după toată forfota de dimineaţă, nu mai era cazul să-i facă şi el probleme.
A început să se agite tot mai tare, a ridicat vocea, i-a zis că… şi l-a ameninţat cu… Până când s-a auzit cheia învârtită în broască, semn de capitulare. Gorka s-a aşezat la masa din bucătărie. A început să mănânce cu capul plecat. Avea ochii înroşiţi, ca de plâns, şi faţa plină de coşuri.
A mâncat dintr-un fel, a mâncat din celălalt fel. Cu destulă poftă, e adevărat. Miren s-a uitat la el. Ca să vadă dacă mănâncă sau dacă plânge?
La sfârşit, i-a întins bolul cu fructe, iar când i-a luat din faţă farfuria cu oasele de pui, l-a mângâiat pe mână. Gorka i-a împins mâna, hotărât să
respingă orice mângâiere.
S-a ridicat de la masă. Înainte de a părăsi bucătăria, Miren l-a întrebat dacă-i plăcuse mâncarea. Gorka a dat din umeri, iar ea n-a insistat.
258
63. UNDE ESTE FIUL MEU?
Au luat cina în bucătărie, toţi patru, la ora obişnuită. Felul doi, cel dintotdeauna. Femeia asta e obsedată de peşte. Prăjit, în sos, nu contează: peşte luni, marţi şi tot aşa, dă-i şi dă-i cu peşte, până când moartea ne va scăpa de cină. Da, e drept că şi lor le place, unora mai puţin, altora mai mult, dar, crede Joxian, am mai putea mânca şi altceva din când în când.
— Păi, duminică am făcut crochete.
— Extraordinar, ce să zic? Crochete de cod.
Miren, care nu ţine cont de astfel de plângeri, ori vorbeşti cu ea, ori cu pereţii, tot aia e, a servit mai întâi andive cu usturoi mărunţit, ulei şi oţet.
Apoi ce mai rămăsese din supa de tăiţei de ieri, după care a pus în mijlocul mesei, acoperită cu muşama, un vas cu anşoa prăjite. Pentru femei, apă
de la robinet. Iar ei, bărbaţii, vin cu apă minerală, de fapt, mai mult apă
minerală decât vin.
Arantxa, în glumă:
— Să sperăm că poliţia nu mai vine şi în noaptea asta.
Miren s-a cutremurat:
— Hei, las-o baltă că nu e cazul să ne mai amintim, după ce-am trecut prin ce-am trecut.
— Poate că vin să-mi dea înapoi casetele video şi să-mi cumpere o sticluţă nouă de parfum.
— Eşti deşteaptă, n-am ce zice.
— O să mă culc îmbrăcată, pentru orice eventualitate.
Maică-sa i-a zis să tacă. Joxian i-a luat apărarea fetei.
— Dar nu se mai poate vorbi în casa asta?
Să vorbească? În prezenţa copiilor? Cu Arantxa făcând pe şmechera?
Miren, chiar dacă în timpul cinei a fost tentată să vorbească despre discuţia confidenţială avută în acea după-amiază, a preferat totuşi să
discute numai cu Joxian, după ce s-au dus la culcare. În pat, fără niciun preambul:
— Am vorbit cu Patxi.
— Care Patxi?
— Cel cu crâşma. Ăsta ştie tot.
259
După-amiază, Miren a intrat la Arrano. Clienţi? Vreo patru, cinci tineri şi atât. Muzica dată atât de tare, încât şi surzii ar fi auzit-o. Nu ştiu cum de nu protestează vecinii. Sau poate că protestează, dar în dosul uşilor, pentru că e preferabil să te ai bine cu tinerii ăştia. Pare că Patxi, treizeci şi ceva de ani, cercel în ureche, se aştepta să o vadă. Cum aşa?
Păi, imediat ce a trecut pragul crâşmei, i-a făcut semn să îl urmeze în magazie.
Joxian a dat din cap supărat.
— Nu ştiu cine naiba te pune pe tine să te bagi unde nu-ţi fierbe oala.
— Pentru copilul meu, mă bag oriunde. Vrei să-ţi spun sau nu?
Magazia mirosea a vin acru şi a igrasie. Încă se mai păstrau pereţii de piatră şi câteva grinzi de pe vremea când acolo fusese un grajd. Miren încă
îşi mai amintea. Trecuseră atâţia ani de atunci. Era fetiţă şi o trimiteau să
cumpere lapte, muls direct acolo.
Patxi a închis uşa. Înainte ca Miren să apuce să spună ceva, i-a zis să nu se îngrijoreze. Ea i-a răspuns că e liniştită. Era? Deloc.
