Nerea a trecut toate examenele şi şi-a luat licenţa. Două luni de studiu intens au ajutat-o să aibă suficiente cunoştinţe. În fiecare sâmbătă seara, ca recompensă pentru efortul constant din timpul săptămânii, mergea să
vadă un film la cinematograful Palafox. Nu conta ce film. Uneori, vedea acelaşi film de săptămâna trecută, pentru simplul motiv că îi lăsase o amintire plăcută.
Avea motive bine întemeiate pentru a merge la cinematograful Palafox.
Cum aşa? Era în apropiere de Tubo şi, după film, Nerea îşi făcuse un ritual.
Intra în cafenea, se aşeza la o masă sau, dacă nu era niciuna liberă, stătea în picioare la bar şi savura o porţie de creveţi prăjiţi, absorbită de amintirile ei cu băiatul neamţ. Ce-o fi făcând acum? Oare se gândeşte la mine? Creveţii şi, uneori, un iaurt, ceva mai târziu, în apartamentul ei, era tot ce mânca de cină. Noaptea, închisă în camera ei, continua să se dedice cărţilor şi cursurilor de Drept, până când, pe la vreo douăsprezece noaptea, o voce interioară îi spunea: gata, fată, ajunge pe astăzi. În două
luni, a slăbit patru kilograme.
S-a prezentat la examene înarmată nu doar cu ceea ce învăţase. Avea şi nişte fiţuici ascunse în mâneci. Pentru orice eventualitate. Ca un colac de salvare, îşi zicea, în caz că ar fi naufragiat în apele necunoscute ale ignoranţei. De fapt, s-a folosit de fiţuici o singură dată, când a copiat câteva chestii neînsemnate despre filosofia Dreptului.
Ceva extraordinar? Nimic. Nici nu avea nevoie. Nu i s-a părut că îşi atinsese un ţel, ci mai degrabă că scăpase de o povară. Eşti sigură? Foarte sigură. În dimineaţa în care a aflat că trecuse şi ultimul examen, ieşind din facultate, pe scări, a ales un nor, care?, acela, din depărtare, şi i-a şoptit:
— Aita. După cum vezi, am făcut ce mi-ai cerut. Acum sunt liberă să-mi hotărăsc singură viitorul.
Nimic nu mai stătea în calea proiectului ei de a merge în Germania.
Umbla pe străzi şi râdea de una singură. Mă ţicnesc, ca mama. Cu câteva luni în urmă, aflase de la Xabier că mama lor mergea la cimitirul Polloe şi vorbea cu mormântul lui Txato. Xabier fusese vizibil emoţionat când îi spusese asta. Se temea că maică-sa va intra în depresie, pe când el era cel deprimat; că n-o să-şi revină după lovitura grea, dar cel care nu-şi revenea
275
era el. Nerea n-a dat nicio importanţă chestiunii. Ca să mai scadă din dramatismul dialogului, a zis că dacă intrarea în cimitir ar fi cu plată, maică-sa nu ar mai merge. Xabier, încruntat, n-a gustat gluma.
La ieşirea din campus Nerea a avut ideea de a intra într-o cabină
telefonică şi de a-i da maică-sii vestea cea bună. Să o sun, să n-o sun?
Avea nişte amintiri care o făceau să se îndoiască. A văzut o cabină
telefonică şi a mers mai departe. În Fernando el Católico, după ce a şovăit destul de mult, s-a decis. Pentru că, normal, cum să-i ascund maică-mii că
am terminat facultatea? A introdus monedele, a format primele trei cifre, a închis. De ce? Pentru că o cunosc. Pentru că o să spună ceva care o să-mi ştirbească bucuria.
Nu i-a spus timp de două săptămâni. Mâine o sun. Venea ziua cu pricina şi Nerea amâna convorbirea pentru ziua următoare. Şi tot aşa.
Pentru a câştiga timp, pentru a sta liniştită. Maică-sa se stabilise în San Sebastián. Să locuiască cu ea? Doamne fereşte! Să se întoarcă în sat? Nici atât. Ultima dată când fusese acolo, vechii ei prieteni şi cunoscuţi nici n-o salutaseră. Şi-a făcut nişte calcule, s-a sfătuit cu colegele ei de apartament, apoi s-a hotărât. Ce? Să rămână în Zaragoza toată vara. Au avertizat-o:
— Vara, Zaragoza e un cuptor.
Nu-i păsa. Era şi locul unde Klaus-Dieter îi trimitea scrisori. Normal că
ar fi putut să-i dea iubitului ei neamţ o adresă din San Sebastián. Chiar aşa? Care? Doar pe cea a maică-sii. Aşa că, mai bine nu. Îşi imagina scena.
Nerea, ai primit o scrisoare din Germania. Cine îţi scrie? Ai un iubit? Ca să
nu mai zicem că era capabilă să deschidă plicul, sub pretextul că nu observase cui îi era destinat. O vedea în stare.
Una dintre colegele ei renunţase la chirie din iulie, la fel ca Nerea; cealaltă, care mai avea un an de facultate, lua în calcul posibilitatea de a rămâne în apartament. Zicea că atunci când se va întoarce din vacanţă, va căuta două colege noi. Nerea a întrebat-o dacă-i poate păstra camera pentru august şi septembrie. Şi s-a oferit să plătească direct colegei cheltuielile, în loc să le mai plătească proprietarului. Fata a acceptat bucuroasă.
Zaragoza în august: 38, 40, 44 de grade. Soare, străzi pustii. Zile nesfârşite. A citit mult, s-a plimbat seara, când căldura mai scădea, şi a continuat să înveţe germană. Grea limbă. Nu-i venea să creadă că în
276
vremurile noastre mai există oameni care mai folosesc, la magazinul de pâine, la spital, declinări din vremea romanilor. A căutat în Pagini aurii o şcoală de limbi străine la care să se înscrie pentru un curs intensiv. În august? Nici nu răspundea nimeni la telefon.
Zile cumplite, de plictiseală nesfârşită. Cu toate astea, mai bine să şi le petreacă în singurătatea dogoritoare, cu plimbări nocturne şi, din când în când, la piscina Hipica, citind o carte fascinantă / simplă, poliţistă / uşor de înţeles, decât să suporte, de dimineaţa până seara, reproşurile materne.
La telefon, în puţinele dăţi când o suna: ce mai căuta la Zaragoza dacă
terminase facultatea? Nu, ştii?, nu. Şi inventa ceva. După care zicea că o aude rău, nu te aud bine, nu te mai aud, sau că rămânea fără monede.
Despre Klaus-Dieter şi Germania, nicio vorbă.
În acea perioadă de singurătate şi de căldură sufocantă, cel mai greu pentru Nerea a fost să suporte absenţa scrisorilor. Încă din iulie, primea tot mai rar scrisori de la Klaus-Dieter. În august n-a mai primit niciuna.
Nerea ştia de ce, dar asta n-o făcea să nu fie dezamăgită de fiecare dată
când arunca o privire în cutia poştală şi o găsea, ca ieri, ca alaltăieri, goală.
Ce se întâmpla? Nimic, Klaus-Dieter era plecat la Edinburgh, acolo unde avea să stea o lună. În acel timp, Nerea i-a trimis o duzină de scrisori, pe adresa din Göttingen, cu multe fraze în limba germană. Unele copiate din manual, altele, mai puţin convenţionale, le inventa ad-hoc, cu ajutorul precar al dicţionarului. La începutul lui septembrie a primit, aleluia, răspuns. El revenise din călătorie, îi ducea dorul, eu am dor de tine, şi i-a amintit că îi promisese să vină la el în octombrie.
La Zaragoza o adusese tatăl ei. În Zaragoza a căutat-o Xabier.
— M-a rugat ama. Astăzi nu lucrez, aşa că, iată-mă aici.
De ce venise să o caute? Să o ajute la numeroasele ei bagaje. Le-a luat ceva până le-au văzut în maşină. Numai cărţile umpluseră două cutii uriaşe. Xabier a rabatat bancheta din spate pentru a face portbagajul mai spaţios. L-a umplut ochi.
