— Ştii unde a plecat Joxe Mari? Vreau să-mi spui imediat.
— Hei, Miren, calmează-te.
— Ţi-am zis că sunt calmă, ce dracu’? Sunt mama lui. E normal să vreau să ştiu unde s-a dus.
— Locuieşte clandestin.
— Foarte bine, dar unde? Nu trebuie să se mişte de-acolo, mă duc eu la el.
Imposibil. Nu mai e ca înainte, când rudele călătoreau în sudul Franţei la sfârşit de săptămână şi le duceau refugiaţilor bani, haine şi ţigări. Din cauza celor din GAL, militanţii trebuie să ducă precauţiile la extrem, nu au de ales.
Joxian:
— Deci nu putem merge să-l vedem?
— N-ai auzit ce-am spus, sau ce?
— Înseamnă că Josetxo are dreptate. Pe ăştia o să-i mai vedem peste o mie de ani.
— Patxi zice că sunt două posibilităţi pentru Joxe Mari. Ori pleacă în Mexic sau într-o altă ţară de pe acolo, ori intră în organizaţie.
— Prefer să plece cât mai departe.
— Nu contează ce preferi tu.
260
— Pentru mine contează. Ştiu eu ce zic.
— Ştii tu cât a uitat prostul.
Nu i-a mai zis, la ce bun?, că la un moment dat, Patxi şi-a pus mâinile pe umerii ei. Lui Miren nu i s-a părut un gest de drăgălăşenie, mai degrabă
de recunoştinţă, de mulţumire, ca şi cum i-ar fi zis: ai motive ca să fii mândră de fiul tău. Ţinându-şi mâinile aici, pe umeri, i-a spus, calm, informativ, că existau nişte canale interne prin care se putea face schimb de scrisori între militanţi şi familiile lor.
— Aha, deci ne poate scrie.
— Da, şi voi, lui.
— Pot să-i trimit pachete? O să fie ziua lui în curând şi mi-ar părea rău să nu aibă şi el un cadou.
În pat, Joxian s-a uitat brusc la ea.
— Asta i-ai zis? Dar tu ce-ţi închipui, că Joxe Mari s-a dus în tabără?
— Nu-mi spune tu mie cum stă treaba. E copilul meu. Eu l-am născut. L-ai născut tu? Tu nici măcar n-ai ştiut, până a doua zi.
— Bine, lasă poliloghia asta că m-am săturat până peste cap de povestea cu naşterea.
— Eu în durerile facerii şi tu prin baruri, dar nu cumva să-ţi amintesc.
Deci e copilul meu şi nu vreau să-i fie frig când vine iarna, nici să fie trist de ziua lui că n-a primit niciun cadou.
Patxi şi-a luat mâinile de pe umerii lui Miren. I-a zis că pachete nici vorbă, deocamdată, dar că poate să meargă liniştită acasă pentru că
organizaţia nu-şi lasă de izbelişte militanţii. I-a repetat faza cu mândria, adăugând că dacă în Euskal Herria ar fi mai mulţi ca Joxe Mari, atunci ţara asta ar fi liberă de mult. Înainte de a ieşi din magazie, i-a promis că
imediat ce vor intra în legătură (prin orice mijloace, fie scrisoare, fie bileţele), el i le va aduce personal acasă. A arătat spre uşa din faţa lor. I-a zis:
— De aici şi până afară, nu mai vorbim.
Mai apoi, în crâşmă, s-a despărţit de ea sărutând-o pe obraz, în văzul celor cinci sau şase tineri.
Către Joxian:
— Acum eşti la curent.
— La curent cu ce? Tot nu ştim unde este şi ce face. Mă rog, nu-ţi trebuie multă imaginaţie pentru a şti. Nimeni nu intră în ETA pentru a se
261
dedica grădinăritului.
— Nu ştim că a intrat în ETA. Poate e în drum spre Mexic. Dar dacă a intrat, a făcut-o pentru a elibera Euskal Herria.
— Pentru a omorî.
— Şi să ştiu, de-acum nu-ţi mai spun nimic.
