"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » 💖 💖 „Patria” de Fernando Aramburu💖 💖

Add to favorite 💖 💖 „Patria” de Fernando Aramburu💖 💖

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

bărbatul în halat alb, au tăcut. Un salut scurt. Xabier şi-a zis că i-ar fi oferit condoleanţe dacă. Sunteţi rudă cu decedatul, cu victima, cu cel asasinat, executat, în fine, cu mortul? Le părea rău, erau alături de el. Dar în loc de toate astea, au continuat să coboare scările. După câteva clipe, când Xabier a împins uşa lăsată întredeschisă de poliţişti, i-a auzit discutând din nou despre nimicuri.

A intrat. Tiptil, precum cineva care nu vrea să tulbure somnul cuiva.

Mirosul familiar, holul întunecat. Trecuseră luni întregi de când nu mai venise în vizită. Motivul? Evita satul. Pur şi simplu. Se simţea privit, privit cu ură, şi deja i se întâmplase de două ori să meargă pe stradă şi cunoscuţi de-o viaţă să nu-i răspundă la salut. Aşa că, de la o vreme, prefera să se întâlnească cu părinţii lui în San Sebastián.

Pe cuierul lipit de perete atârna vechea geacă a lui Txato, cea de toată

viaţa. Xabier a întins mâna şi a atins-o. Nu ştiu de ce am atins-o. Câteva clipe, de parcă ar fi vrut să verifice dacă haina aceea mai păstra urme ale celui care o purtase.

S-a îndreptat spre singurul loc luminos din casă şi, da, acolo, în salon, stătea maică-sa. Distrusă, plânsă, suspinând? Bittori se uita în stradă

 313 

printre jaluzele. Simţind prezenţa fiului ei, s-a întors brusc şi trăsăturile feţei ei exprimau seninătate, fermitate, un soi de emoţie demnă care-i ştergea de pe chip orice urmă de amărăciune.

— Nu vreau să-mi faci nicio injecţie.

Se putea calma şi singură. Dar nu şi el, cel care s-a aruncat emoţionat în braţele mamei sale.

— Tu plânge liniştit, dacă-ţi face bine. Pe mine n-o să mă vadă nimeni lăcrimând. E o plăcere pe care n-o să le-o ofer.

Dar Xabier, aplecat asupra mamei sale, nu se stăpânea, cuprinzând-o într-o îmbrăţişare emoţionantă. Distrus de durere; maică-sa, în papuci de casă vechi, unul dintre ei stropit cu sânge; maică-sa mimând forţă, mama lui căruntă, mama lui nefericită, iar lângă ei, pe masă, ochelarii de citit ai lui Txato, pixul, ziarul deschis la pagina cu integrame. Şi în plin hohot de plâns, o aud întrebându-mă dacă nu vreau ceva de mâncare. Să fie atât de afectată încât a pierdut orice noţiune de realitate? Refuză să accepte ce s-a întâmplat?

Spre deosebire de el, Bittori nu avea nici cea mai mică îndoială:

— E mort. Obişnuieşte-te cu ideea.

— Cine ţi-a zis?

— Ştiu eu. Când l-am văzut, încă mai respira, dar era pe ducă. Îţi spun sigur că nu scapă. Cred că avea capul spulberat. Gata cu Txato, o să vezi.

— Bănuiesc că l-au dus la spital.

— Da, dar degeaba, o să vezi.

Biata Nerea, când o să afle. Trebuia anunţată imediat. Xabier, ceva mai liniştit, a căutat în sertarul indicat de maică-sa bileţelul cu numărul de telefon. I s-a răspuns imediat. Nici n-a sunat de două ori. Se auzea zgomotul de fond tipic unui bar. A plasat rugămintea fără să intre în detalii. A precizat doar cine era şi că îl roagă. Ce? Să îi spună surorii lui să

sune urgent acasă. A repetat că era urgent. Ca să fie sigur, i-a zis unde locuia ea. Bărbatul de la bar i-a spus că nu era nevoie, ştia despre cine era vorba.

— Eşti sigură că aita încă trăia când l-a luat ambulanţa?

— Nu m-am dezlipit de el nicio clipă. Dădea din pleoape şi i-am vorbit încontinuu, pentru că m-am gândit că dacă nu-i vorbesc, îl pierd. Dar el nu-mi putea răspunde. Curgea sângele din el. Ce să-ţi mai zic, dacă atunci când m-am întors în casă, a trebuit să-mi schimb hainele.

 314 

— Aş vrea să ştiu dacă era conştient sau nu.

— Ce mă tot îmbeţi de cap? Îşi mişca pleoapele. Puţin.

— Tu ai sunat la poliţie şi la ambulanţă?

— N-am sunat nicăieri. Au apărut, brusc, cu sirenele pornite. O fi sunat vreun vecin. Adevărul e că am început să urlu. Cred că m-au auzit până în satul vecin.

După siestă, Txato a băut o cafea, de fapt un rest rece rămas în cafetieră. Bittori, auzindu-l că pufneşte, s-a oferit să-i facă una proaspătă, dar Txato, poate pentru că o văzuse ghemuită pe sofa, cu braţele încrucişate ca şi cum ar fi vrut să aţipească puţin, sau pentru că se grăbea, ca de obicei, a refuzat.

— Îmi ajunge câtă mai e.

A ieşit din casă. La ce oră? Era aproape patru. Iar acum, ei îi părea rău că nu s-a dus în hol să-l sărute pe Txato, un sărut care ar fi putut fi ultimul din viaţa lor, ferească Domnul. Şi-ar fi dorit să se despartă mai frumos, după atâţia ani de căsnicie şi cu cei doi copii, în loc să piardă timpul cu o discuţie stupidă despre cafea rece sau caldă.

— Dacă mă întrebi, pot să-ţi spun că-mi amintesc doar de zgomote.

Mai întâi, cel făcut de uşă când a plecat la muncă, apoi paşii pe trepte, apoi nimic, eu pe canapea, cu ochii închişi, gândindu-mă: ia să trag un pui se somn de vreo jumătate de oră. Şi, brusc, împuşcăturile. Nu mă întreba câte. Dar erau împuşcături, nu m-am îndoit nicio clipă. Am dat fuga pe balcon. L-am văzut pe Txato prăbuşit pe trotuar şi nimeni în jur. Nu l-am văzut pe cel care a tras, dacă o fi fost doar unul. Mă rog, nici n-am stat să

mă uit, ci am coborât valvârtej în stradă şi când am văzut sângele am început să urlu ca o nebună. Crezi că a sărit cineva să mă ajute? Eu voiam să-l ridic pe taică-tu. Îmi zic: trebuie să-l ridic în picioare. E greu. Dacă

eram doi sau trei, îl ridicam, dar n-a venit nimeni. Aşa că am început să-i vorbesc. Dă-ţi seama cât de tulburată eram dacă i-am zis: te iubesc. Nu ne-am spus asta niciodată. Nici când eram logodnici. Nu ne venea să ne spunem. Dacă e iubire, ne-o arătăm unul altuia şi gata. Dar trebuia să

vorbesc, şi să vorbesc, altfel aveam să-l pierd. Şi, uite, dacă tot va ajunge în mormânt, măcar să ştie că l-am iubit. Nimeni nu mi-a dat nicio mână de ajutor. Pe stradă, singură. Ferestrele, închise. Şi cum mai ploua! Îţi spun, nimeni. Cineva care o fi văzut totul din spatele vreunei perdele o fi sunat la poliţie şi la ambulanţă. Altfel nu-mi explic cum au ajuns atât de repede.

 315 

După zece minute, poliţia era deja acolo. Iar la puţin timp, a ajuns şi ambulanţa.

A sunat telefonul. Nere? Bittori i-a făcut semne fiului ei să dea fuga să

răspundă. Xabier, în picioare lângă telefon, a apucat să se răsucească şi să

întindă mâna.

— Alo?

— Gora ETA!

A închis.

— E clar că n-a fost sora ta.

— Sunt unii care vor să ne facă rău cu orice preţ. E mai bine să nu mai răspundem la telefon.

— Şi dacă sună Nerea?

Bittori mai aştepta şi să o sune de la spital. Xabier:

— Stai liniştită. Rezolv eu asta.

A format un număr. A salutat, a zis, a întrebat. Cel cu care a vorbit i-a dat un alt număr la care să sune, iar Xabier şi l-a notat pe o foaie.

Imediat, a format numărul acela. Maică-sa, în spatele lui, pe canapea.

Are sens