— Trebuia să vină să ne anunţe şi pe noi, ce naiba?
Atunci, mergând pe stradă, şi-a amintit, a făcut legătura, a dedus, a bănuit. Ah, bingo! În ziua dinainte, îl găsise pe Gorka urcat pe un scaun, încălţat!, şi luând de pe pereţi afişele lui Joxe Mari. Pe jos erau două pungi cu reviste şi ziare. Îl întrebase mai de mult de ce nu dai jos de pe pereţi prostiile alea, din moment ce fratele tău nu mai stă aici? El: nu, ama, că
256
dacă află mă sparge.
— Ce faci acolo?
— Nimic. Vreau să mai schimb aspectul camerei.
— Şi nu puteai să pui un ziar pe scaun?
În drum spre casă, Miren vorbea singură pe străzi. Au salutat-o, a răspuns fără să vadă cui. Dacă txakurras apucau să vadă afişele, sănătate şi noapte bună. Ne legau pe toţi şi direct la post cu noi. O intriga ceva.
Gorka a făcut la noi în casă ceea ce Patxi le zisese lui Juani şi Josetxo să
facă la ei acasă, cât mai repede. Ce coincidenţă, nu? Asta trebuie lămurită.
Imediat ce a intrat pe uşă, l-a şi interpelat, fără să-i lase timp să-şi dea pantofii jos. Să-i spună de ce a dat jos posterele lui Joxe Mari. Păi, pentru că vrea să pună altele în loc.
— Şi unde sunt alea? Pereţii sunt goi, după câte văd eu.
— Offf, ama, o să fac rost de ele treptat.
— Ce ai făcut cu ale fratelui tău?
— Le-am aruncat.
— Nu erau ale tale.
— Erau murdare şi vechi.
— Dar revistele şi alte hârtii pe care Joxe Mari le ţinea în dulap?
— Am nevoie de spaţiu şi el nu mai stă aici.
L-a privit de aproape direct în ochi. O secundă, două, iar la a treia, paf, i-a tras o palmă răsunătoare.
— Asta-i pentru că nu-mi spui adevărul.
Gorka a coborât în sat, aşa cum îi ceruseră fratele său şi Jokin, s-a dus la Arrano şi i-a spus lui Patxi ce avea de spus. Patxi a zis futu-i, futu-i şi iar futu-i şi, fără a mai pierde timpul, a acţionat, a făcut, a organizat. Chiar înainte de a se despărţi de băiatul care trebuia să meargă să ia prima dintre cele două biciclete pentru Jokin şi fratele său, i-a zis stai puţin. Şi l-a întrebat dacă Joxe Mari mai avea material în casa părinţilor săi. Material?
— Material politic, înţelegi.
I-a luat ceva până să se prindă. Adică, afişe, material de propagandă, vreun Zutabe. Ah, da, era destul de mult material. Să-l facă să dispară
imediat.
— Cât mai repede, ai auzit?
Nu i-a spus de ce era atâta grabă, iar lui Gorka, speriat, nu i-a dat prin minte să-l întrebe. A reţinut din mesaj exact ceea ce era cel mai
257
important: să se grăbească.
Către maică-sa:
— Acum ştii.
— De ce nu mi-ai spus când te-am întrebat?
— Ce mai contează? Nu e suficient că txakurras nu au găsit nimic?
— Dacă tot ştii atâtea, unde e fratele tău?
— Habar n-am.
— Sigur?
— Îţi jur, ama. Dar cred că-ţi poţi imagina.
— Deci, unde?
— Ştii mai bine decât mine. Şi tot ce vreau eu este să mă lăsaţi cu toţii în pace.
A plecat ca din puşcă în camera lui. Înalt, slab, tot mai adus de spate. A încuiat uşa pe dinăuntru şi n-a mai ieşit. Miren: că se răceşte sfecla, că
