Zorii au venit cenuşii. Joxian a mers cu bicicleta la turnătorie.
Renunţase la micul dejun, nici nu se spălase ca lumea, dar chiar şi aşa, tot avea să întârzie. Arantxa a avut timp să-şi aranjeze camera înainte de a pleca la serviciu. S-a plâns: goliseră o sticluţă cu parfum, cadou de la Guillermo. Unuia dintre sertarele comodei îi rupseseră mânerul. Dar cel mai rău arăta camera lui Gorka. Doamne, Dumnezeule, apără şi păzeşte!
Maică-sa i-a zis: hai, du-te la şcoală, o să aranjeze ea totul.
Cât a fost dimineaţa de lungă, a umplut saci de gunoi. Lucruri, unele noi, pe care le găsea pe jos. Şosete, lenjerie intimă, în fine, orice îmbrăcăminte despre care bănuia că fusese atinsă de mâinile poliţiştilor sau de botul câinelui. Şi chiar dacă era vorba despre lucrurile ei şi ale soţului, şi ale copiilor, îi era greaţă să le atingă. Prindea între două
furculiţe, nu-i venise altă idee. Pe cele mai scumpe, le-a aruncat în maşina de spălat, sau, dacă nu erau haine, la înmuiat în chiuvetă. Îi era greaţă să
respire în propria casă. Aşa că a deschis geamurile ca să se facă curent. A spălat pe jos cu detergent, a şters cu lavete ude tot mobilierul, a curăţat /
dezinfectat clanţele. Nu după mult timp, se întorcea şi mai curăţa o dată
unde curăţase deja, pentru că avea senzaţia că rămăseseră urme, mirosuri, nu ştiu, suflete mânjite de txakurras.
Pe la zece dimineaţa, a sunat la uşa apartamentului de vizavi. Vizorul încă era acoperit cu două bucăţi de bandă izolatoare. Că cine e.
— Sunt eu.
I-au deschis. Miren le-a dat păturile şi le-a mulţumit. Au invitat-o înăuntru. A acceptat. A zis că nu poate sta singură în casa lor violată.
— Vai, femeie, ce spui!
Vecinii i-au spus versiunea lor. Zgomotul, vocile, spaima. Nu au închis un ochi toată noaptea. I-au dat cafea lui Miren. Au pus pe masă o cutie de biscuiţi. Le-a povestit şi ea cele întâmplate. Dar ştiu că Joxe Mari ne-a făcut una ca lumea! Nu ştiau nimic despre el, doar că nu mai stătea în sat, atât. La unsprezece a zis că trebuie să plece şi a plecat. A intrat în casa ei.
254
N-a stat nici cinci minute. Exact cât să se pieptene şi să-şi ia alte haine.
Simţea nevoia să stea de vorbă cu Josetxo sau cu Juani, să afle dacă le perchiziţionaseră şi lor casa, aşa că a plecat lăsând ferestrele larg deschise. Dacă vor să fure, n-au decât să fure.
255
63. MATERIAL POLITIC
A găsit-o pe Juani într-un moment prost, trebuia să se ocupe de clienţii măcelăriei.
— Dar Josetxo?
A întrebat-o peste capetele clienţilor.
— La doctor.
— Dacă vrei, vin mai târziu.
— Nu, aşteaptă.
După un timp, cele două femei au reuşit să vorbească singure un minut.
— Aţi aflat ceva?
— Nimic.
— Azi-noapte mi-au distrus casa.
— Nu se vorbeşte de altceva în tot satul. Cred că astăzi urmează a noastră.
— Sunt în stare.
— Şi ce caută?
— Lucruri de-ale lui Joxe Mari. Îi zic teroristul. Credeau că o să găsească
arme. Cum n-au găsit, au luat ce le-a venit la mână.
— Josetxo e îngrijorat. Crede că băieţii noştri au intrat în lupta armată.
Zice că pe ăştia doi n-o să-i mai vedem degrabă.
— Câte îi mai trec prin cap şi bărbatului tău!
— Ieri a trecut Patxi pe aici. I-a zis lui Josetxo că dacă avem în casă
hârtii de-ale lui Jokin să le aruncăm imediat. Clar ca bună ziua. În fine, trebuie să te las.
— N-a zis unde s-au dus ăştia doi?
— Normal că l-am întrebat. Nu prea avea chef de vorbă. Tot ce voia era să aruncăm cât mai repede toate hârtiile.
