— Nu mi-am educat fiul ca să fie un ucigaş.
— Educat? Pe cine-ai educat tu? Niciodată nu te-am văzut lângă copii.
Jumătate din viaţă ai stat la crâşmă şi jumătate, pe bicicletă.
— Şi în fiecare zi m-am dus în vacanţă la turnătorie; ia mai dă-o dracului!
Privirile li s-au încrucişat pentru o clipă. Dispreţuitoare, distante? În orice caz, deloc amicale. Apoi, Miren a stins veioza şi, cu o mişcare energică, s-a răsucit pe o parte, întorcându-i spatele soţului ei. El, pe întuneric, a zis:
— Dacă aş avea cu douăzeci de ani mai puţin, mâine m-aş duce după el, i-aş trage câteva ca lumea şi l-aş aduce acasă.
Miren nu i-a dat nicio replică şi nu au mai vorbit.
262
65. BINECUVÂNTARE
Încă îşi vorbeau. Îşi împărtăşeau secrete şi mâncau împreună în fiecare sâmbătă după-amiază, în San Sebastián. Ar fi putut merge şi cu alte femei din sat, cu Juani, buna lor prietenă, sau cu Manoli, chiar dacă cu ea nu se înţelegeau atât de bine, dar nu. În ritualul lor de sâmbătă, nu mai era loc pentru nimeni, nici măcar pentru soţii lor. Fii serioasă! N-au decât să-şi vadă de meciul lor şi să meargă cu bicicleta, dar pe noi să ne lase în pace.
Tot împreună mergeau şi la slujbă şi se aşezau una lângă cealaltă.
Miren a înmuiat un churro în ciocolată. A muşcat din el. Mestecând, în timp ce-şi ştergea vârful degetelor cu şerveţelul, a zis că din noaptea cu percheziţia nu se mai simţea bine în casă.
— De ce?
— Nu ştiu cum să-ţi spun. E ca şi cum mi-ar fi mânjit-o pentru totdeauna. O murdărie pe care o simţi, chiar dacă nu se vede. Oricât aş
curăţa, e tot acolo şi mă înnebuneşte gândul că nu se duce. Când văd pe stradă o maşină de poliţie, mă apucă toţi dracii!
— Te înţeleg foarte bine.
— Ceva s-a schimbat între noi. Nu mai suntem ca înainte de fuga lui Joxe Mari în Franţa. Cel mic nici nu mai vorbeşte. Nu ştiu ce are. Eşti traumatizat? îl întreb. Degeaba, nu răspunde. Arantxa râde de mine, de taică-su, de oamenii din sat, de tot, până-ntr-acolo încât cred că băiatul ăla din Rentería a făcut-o şi mai proastă decât era. Iar eu şi Joxian, ce să-ţi zic, de la o vreme nu ne mai înţelegem în privinţa asta. Vorbim, dar pe-o ureche ne intră şi pe alta ne iese.
— L-o fi afectat faza cu Joxe Mari.
— Afectat? L-a terminat. Orice ţi-aş zice e prea puţin. Ăsta nu plângea nici la înmormântări. Dar acum, când nici nu te aştepţi, apare cu ochii înroşiţi şi cu gura lăsată. Se ascunde în baie ca să nu-l văd.
— Dar tu, tu cum vezi lucrurile?
— A, eu voi fi mereu de partea fiului meu, fie ce-o fi. Mă doare undeva de ce zic oamenii. Normal că mi-ar plăcea să fie mai aproape, să aibă o meserie, o familie, dar, dacă nu e aşa, trebuie să faci faţă la cum e.
Adevărul e, şi asta-ţi spun numai ţie, ne-am înţeles?, că Joxian mă face să
mă simt extrem de nesigură.
263
A privit spre mesele din jur pentru a se asigura că nimeni nu trăgea cu urechea, apoi i-a şoptit lui Bittori:
— Zice că dacă Joxe Mari intră în lupta armată, nici nu vrea să-l mai vadă în ochi. Speră să se refugieze în Mexic sau pe undeva pe acolo. Dar dacă nu pleacă? M-am gândit să vorbesc cu don Serapio.
— Cu preotul? Ce poate să-ţi spună ăla?
— Poate că-mi dă un sfat. Juani i s-a confesat şi acum e mai împăcată.
— Bine, vorbeşte cu el. În afară de timp, n-ai nimic altceva de pierdut.
Duminică, braţ la braţ, cele două prietene au mers la liturghie. Miren îşi tot întorcea privirea spre statuia Sfântului Ignaţiu de Loyola şi îi şoptea, cu buzele tremurându-i uşor. Ce? Să-l păzească pe fiul ei, să aibă grijă de el, acum, când ea nu putea avea. Îşi zicea că nu se poate ca un băiat atât de generos şi de bun să intre într-o organizaţie criminală, cum o numeau ziarele spaniole. Are o inimă atât de mare încât nici nu-i încape în piept.
Mereu dăduse totul pentru ceilalţi, în echipa de handbal, la muncă, peste tot, şi atunci cum să nu dea totul pentru poporul lui? Doar şi tu eşti basc, nu, Ignacio?
Bittori:
— Ce-ai zis?
— Nimic, mă rugam.
Au luat împărtăşania. Au mers, s-au întors, una în faţa celeilalte, pe culoarul central, cu capul plecat şi mâinile împreunate. Devoţiune de aproape călugăriţe. Mai exact: de cât pe ce călugăriţe. Îţi aminteşti? Le-a lipsit atât de puţin, o jumătate de unghie, pentru a intra la mănăstire. Şi după atâţia ani, amândouă erau de acord, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, cu aceeaşi idee: de fiecare dată când una dintre ele se certa cu soţul, îi părea rău că preferase, ce proaste am fost, căsnicia în locul straielor călugăreşti.
— Singurul avantaj, copiii, soră Bittori.
— Nu mai e loc de-ntors, măicuţă Miren.
Înainte de a deschide gura şi a scoate limba pentru a primi sfânta ostie, Miren i-a şoptit lui don Serapio că vin mai târziu, bine?, iar preotul, discret, cumpătat, a dat din cap că bine.
La sfârşitul slujbei, enoriaşii s-au îndreptat spre ieşire. Don Serapio a stins lumânările din altar, apoi, precedat de ministrant, care i-a deschis uşa, a intrat în sacristie. Acela era momentul pe care-l aştepta Miren
264
