai uşor să îţi faci iluzii. În schimb, acum, simte un soi de repulsie faţă de bucurie.
De câte ori s-a simţit tentat să le spună femeilor de serviciu vă rog nu rupeţi / îndepărtaţi pânza de păianjen. L-ar priva dintr-odată de atâtea amintiri. L-ar priva, fără a merge mai departe, de aceasta care acum, după
încă o înghiţitură de coniac, îi readuce în minte imaginea lui Aránzazu.
Când? Unde? Dacă ar ţine neapărat, ar putea preciza. Cronologia vieţii lui are ca punct de reper asasinarea tatălui său. A terminat facultatea cu şapte ani înainte de, a participat la congresul de chirurgie cardiovasculară, din Berlin, cu nouă ani după. Aşa cum istoria se măsoară după anul de naştere a lui Iisus Cristos.
Îşi aminteşte locul şi ora. Cafeneaua Gaviria, de pe Avenida, în amurg. E
vară. Un an şi câteva luni înainte de. Dar asta, în acele clipe, n-o ştiu nici el şi nici ea. Toate mesele de pe terasă erau ocupate, aşa că au decis să stea înăuntru.
Mai bea o gură de coniac, conştient că asta îl va obliga să ia un taxi. Nu ştie de ce i-a venit în minte o fază atât de banală, dar unei pânze de păianjen nu i se poate cere să-şi aleagă victima. Prinde, dacă o fi prinzând, ce se loveşte de ea, chiar dacă este, exact ca amintirea asta, mai nimic, un fleac plăcut, un joc al unor proaspăt îndrăgostiţi.
Stau la aceeaşi masă, el, medic încă rezident, ea, infirmieră. Nu e prima lor întâlnire. S-au culcat de două ori până acum. A doua oară, chiar în
250
noaptea trecută; dar ce înseamnă asta? O cercetează cu privirea, nu se poate abţine. Aránzazu îi povesteşte de câteva minute, vădit impresionată, un episod din viaţa ei personală. Ce spune? Ceva de pe vremea când era măritată. El o ascultă şi nu prea. Se uită fascinat la buzele ei şi în clipa aceea nici nu-i pasă dacă ea observă sau nu. Buzele cu care Aránzazu vorbeşte, buzele cu care trage cu eleganţă, cochetărie?, din ţigară. Buze proaspete, feminine, cărnoase, care se mişcă natural şi, când îl pronunţă pe u, închipuie un sărut în aer, efemer. Buze minunate peste care el, acum, pe loc, şi-ar trece lent limba. Buzele acelea de pe faţa frumoasă a lui Aránzazu îl tulbură. Tocmai eu, obişnuit să lucrez cu trupuri, obişnuit să mă forţez să văd în ele ceva mai mult decât organe, vase sanguine, ţesuturi musculare şi oase, mă văd purtat de un irezistibil impuls erotic.
— La ce te uiţi?
— Bănuiesc că ţi s-a tot spus că eşti foarte frumoasă.
— Deci nu m-ai ascultat deloc.
— Imposibil.
— Nu mai sunt ce-am fost. Am şi eu o vârstă.
— Natura a avut grijă de tine.
— Haide, Xabier, o să mă faci să roşesc.
Atunci el şi-a întins mâna dreaptă şi a lăsat-o pe tăblia mesei, cu palma în sus. Aşa cum fac cerşetorii. De asemenea, cimpanzeii întind mâna cu palma deschisă către semenii lor atunci când vor să se împace, mă rog, nu ştiu, (am citit cândva), un semn împăciuitor. Iar Aránzazu i-a răspuns, şi-a aşezat palma, mai mică, peste palma lui Xabier.
Pânza de păianjen, acolo, sus, păstra proaspătă acea amintire îndepărtată. Atingerea l-a făcut să simtă că palma ei era plină de viaţă. O
mână caldă, suavă. Mâna unei femei care avusese parte de dezamăgiri şi de suferinţă, care lucrase mult, care a luat, a ridicat, a dus şi care este, a fost, un extraordinar instrument de plăcere.
Îi vede pielea delicată, degetele subţiri şi încrezătoare, unghiile date cu roşu. Atingerea aceea l-a făcut, brusc, să-i simtă prin palmă tot trupul, încărcat cu o tandreţe uriaşă. Pfff, Dumnezeule, femeia asta e îndrăgostită
până în măduva oaselor.
