A sunat-o pe maică-sa din camera de hotel. I-a spus că s-a transformat din îndrăgostită în turistă, însă Bittori era atât de puţin comunicativă, de tăioasă şi de supărată, încât Nerea n-a mai avut chef să o aducă la zi cu peripeţiile ei, aşa că, după câteva nimicuri despre vreme şi mâncare, a închis telefonul. Nici măcar nu i-a zis de unde o suna. Dar nici Bittori n-a întrebat. Şi n-a întrebat nici cum îi mergea, nici cum fusese drumul. N-a întrebat nimic.

A sosit şi dimineaţa zilei de 12 octombrie. Cerul senin şi temperatura plăcută invitau la o plimbare prin Frankfurt. Pe la zece dimineaţa, Nerea a ieşit din hotel având asupra ei un aparat foto şi planul oraşului. În următoarea zi, avea de gând să înceapă o nouă etapă, să stea două nopţi în fiecare oraş de pe traseu, sau mai mult, dacă locul i s-ar părea deosebit.

Asta o să vadă ea pe traseu. Până la urmă, era de capul ei, aşa cum, de fapt, chiar vreau să rămân până la sfârşitul zilelor. S-a gândit la banii cheltuiţi ca la un premiu pentru că-şi luase diploma. Dacă mama tot n-a avut gentileţea de a-mi recompensa eforturile, îmi fac cadou călătoria asta, iar apoi n-au decât să sară cu gura pe mine.

 342 

A căutat râul, fără grabă, făcând fotografii, şi a dat peste casa natală a lui Goethe. În pliantul primit de la hotel, a citit: reconstruită după război.

N-a intrat. La ce, dacă nu era autentică? Dar chiar şi aşa, dinaintea celebrei faţade a apucat-o o dorinţă puternică de cultură şi istorie. Ca să-şi echilibreze ziua, a împărţit-o în dimineaţa instructivă, prânzul într-un restaurant cu specific local şi după-amiaza de relaxat şi cheltuit.

Odată luată această decizie, a făcut stânga pe o stradă, a zărit turnul şi zidurile cărămizii ale bisericii Sfântul Pavel şi s-a dus direct acolo. A vizitato, nu i s-a părut mare lucru, iar când a ieşit, în loc să o ia direct spre râu, a continuat să meargă pe aceeaşi stradă, chitită să vadă Muzeul de Artă

Modernă. A văzut lucrări de artă, sau ceea ce se numeşte artă în zilele noastre; a înconjurat catedrala, dorindu-şi să o fotografieze din cât mai multe unghiuri, şi-a cumpărat ochelari de soare, apoi, deja cu picioarele obosite, flămândă şi însetată, a ajuns la râu şi l-a traversat pe un pod, care, aproape de celălalt mal, străbătea o îngustă insuliţă împădurită.

Podul a dus-o în cartierul Sachsenhausen. Locul îi fusese recomandat de către recepţionera hotelului. Pe marginea planului oraşului îşi notase adresa şi numele unui restaurant. A mâncat acolo, la o masă lungă de lemn pe care a împărţit-o cu alţi clienţi. Coaste la grătar şi cartofi prăjiţi în tigaie, cu un sos puternic aromat, care i-a venit înapoi toată ziua. Şi-a potolit setea cu cidru din zonă, mai dulce şi mai puţin tulbure decât cel din barurile din satul ei. Un singur lucru nu i-a plăcut. Ce? Atrăgea privirile bărbaţilor, priviri de tineri aşezaţi cu ea la masă şi care se uitau direct în ochii ei şi îi zâmbeau, toastând simpatici / glumeţi cu carafele şi paharele şi încercând de câteva ori să o implice în conversaţia lor. Nu i-a băgat în seamă mai mult decât cere buna-cuviinţă. Îmi pare rău, oameni buni, dar nu mai vreau să trăiesc cu un neamţ în vecii vecilor.

Cafeaua a băut-o în alt loc. Unde? Aşezată în barca cu care a făcut o plimbare pe râul Main. Soarele de toamnă îi încălzea blând faţa şi ea nu putea să mai facă altceva decât să se abandoneze unei moţăieli plăcute, cu braţele încrucişate, fără să asculte explicaţiile în engleză şi germană

care ieşeau din difuzor, mulţumindu-se să se uite din când în când la şirul de clădiri de pe un mal şi de pe celălalt. Uneori, simţea pe faţă adierea unei brize. Un soi de mângâiere răcoroasă care o făcea să se simtă şi mai bine. Nimeni nu i s-a adresat, în afară de femeia care i-a adus cafeaua şi un biscuit din partea casei. Era singură cu sine, fără gânduri, fără suferinţă,

 343 

fără amintiri, liberă. O clipă de perfecţiune. Deschidea ochii: cerul albastru se întindea deasupra oraşului. Închidea ochii: se simţea legănată de torsul motorului.

Apoi, după ce a călcat din nou pe pământ, totul s-a rupt. Nu imediat: a mai avut timp să arunce priviri la vitrine, să intre în magazine, să probeze haine. Însă la cinci şi un sfert după-amiaza, ceasul rău a făcut-o să aleagă

strada asta, în loc de cealaltă şi a dat peste următoarea scenă. A văzut la vreo sută de metri mai mulţi oameni adunaţi la un loc; ceva mai încolo, peste capetele lor, a văzut un tramvai şi două ambulanţe oprite. Nerea, cu pungile de cumpărături în mâini, împinsă de curiozitate, a luat fatidica decizie de a arunca o privire. Câţiva poliţişti nu-i lăsau pe pietoni să se apropie prea mult de locul accidentului. Nerea a reuşit să-şi facă loc până

la marginea trotuarului. Inima a început să-i bată atât de nebuneşte, încât, pentru câteva clipe, s-a temut că va leşina. A plecat la timp, dar, totodată, prea târziu, pentru că deja văzuse ceea ce nu ar fi trebuit să vadă, imaginea fizică a morţii, corpul inert, acoperit cu o pătură de sub care ieşeau tălpile, lângă tramvaiul oprit, lângă paramedicii care nu făceau nimic pentru că nu mai era nimic de făcut.

Planul oraşului, fără care nu ar fi fost capabilă să găsească hotelul, îi tremura în mâini. Aita, aita, zicea. Unii trecători îşi întorceau privirile după

fata aceea cu aspect străin, care mergea repede, plângând cu sughiţuri. La recepţie a fost cât pe ce să o lase vocea când a anunţat că vrea să fie trezită la cinci dimineaţa. Un taxi a dus-o devreme la aeroport.

 344 

84. BASCI ASASINI

Xabier a avut ideea de a merge toţi trei la Zaragoza. Le-a propus, convingător, părinţilor lui şi au plecat devreme pentru a profita cât mai mult de zi, iar el a condus. O duminică de la sfârşitul lui ianuarie, din acel an fatidic, dar ei încă nu ştiau toate astea. Motivul, sau mai degrabă

pretextul călătoriei: Real Sociedad juca de la cinci după-amiază în deplasare cu Real Zaragoza, pe terenul acestora, La Romareda. Xabier i-a spus tatălui său că lui Aránzazu îi schimbaseră tura la locul de muncă. O

nebunie. Nu putea să-l însoţească. Că nu avea chef să meargă singur, că

era păcat de banii daţi pe cele două bilete. Înainte de a răspunde, Txato a aruncat o privire spre fereastră. A contemplat singurul lucru care se vedea prin ea: norii. Şi a zis, ca şi cum răspunsul i-ar fi venit din cer, că da, că ar asista bucuros la o partidă cu Real, deşi sunt nişte gloabe.

Bittori n-a privit în nicio parte, s-a alăturat celor doi fără să şovăie.

Fotbalul? O lăsa rece. N-o mai văzuse pe Nerea de la sărbătorile de iarnă.

Deci, tot într-un drum, mamă dominatoare, mamă curioasă, voia să vadă

ce era cu noul apartament. Îl văzuse pe cel dinainte, din Torrero, aflat destul de departe de universitate. I se păruse în regulă. Curat şi alea, alea.

Dar pe cel de acum încă nu-l văzuse. Să vedem, să vedem.

Pe drum, tatăl şi fiul au căzut de acord să se întâlnească cu Nerea undeva în oraş, oriunde, dar nu la ea acasă. Altfel, Xabier credea că:

— Nerea se va gândi, pe bună dreptate, că mergem ca să vedem dacă a şters praful.

— Curăţenia nu omoară pe nimeni.

Txato tăcea.

— Ama, stă cu două colege. Nu putem să dăm buzna în apartament ca un batalion de inspectori.

— N-am zis asta.

— Şi dacă are pe cineva în vizită?

— Ştie încă de joi că venim să o vedem.

— Poate că nu m-am exprimat bine. Vreau să zic dacă are o vizită

intimă.

— Ai grijă ce spui.

Faza e că Bittori ţinea morţiş să ajungă în apartamentul lui Nerea. De

 345 

ce? Îi pregătise un bol cu bucăţi de sepie în suc propriu, gătite de ea, un borcan de bulion, păstăi de fasole verde (două sute optzeci kilogramul, nici să fi fost de aur), fasole boabe din Tolosa şi tot ceea ce a mai înşirat ea însăşi, de pe bancheta din spate, bătând succesiv cu vârful degetului arătător în vârfurile degetelor de la cealaltă mână.

— Cred că aţi înţeles că nu vreau să bat Zaragoza cu mâncarea după

mine.

Txato a intervenit.

— De ce nu mi-ai zis mai repede, că veneam cu camionul. Crezi că fata suferă de foame, sau ce?

— Tu să-ţi ţii gura.

— Şi de ce să-mi ţin gura?

— Pentru că nu eşti mamă şi pentru că aşa zic eu.