Ca întotdeauna: că apa e vie, iar voi sunteţi nişte gângănii pe o coajă de nucă plutitoare. Rău de mare? Deloc, dar dacă nu eşti obişnuit cu marea, clătinarea continuă te intimidează şi briza prinde puteri. Te învăluie agresivă, biciuitoare, pentru că te simte la cheremul ei. Aránzazu, cu părul vâlvoi, ce frumoasă e, a trebuit să şi-l prindă în coc.

De altceva se temea ea.

— Mi-ar plăcea să-ţi fac o gaură în frunte ca să-ţi văd creierul din când în când şi să-mi dau seama ce gândeşti şi ce simţi. Când eram mică, eu şi

 307 

prietenele mele din cartier îngropam lucruri pentru aducere-aminte.

Fiecare săpa în pământ câte o mică groapă în care puneam margarete, frunze de trifoi, zorzoane, şuviţe de păr; astupam groapa cu un ciob de sticlă şi în ziua următoare ne întorceam să vedem ce se întâmplase. Exact asta aş face cu fruntea ta ca să văd ce se întâmplă înăuntru.

— Nu-ţi face griji din cauza mea. Fă-mi o trepanaţie când dorm, că sigur n-o să simt. Ştii că dorm buştean.

Xabier vâsleşte lent. Nu vreau să-mi umplu palmele de bătături. Un impuls uşor, dar constant, e suficient pentru ca Lorea Bi, care e uşoară

(din material plastic cu fibră de sticlă), să alunece pe suprafaţa apei. Unde merg? Nicăieri. Să fie singuri, dincolo de oraşul din care, pe măsură ce înaintează în larg, ajung până la ei tot mai puţine zgomote, şi acelea amortizate.

Aránzazu s-a mutat clătinându-se pe locurile de la pupă, ca să stea faţă

în faţă cu Xabier atunci când îi vorbea. Şi, când a traversat barca dintr-o parte într-alta, s-a sprijinit de umerii lui, pentru mai multă siguranţă.

Mâini calde, suave, pe care iubirea le catifelează. Apoi Aránzazu şi-a dat jos pantofii, ca nişte espadrile, bluza albastră, blugii şi, dornică de soare, a rămas în bikini. Tălpile mici şi încă tinere, cu unghiile pictate cu roşu-închis.

— Nu ştiu ce să fac, dragule, ca să-i cad bine mamei tale. Şi nu poţi spune că n-am încercat. Dar, îţi jur, nu ştiu ce să mai fac. Ce mă sfătuieşti?

— Mama e o persoană cu o gândire destul de limitată. Nu-ţi face griji.

Într-o bună zi va descoperi cât eşti de minunată şi o să vă împrieteniţi.

— Nu prea cred. Nu poate trece peste faptul că eu, o infirmieră, i-am furat fiul.

— Ţi-a zis ea asta?

— Văd eu, Xabier. De-asta am ochi.

— Cei mai frumoşi pe care i-am văzut în viaţa mea.

Încă un compliment? Meritat, fără îndoială. Era frumoasă, matură: genul meu. Nici bătrână, nici tinerică. O femeie în floarea vârstei, cu primele riduri la marginea ochilor, care o făceau şi mai atrăgătoare, fiind dovada experienţei în treburile lumeşti, când încă nu există înfrângere /

resemnare, dar încă există sănătate, speranţe, bucurie în ciuda divorţului tulburător, care i-a cauzat probleme psihice, până când a apărut Xabier.

Buzele, cărnoase, poate cea mai minunată componentă a feţei ei

 308 

frumoase. Iar când le deschidea, lăsa să se vadă dantura albă, proaspătă, superbă. Cât îmi amintesc de ea! Cea umană / frumoasă, cea frumoasă /

tandră.

Când au ajuns, legănaţi uşor de valuri, între insulă şi dealul Urgull, fără

nicio ambarcaţiune prin preajmă, Aránzazu l-a rugat să o dea cu cremă pe spate. Văd zilnic trupuri, dar acesta este trupul pe care-l iubesc. O iubea.

O iubea foarte mult. Ea:

— În ultimul timp, am un vis recurent. Vrei să ţi-l povestesc?

— Povesteşte-mi-l.

— Merg printr-o pădure, sau pe un munte cu nişte prăpăstii îngrozitoare. Ţin în mâini o vază de porţelan. Nu aş putea să ţi-o descriu.

Cineva îmi şopteşte la ureche că e o piesă scumpă. Ar fi mare păcat dacă

s-ar sparge.

— Bănuiesc finalul. Scapi vaza şi se face ţăndări, provocând nişte zgomote asurzitoare.

— În mai bine de cinci nopţi din ultimele săptămâni, am avut visul ăsta.

Cred că am luat-o razna. Vaza, care uneori e o sticlă, se sparge întotdeauna. Îmi vine să plâng în vis, dar mi-e ruşine. Lumea mă arată cu degetul şi, în loc să mă ajute, mă critică. Nu ştiu unde să mă ascund. Şi atunci o iau la fugă, ca o nebună, până când îmi dau seama, brusc, că am din nou vaza în braţe, sau o sticlă, ori un obiect fragil, care se va sparge şi într-adevăr se sparge.

— Ar trebui să te apuci de scris, ai idei.

Odată spatele uns cu cremă, Xabier i-a ridicat sutienul, mai mult pentru a-i atinge sânii, decât pentru a-i întinde crema. Îi ceruse ea? Nu, dar Aránzazu nu-i refuză nimic din ce are legătură cu trupul ei. Dacă atinge, să

atingă. Dacă suge, să sugă. Dacă intră, să intre. Îi zisese încă dinainte de fericitele zile petrecute la Roma. Să nu-şi ascundă dorinţele, să o folosească pentru propriile-i plăceri când voia şi cum voia, cu condiţia să

ţină cu adevărat la ea. Ea era mulţumită cu asta. Înţelege? Fireşte.

Sânii ei sunt mai degrabă mici, puţin lăsaţi, dar extrem de sensibili.

Până într-acolo încât dacă el îi masează / strânge / sărută cu delicateţe, cu drag şi minuţiozitate, de cele mai multe ori ea e cuprinsă de fiori şi vrea mai mult.

Cu ochii închişi, bucurându-se de senzaţiile plăcute, îl întreabă dacă la spital simte vreodată impulsuri erotice atunci când pacientul e o femeie

 309 

frumoasă.

— În sala de operaţie, niciodată. În timpul consultaţiilor, nu pot spune că nu. O adiere de parfum mă poate face să uit că sunt un mecanic de corpuri. Cred că asta ni se întâmplă tuturor. Ţie, nu?

— Nu des.

— Am îngrijit frumuseţi extraordinare, dar cum să te fascineze când ştii că în acele corpuri creşte o tumoare sau că rinichii nu mai funcţionează?

Decid împreună să iasă din golf. Încotro? Încolo, dincolo de insulă, unde vor fi complet singuri. Xabier începe să vâslească din nou.

— Nu ţin minte să fi avut o erecţie în timpul orelor de muncă.