aşteptam mai puţin. La recomandarea unei persoane cunoscute, am făcut o cerere de primire la Medici Fără Frontiere. Încă n-am primit un răspuns oficial, dar mi-au zis la telefon că au nevoie urgentă de infirmiere şi că

având CV-ul pe care-l am, voi fi acceptată fără probleme. Aşa că, gata cu spitalul, gata cu oraşul ăsta, pentru că în scurt timp o să urmez un curs de pregătire. Şi când te gândeşti că în noaptea aceea, după ce ne-am despărţit, am colindat pe Paseo Nuevo mânată de dorinţe întunecate!

— Termină!

— Nu era nimeni. Se înnoptase. Ar fi fost simplu. Un loc minunat pentru o sinucidere romantică. M-a tentat enorm. Brusc, mi-am zis: ia stai puţin, Aránzazu, pe lumea asta sunt atâţia oameni care o duc rău, suferă

de foame, din cauza epidemiilor şi războaielor. De ce să nu arunci supărările tale în mare în loc să te arunci pe tine şi apoi să începi să faci

 319 

ceva pentru ceilalţi? Ceva care să-i ajute pe cei mai nefericiţi şi care să dea un sens pozitiv vieţii tale. Asta e hotărârea pe care am luat-o.

— Cred că e o hotărâre minunată.

S-au trezit brusc la ieşirea din cimitir.

— Poate că şi tu ar trebui să începi o aventură de genul ăsta.

— O să mă gândesc.

S-au despărţit formal, dându-şi mâna. Ea s-a îndepărtat câţiva paşi, după care şi-a întors spre el faţa zâmbitoare.

— Mulţumesc pentru clipele frumoase.

— La fel şi eu.

— Nu trebuia să arunci piatra la Roma.

Rămas lângă poartă, Xabier a urmărit-o cu privirea cum se îndepărta.

Ultimul zâmbet al lui Aránzazu i-a lăsat o senzaţie dulce-amară. Ar fi suportat mult mai uşor o scenă cu lacrimi, ţipete, acuzaţii. Felul ei de a merge, talia subţire, umerii drepţi, toate îi stârneau o admiraţie dureroasă. Şi-a amintit-o goală. A fost cât pe ce s-o cheme înapoi. Ba mai mult, i-a venit să alerge după ea.

În acel moment, maică-sa a ajuns lângă el şi l-a luat de braţ.

— Nu ziceai că v-aţi despărţit?

— A venit să-şi ia la revedere. Pleacă în altă ţară.

— Mai bine. Asta nu era de tine. Mi-am dat seama din ziua în care ne-ai prezentat-o.

 320 

78. CURSUL

Ştia că avea să petreacă mult timp în rezervă. Vorbise cu Jokin. Cât au fost împreună, ploile cenuşii din Bretania, aşteptarea nesfârşită, plictiseala erau mai suportabile şi, cu discreţia cuvenită, nu le lipsea nici distracţia.

Auziseră de destui militanţi care încălcau cu totul disciplina. Ei, nu. Mă

rog, puţin, exact cât să nu le meargă vestea că ar fi rebeli.

Uneori se plimbau pe câmp cu bicicletele proprietarilor casei.

Şterpeleau fructe, prindeau broaşte, sculptau figurine în lemn cu briceagul şi, la un moment dat, s-au dus la o sărbătoare în satul vecin, unde au băut un soi de cidru, despre care Joxe Mari a zis că avea gust de pixa.

Dar Jokin a fost integrat într-un grup operativ. Joxe Mari a rămas singur, apoi a venit Patxo, care era un băiat de treabă, dar nu era Jokin.

Nici nu avea multă încredere în el. De ce? Nu ştiu. Mereu a fost o anumită

distanţă. Simţeai după cum se purta. Te înţelegi bine cu el, de acord. Dar e ca şi cum ar suna ceva la motor. Ceva nu merge bine.

După o vreme, jandarmeria franceză, împreună cu poliţia, membri PAF

şi agenţi secreţi din cadrul Renseignements Généraux, l-au capturat pe Santi Potros într-o casă din Anglet. Atât a mai insistat să avem grijă şi când colo pe el îl prind cu un geamantan de piele. În interior, o comoară pentru poliţişti: lista cu numele a peste patru sute de militanţi ETA activi, poreclele lor, reşedinţa, numărul de telefon, cu ce maşină umblă şi până şi numărul ei. În săptămânile următoare, au căzut ca muştele.

Patxo credea că dacă i-ar fi chemat mai repede pe el şi pe Joxe Mari, ar fi căzut şi ei în mâinile poliţiei. Şi mai credea că:

— Organizaţia trebuie să-şi acopere pierderile. De acum, oricând pot veni să ne spună: hai, băieţi, la treabă.

Dar nu. Inactivitatea lor s-a prelungit luni întregi. În acea perioadă, Joxe Mari, prin canalele interne ale organizaţiei, a primit o scrisoare de la părinţii săi în care se afla şi o tăietură din ziarul Egin cu detalii despre moartea „ciudată” a lui Jokin. O lovitură cumplită pentru Joxe Mari. Nu mai plânsese aşa de când era copil. Ca să nu-l vadă Patxo, s-a prefăcut bolnav şi a stat două zile fără să mănânce şi fără să se dea jos din pat.

— Tu n-ai nicio problemă cu lupta armată?

Patxo nu şovăia:

 321 

— M-am băgat în asta şi sunt gata să suport consecinţele.

— Nu ziceai că bătrânul tău e în scaun cu rotile şi că trebuie dus dintr-o parte într-alta?

— Ba da, şi ce?

— Poate că ar trebui să-l ajuţi.

— De asta se ocupă surorile mele.

Nu reuşea nicicum să se înţeleagă cu băiatul acela. Mai mult, Joxe Mari nu se obişnuia să stea toată ziua cu cineva care nu era de la el din sat.

Patxo crescuse în Lasarte. Numele său de familie nu era basc şi nici nu vorbea limba bască. Şi atunci, ce caută ăsta în luptă? O fi şi ăsta genul de măgar care-şi face dungi ca să pară zebră? Bănuia că ar fi informator al Gărzii Civile. În orice caz, nu vorbea cu el despre probleme personale.

Mulţi ani mai târziu, i-a spus maică-sii, în timpul unei vizite la puşcărie, că atunci când a aflat despre Jokin a fost cât pe ce să se retragă din organizaţie.

— N-ar fi fost rău. Uită-te la Koldo, n-are nicio grijă, e bine mersi în sat, cu soţia lui mexicană şi cu copiii.

Joxe Mari era aproape hotărât. Chiar se gândea să-i spună omului de legătură, data următoare când aveau să se întâlnească; dar exact atunci, acesta i-a adus un plic închis ce conţinea o notă care-l informa că în curând avea să înceapă un curs intensiv de formare, pentru a putea fi încorporat cât mai repede în lupta armată.

Patxo era sigur: