Ieşea frecvent la vânătoare. Nu se mulţumea cu oricare. Căuta inşi atletici, dichisiţi. Plăcută, simpatică, extravertită, reuşea întotdeauna să
obţină ce-şi dorea. Era suficient să zâmbească de la câţiva metri distanţă
pentru ca musca să se apropie de pânza ei de păianjen. Uneori bătea crivăţul pe străzile din Zaragoza sau ploua cu găleata, ori pur şi simplu nu avea chef să se îmbrace de oraş, şi atunci alegea soluţia cea mai comodă: îl suna pe José Carlos de la o cabină telefonică din apropiere. Îi zicea: vino.
Şi tânărul venea la apartamentul ei, o satisfăcea şi pleca.
Povestea cu Klaus-Dieter a început abia prin martie, când el mai avea de stat doar câteva săptămâni înainte de a se întoarce în ţara lui. Ăsta a fost singurul motiv al grabei, al neînţelegerii, pentru că a fost vorba de o neînţelegere cât casa. Încă mai zâmbeşte şi acum, de fiecare dată când îşi aduce aminte. Atâta cât a fost, a fost frumos şi, în plus, nu poţi nega că te-a ajutat, fără ca el să ştie, să-ţi termini facultatea. Cum aşa? Ca să ţină
pasul cu el, şi-a pus capul la contribuţie, şi-a luat toate examenele, şi-a încheiat studiile, aşa cum îi promisese demult defunctului său tată. Nişte studii de care, în treacăt fie zis, o durea în cot.
Petrecerea a avut loc la Colegio Mayor Pedro Cerbuna, într-o vineri.
Cum nu prea avea chef de nimic, a fost tentată să nu iasă în oraş. L-a sunat pe José Carlos, chiar dacă nu prea trăgea speranţe să-l găsească. I-a răspuns un coleg de apartament. Nu era acolo, plecase în satul său natal, avea să se întoarcă duminică. Nerea şi l-a imaginat întorcându-se duminică seara, cu pachetul obişnuit cu mâncare (sângerete, cârnaţi picanţi şi chestii de-astea), dar nu înainte ca sâmbătă, până să se întoarcă, şi bănuiesc că şi duminică, să se plimbe cu iubita lui oficială pe malul râului, ţinându-se de mână şi atât, pentru că ea nu-i permite altceva, ceea
268
ce pe el nu-l deranjează mai deloc, pentru ejaculare o avea pe Nerea, care se distra la culme cu poveştile săteşti ale amicului ei, în timp ce sta cu picioarele larg deschise, în patul ei strâmt şi scârţâitor.
Înainte de a închide:
— Ştii cumva de vreo petrecere interesantă în noaptea asta, prin oraş?
Băiatul i-a zis de o petrecere sau concert, nu ştia sigur, în Pedro Cerbuna. A adăugat, fără ca ea să-i fi cerut părerea, că era un chef de fiţe.
Nerea le-a întrebat pe colegele ei de apartament dacă aveau chef să
meargă cu ea. I-au zis că nu. Ce să facă? S-a închis în camera ei, pregătită
să-şi omoare timpul citind un roman; dar s-a încins după ce a tras pe nas un rest de linie, aşa că, pe la nouă seara, a ieşit la vânătoare.
Era acolo, mai înalt decât toţi cei din preajma lui, dansează şi dansează
şi părul i se unduieşte fermecător. Doar în tricou, roşu la faţă de la atâta ţopăit, blond, prostuţ. Douăzeci, douăzeci şi doi, douăzeci şi patru de ani?
Era evident că băiatul se distra de minune. Îşi scutura trupul cu nişte mişcări violente, pe care sigur nu le-ar fi făcut la el în ţară. Dar aici, în afară de câţiva colegi de facultate, cine-l mai cunoaşte?
Brusc, şi-au intersectat privirile pe deasupra câtorva capete, iar asta a fost suficient pentru Nerea. Nu ar putea exprima ce a simţit. Se gândeşte la expresii uzuale: tremur interior, clipa magică, dragoste la prima vedere.
Probabil că băiatul a observat că se uita fascinată, pentru că a privit-o şi el, uşor mirat, a început să danseze mai puţin intens şi i-a zâmbit cu nişte dinţi superbi.
Pe stradă, nu se mai putea opri din sărutat. Nerea, ce faci? Nerea, ce e cu tine? Trebuia să-l prindă de ceafă, pentru că era cu două palme mai înalt decât ea, şi să-i aplece capul pentru a-i ajunge la gură cu buzele ei dornice, nerăbdătoare. Se lipea, vânător vânat, de trupul lui, umedă între picioare, gata să ţipe. Ce-o să creadă despre mine?
Locuia cu chirie, destul de departe, undeva în San José, într-un apartament pe care-l împărţea cu alţi doi studenţi nemţi. Pentru Nerea nu conta distanţa. L-ar fi urmat până la capătul lumii. El vorbea cu accent străin puternic. Îi zicea Neguea. Să-l mănânci, nu alta. Un accent care-l făcea şi mai atrăgător. Greşelile lui gramaticale i se păreau de un farmec teribil. Iar ea, care în toată viaţa ei nu rostise nici măcar un cuvânt în germană, îi spunea pe nume şi sigur îl rostea rău sau cu accent, după cum îşi dădea seama din râsetele lui Klaus-Dieter, ce măgar, şi din plăcerea
269
evidentă cu care o punea să i-l rostească o dată şi încă o dată.
Era trecut de două noaptea. Mergeau pe jos, era răcoare, luna deasupra acoperişurilor, trafic puţin, toată noaptea numai pentru ei. Mai liberi de atât, imposibil. Se opreau din când în când ca să-şi unească
limbile, ca să se atingă pe faţă, ca să se mângâie ascunşi după câte un copac, sau în întunericul vreunui portal. Ea, îndrăgostită ca o adolescentă
de un cântăreţ celebru; el, ceva mai rezervat, dar hotărât, totuşi. Poate că
era timid. Iar la capătul lungului drum, un pat.
270
67. TREI SĂPTĂMÂNI DE IUBIRE
Au trăit împreună timp de trei săptămâni. Dormeau când în apartamentul lui, când în al ei. Avantajul apartamentului lui Nerea? Era la doi paşi de universitate. Principalul inconvenient? Patul strâmt şi, pentru el, prea scurt. Situaţia stătea exact invers cu apartamentul lui Klaus-Dieter. Era departe, în schimb acolo se bucurau de un pat matrimonial în care, dincolo de faptul că puteau să facă tumbe prin el, se puteau şi odihni în voie.
Ce săptămâni! Chiar şi acum, după douăzeci de ani, Nerea ar putea să
le adauge, cu nopţile şi zilele lor, cu dimineţile şi serile, unei înşiruiri imaginare de momente extraordinare din viaţa ei. Îi vine în minte un titlu: Antologia fericirii. Nu crede că ar putea aduna suficient material biografic pentru o carte cu multe pagini sau pentru un lungmetraj. Ar pune câteva scene din copilărie, vreo excursie memorabilă, bucurii rare şi, evident, cele trei săptămâni din Zaragoza petrecute cu iubitul ei neamţ. N-a mai iubit pe nimeni cu atâta pasiune, cu atâta dăruire. Nici măcar pe Quique, oricât şi-ar imagina altceva infatuatul ăsta. Nu exagerezi? Să mor eu.
Păcat că l-a cunoscut pe Klaus-Dieter prea târziu, când lui îi mai rămăsese puţin timp pentru a-şi încheia jumătatea de an de studii din Zaragoza, înainte de a se întoarce la universitatea lui din Göttingen.
Amândoi erau conştienţi de situaţia lor, aşa că se iubeau cu disperare.
Atenţie, nu compulsiv (deşi, în unele nopţi, da). Se iubeau neîncetat, ceea ce nu e acelaşi lucru. Nerea făcea tot ce putea pentru a fi încontinuu lângă
iubitul ei blond. Şi-a neglijat cursurile, mergea la ale lui sau îl aştepta afară, fumând aşezată pe o bancă din hol. Mâncau împreună, dormeau împreună şi, uneori, făceau baie împreună.
În unele dimineţi, Nerea se trezea înaintea lui Klaus-Dieter şi îl contempla, plină de admiraţie. Trăsăturile frumoase, trupul bine clădit, îşi apropia o palmă de gura lui, se bucura să-i simtă ritmul respiraţiei. Sau, cu grijă pentru a nu-l trezi, îşi înfăşură pe deget o şuviţă din pletele lui. Chiar i-a tăiat una de la ceafă, pe nesimţite, cu foarfeca. O bucată minunată de păr blond, de vreo şase, şapte centimetri de lungă. De ce? Ca să îi rămână
ceva ce să poată privi şi atinge, după ce el se va întoarce în ţara lui.
