— Camarade, nu mai există cale de întoarcere. Începe tămbălăul.

— Mai bine orice, decât să mai stau aici.

Ploua ca la potop atunci când au urcat în tren. Ploaia nu s-a oprit pe tot parcursul drumului. Au schimbat trenul de două ori, în oraşe diferite.

După-amiază au ajuns la Bordeaux, unde ploua la fel de tare ca dimineaţa.

S-au întâlnit într-un bar din gară cu persoana care trebuia să-i aştepte.

Individul ne-a zorit, aşa că a trebuit să dau pe gât paharul de vin pe care tocmai îl comandasem. În maşină, le-a zis să-şi pună ochelarii opaci şi să

stea aplecaţi. Joxe Mari ştia procedeul de când fusese cu Jokin la întâlnirea cu Santi Potros. După vreo oră de colindat cu maşina, au intrat într-o casă unde se auzea muzică. Abia atunci au avut voie să-şi dea jos ochelarii.

Au rămas opt zile închişi într-o cameră fără ferestre, lată de trei metri şi

 322 

lungă de cinci. Mult prea mică pentru doi oameni, ceea ce ducea la o apropiere fizică ce îl scotea din minţi pe Joxe Mari. Cu Jokin împărţise până şi lenjeria intimă. Dar în ăsta nu avea aceeaşi încredere. Cel mai greu îi era peste noapte. Probabil că amicul Patxo avea deviaţie de sept nazal.

Cert e că scotea în somn nişte zgomote îngrozitoare. Nu mă refer la sforăit. Cel care sforăia era Joxe Mari. Era ca un muget şuierător scos de foale. Şi o ţinea aşa, oră după oră, până dimineaţa.

Aveau voie să iasă din cameră numai pentru a merge la baia de la parter. Să încerce să vadă şi să reţină cât mai puţin posibil. Muzica răsuna adeseori în casă, la volum maxim. Astfel, toţi cei care locuiau acolo nu ştiau ce fac sau ce spun ceilalţi. Un comando, le-a zis instructorul, o unitate operaţională izolată, aşa că, dacă vă capturează, nu pot scoate de la voi informaţii care să compromită funcţionarea generală a organizaţiei, înţelegeţi? Amândoi dădeau din cap, în acelaşi timp, în semn că da.

Dimineaţa, la cursurile teoretice, Joxe Mari murea de plictiseală. Se uita pe furiş la ceas şi calcula în minte cât mai era până la ora mesei. Niciodată

nu i-a plăcut să studieze. Încă de mic, la ikastola, pentru el era un chin să

se concentreze. La fel i se întâmpla şi acum, în timpul cursurilor de combativitate, însă până la urmă venea după-amiaza, treceau la aplicaţii practice, mânuiau arme şi atunci, da, atunci îl cuprindea un entuziasm viu şi se simţea ca mai demult, când mergea cu prietenii în cariera de piatră

ca să exerseze aruncatul sticlelor incendiare, petardelor şi artificiilor. Asta i se potrivea, acţiunea, mişcarea, nu balivernele despre explozivi, care-l oboseau peste măsură.

Şi el, şi Patxo au învăţat cum să monteze şi să demonteze arme. Cum să

îi întindă cuiva o capcană mortală şi cum să amorseze maşini-capcană. Şi mai ce? Bombe cu ceas. Le activau şi le detonau într-un butoi de fier plin cu nisip. Au învăţat tot ce trebuia despre ascunzători şi canalizări şi cum să

descuie maşini. Instructorul insista asupra măsurilor de protecţie, îi dădea întruna cu aveţi mare grijă, şi atenţie, şi chestii de-astea. Le-a explicat cum trebuie să se comporte în caz că ar fi prinşi. Doar într-o singură după-amiază au făcut exerciţii de tragere cu arma, şi numai cu pistolul, pentru că poliţia franceză stătea la pândă. Nu mai era atât de simplu, cum era mai demult, să tragi prin pădurile din jur. Cu atât mai rău pentru Joxe Mari. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să tragă la ţintă.

A pupat patul pistolului Browning.

 323 

— Îmi place mai mult să trag decât să fut.

I-a făcut să râdă. Erau tâmpiţi sau ce, credeau că zisese în glumă?

Instructorul:

— Una n-o exclude pe cealaltă.

În ultima noapte petrecută în ascunzătoarea lor din casă, Joxe Mari n-a putut dormi. Gândurile, ecoul împuşcăturilor recente, respiraţia şuierătoare a lui Patxo. Aşa că a început să vorbească singur. În gând? Nu, cu voce tare, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu cineva. La două şi ceva noaptea. Deja se vedea ţintind cu arma, şi nu spre ţinta de hârtie. Patxo s-a trezit. Din întuneric:

— Vorbeşti singur sau ce?

— Cine deţine recordul de execuţii în ETA?

— N-am nici cea mai mică idee. De Juana20 sau vreunul din comandoul de la Madrid.

— Ştii dacă ăsta a omorât mai mult de cincizeci?

— Ce mă întrebi pe mine? E târziu şi peste câteva ore trebuie s-o luăm din loc.

Au tăcut, în beznă, câteva minute. Patxo a reînceput să scoată

zgomotele alea care-l înnebuneau pe Joxe Mari. Brusc:

— Pentru moartea lui Jokin, statul va plăti cu mult sânge. O să le fac felul la atâţia, încât am să rămân în cărţile de istorie drept cel mai sângeros militant ETA.

— Ce naiba ai, taci odată!

— Prietenul meu merită cel puţin o sută de morţi. Am să ţin socoteala.

De fiecare dată când o să omor vreunul, am să trag o linie într-un caiet.

— Asta înseamnă să înţelegi lupta armată ca pe o problemă personală.

— Şi ce treabă ai tu, tâmpitule? Mai bine ai învăţa să respiri când dormi.

20 Inaki de Juana Chaos, fost membru al grupării teroriste ETA, capturat în 1987 şi condamnat la 18 ani de închisoare.

 324 

79. ATINGEREA MEDUZEI

Poate că vremea era mai rece decât crezuse Joxe Mari înainte de a pleca la drum, deşi n-a simţit până când nu au ajuns, el şi Patxo, aplecaţi pe bancheta din spate, cu faţa lipită de genunchi pentru a nu vedea, a nu şti, la casa unde îi aştepta şeful sau unul dintre şefi. Atunci când omul de legătură le-a zis că o să-i ducă la o întâlnire cu conducerea, amândoi au crezut că se vor întâlni cu Ternera21; dar cel care-i aştepta în casa aceea din Bordeaux, sau din împrejurimi, n-avea cum să ştie sigur, era Pakito22.

Dar care-i faza cu vremea rece? Păi, atunci când s-a aflat în faţa şefului, care afişa un zâmbet mort şi avea nişte ochi ca ai unui peşte când începe să se descompună, Joxe Mari a fost cuprins de un val de frig care l-a făcut să-şi zică: futu-i, ar fi trebuit să-mi iau puloverul. A fost ca atunci când mergi la supermarket, ajungi la zona cu produse congelate şi scăderea bruscă a temperaturii te ia prin surprindere. Pentru că ferestrele erau închise, Joxe Mari a avut impresia că frigul venea de la omul acela care, în ciuda condiţiei lui de şef, i-a primit cu vădită timiditate.

Sau poate că nu erau altceva decât închipuiri de-ale lui, stârnite de fascinaţia respectuoasă a începătorului faţă de acel veteran al luptei armate, căruia i se atribuia un trecut pe cât de întunecat, pe atât de sângeros. Se zicea despre el că îi omorâse pe Moreno Bergareche, pe Pertur, că ordonase executarea lui Yoyes şi a lui Ordizia şi fusese implicat în explozia de la sediul Gărzii Civile din Zaragoza, în care se aflau şi copii. A dat mâna cu Patxo. Pe mine m-a bătut pe spate, lăsându-mi senzaţia că

mă atinsese o meduză. Era binecuvântarea, intrarea definitivă în rândurile ETA. Şi zâmbetul împietrit, şi ochii de peşte, tulburi, se aflau tot acolo.

I-a invitat să se aşeze pe o canapea.

— Tu eşti cel care juca handbal?

Foarte isteţ. M-am gândit: i-au transmis informaţia, face pe cunoscătorul. Dar, se pare, şi asta spun şi alţii care au stat de vorbă cu el, că se purta aşa doar din dorinţa de a se face plăcut. Chiar le-a zis să dea 21 José Antonio Urrutikoetxea Bengoetxea, cunoscut ca Josu Ternera, unul dintre şefii grupării teroriste ETA.

22 Francisco Mujika Garmendia, cunoscut ca Pakito, unul dintre şefii grupării teroriste ETA.