 325 

Domnul să se simtă în largul lor făcând parte dintr-un comando operativ.

Minuţios, calculat, le-a arătat o hartă cu provincia Guipúzcoa. A trasat, cu arătătorul, un cerc pe hârtie.

— Asta e zona voastră. Aici faceţi ce vreţi. Poliţişti, Garda Civilă, ertzainas, orice vă iese în cale. Trebuie să lovim cu putere până când statul va accepta să negocieze cu noi.

Primul lucru pe care l-a observat Joxe Mari a fost că satul lui era în interiorul cercului trasat de Pakito, ceea ce nu i s-a părut nici bine, nici rău. Punctul principal de referinţă era râul Oria, de la Villabona în jos. Şi acesta avea să le fie şi numele: comando Oria, format din trei membri. Al treilea, Txopo, îi aştepta într-un apartament închiriat.

— În niciun caz să nu acţionaţi în Donostia. Nu vă băgaţi acolo. E zona altora. Dar în interiorul acestei zone – a arătat din nou pe hartă – voi sunteţi stăpâni. Aici puteţi să faceţi cât rău vreţi voi.

I-a dat fiecăruia câte un Browning, încărcătoare şi muniţie. Acte false, o pungă de plastic cu bani, iar la urmă o altă pungă, mai mare, cu explozibil, fitil detonator şi alte componente pentru confecţionarea bombelor.

— Vă stabiliţi singuri obiectivele în zona care vă corespunde, de acord?

Şi daţi bătaie. Să nu vă tremure mâna.

O problemă cu mugalaris, ce problemă?, habar n-am, i-a ţinut pe cei doi militanţi novici în casa unei familii franceze, pierdută într-un loc singuratic, unde se ajungea lăsând într-o parte şoseaua care duce de la Urrugne la Ascain. Şase zile de aşteptare de care au profitat pentru a cutreiera munţii. Nu le zisese nimeni că nu au voie să se plimbe. Într-o după-amiază, au încercat pistoalele, urmând astfel sfaturile primite la cursul de formare, unde instructorul le spusese că e bine să se asigure de buna funcţionare a armelor înainte de a porni la acţiune. Aşa că au urcat pe o potecă până într-un loc retras, cu mulţi copaci şi, pe rând, în timp ce unul stătea de pază, celălalt se distra trăgând câteva focuri.

Într-o noapte, au avut o surpriză neplăcută. Joxe Mari, vrând-nevrând, se obişnuise cât de cât cu respiraţia şuierătoare a colegului său. Totuşi, uneori îi era imposibil să mai suporte şi îi venea să se ducă la el şi să-i spargă nasul cu o lovitură de pumn.

Nereuşind să adoarmă, a aprins lumina. Ora era cât era. Şi atunci le-a văzut. Ieşeau de sub un tablou care atârna pe perete, deasupra patului său. Ce? Gângănii. Gângănii cu burţile negre, mişcându-se în toate

 326 

direcţiile, nici repede, nici încet. A strivit una la nimereală, ceva mai mare decât celelalte. Când a luat degetul de pe perete, a văzut pata de sânge.

Măiculiţă Doamne: ploşniţe! L-a trezit pe Patxo şi au omorât la ele mai bine de un ceas.

— Comandoul Oria în acţiune.

— Auzi, Patxo, dacă ai nevoie de un pseudonim, am unul perfect pentru tine: Tăntălău.

Joxe Mari îşi dădea seama: nopţile prost dormite îl înăcriseră. Se enerva din orice. Devenise certăreţ, nerăbdător, cârtitor. A avut o ceartă

în limba bască, el nu vorbea nicio iotă de franceză, cu stăpâna casei, din cauza mâncării. A calificat-o ţipând, agresiv, ca fiind o mizerie. Puţină, searbădă, gătită de mântuială. Seara, când s-a întors de la muncă, soţul femeii a ameninţat că-i dă afară din casă.

Noaptea, închis în cameră împreună cu Patxo, şi-a amintit cu nostalgie de mâncărurile gătite de maică-sa.

— Nu ştiu pe nimeni să gătească mai bine decât ea. Mi-o imaginez acum prăjind peşte acasă. Noi mereu mâncăm peşte la cină. Simt mirosul până aici. Nu simţi? Nu simţi mirosul de barbun pane şi usturoi prăjit?

Îşi întindea gâtul şi amuşina aerul din cameră, de parcă barbunul făcut de maică-sa chiar i-ar fi plutit prin dreptul nasului.

— Auzi, sper că nu devii sentimental?

— Sentimental pe dracu’. De când stăm în casa asta, mi-e foame încontinuu. Aş mânca un cotlet atât de mare, cu ardei şi cartofi prăjiţi.

Nu aveau nici măcar televizor. Aşa că, după ce au mai strivit câteva ploşniţe, au stins lumina înainte de ora obişnuită şi, imediat ce Patxo a început cu şuieratul, Joxe Mari a scos salteaua pe hol, tiptil. A dormit buştean, şi exact de aşa ceva avea nevoie. Dimineaţa, devreme, a ieşit din casă, a cules un buchet de flori de câmp şi, glumeţ, surâzător, i l-a dăruit stăpânei casei la micul dejun. Simpatica atenţie i-a adus împăcarea cu ea.

În aceeaşi zi, pe înserate, o furgonetă Renault neagră a venit după cei doi militanţi. Au luat-o spre Ibardin. Vremea? Înnorată, dar uscată, cu petice de cer senin pe care stelele nu au întârziat să apară. Înainte de a se întuneca de tot, s-au oprit într-o zonă împădurită. Din beznă au apărut două siluete tinere. N-au pierdut timpul cu vorba, dimpotrivă, au luat în spate rucsacurile noastre, care cântăreau nu glumă, şi au început să urce, cu noi în urma lor. După puţin timp, i-a învăluit un întuneric atât de dens

 327 

încât nu vedeai nici pe unde calci. Nu pot să-mi dau seama cum reuşeau să se orienteze acei mugalaris, probabil că ştiau drumul pe de rost. Apoi a apărut luna. Acum puteau zări forme, contururi, desişuri şi, de asemenea, puteau să se vadă unii pe alţii.

Toţi patru au mers în tăcere vreo oră, până când au ajuns în vârful unei coline. De acolo se vedea vârful Larrún şi punctele luminoase din Ventas de Ibardin. Au făcut o scurtă pauză şi unul dintre mugalaris, după ce a stat o vreme cu urechile ciulite, a scos un behăit ca de capră. I s-a răspuns la fel, nu de foarte departe. Era semnalul stabilit pentru schimbul de mugalaris. Aşa au aflat Joxe Mari şi Patxo că trecuseră frontiera. Imediat au început să coboare spre Vera de Bidasoa.

Când au ajuns în spatele capelei de la cimitir, li s-a spus să nu se mişte de acolo. Au stat acolo vreo jumătate de oră, cu rucsacurile lângă ei, până

când au primit semnal să coboare la şosea. Ceaţa care urca dinspre râu ascundea casele. Adevărul e că am cam suferit de frig. Veneau zorii când au urcat într-o maşină. În drum spre Irún, au oprit de mai multe ori, pentru a aştepta ca motociclistul care mergea în faţa lor să se întoarcă şi să le spună că nu sunt sticleţi pe şosea. Călătoria lor s-a încheiat dimineaţă, pe strada Zarauz din San Sebastián. Într-o staţie de autobuz s-au reunit cu Txopo, pe care nu-l cunoşteau.

 328 

80. COMANDOUL ORIA

Întins pe patul din celulă, Joxe Mari îşi amintea. Ce? Că în anul acela împlinise douăzeci şi unu de ani şi era cel mai tânăr dintre ei trei. Dar nici nu era mare diferenţă. Txopo, douăzeci şi patru, era cel mai vârstnic.

— De ce ţi se zice Txopo?

— Chestii din copilărie.

Când era mic, obişnuia să joace fotbal pe un teren cu iarbă, aproape de casă. Uneori, poarta era un uscător de rufe, mare, cu doi stâlpi de susţinere din fier. Nu existau destui copii şi nici spaţiu suficient pentru o partidă adevărată. Aşa că jucau trei contra trei, patru contra patru, niciodată mai mulţi, iar el era singurul portar. Pe cât de mult îi plăcea să

apere şuturile ambelor echipe, pe atât de mult îi plăcea şi să comenteze partidele.

— Ce vrei să spui?

Îi dădea fiecărui jucător numele unui fotbalist celebru şi, din poartă, cu voce tare, comenta desfăşurarea partidei exact ca un comentator de la radio. Şi pentru că lui însuşi îşi zicea Txopo, în onoarea lui Iribar23, idolul său de pe atunci, a adoptat porecla pentru totdeauna.

Patxo, microbist şi el, ţinea cu Real Sociedad.

— Să nu-mi spui că ţii cu Athletic.

— Sunt mândru de asta.

— Văd că începem bine. Auzi, tu de ce nu te-ai înscris în comandoul Vizcaya?

— De unde să ştiu că o să trebuiască să suport pe unul ca tine?

Joxe Mari, ca să-i împace, intervenea:

— Hei, băieţi, gata. Există şi alte sporturi.

— A, da, care?

— Handbalul.

Ca să-l enerveze, îi ziceau: