— Mergem undeva să mâncăm?
Înainte de a porni la drum, cei doi s-au dus la un restaurant din apropiere. Mestecau, beau, vorbeau.
— Ama era îngrijorată că nu te mai întorci.
— I-am spus că mai am de rezolvat nişte treburi în Zaragoza.
— Aşa mi-am imaginat şi eu. Probleme universitare?
277
— Probleme sentimentale.
Răspunsul, rotund, rostit pe un ton copilăresc / sfidător, nu l-a descumpănit pe Xabier, care a continuat să-şi vadă de escalopul de vită ca şi cum nu ar fi auzit nimic. Din când în când, distras, se uita la clienţii de la mesele din jur. Confidenţele surorii sale nu păreau să-i stârnească nicio urmă de curiozitate, nici să-l impresioneze, până când a auzit cuvântul.
Care? Care altul? Germania. Furculiţa a încremenit în aer, cu o bucăţică de carne înfiptă în ea, iar Xabier a privit-o pe Nerea, stupefiat? Alarmat, în orice caz.
— Ce ai de gând să faci?
— Pe data de nouă iau trenul într-acolo. O să-mi iau bilet numai dus.
— Ama ştie?
— Deocamdată ştii doar tu.
Conversaţia s-a diluat. Insuliţe de linişte pluteau printre replicile lor.
Râul verbal, blând şi discontinuu, purta leneş răspunsuri evazive, ocolite, despre chestiuni lipsite de însemnătate. Xabier a cerut nota fără să fi terminat de mâncat.
— Voiai desert?
— Ce?
— Dacă vrei desert, putem să mai stăm puţin. Nu vreau să te grăbesc.
— Nu, nu. Te deranjează dacă fumez o ţigară înainte de a porni la drum?
Douăzeci de minute mai târziu, au lăsat în urmă ceea ce, în opinia lui Nerea, putea fi considerat ultimul edificiu din Zaragoza. Xabier conducea, iar ea, cu o atitudine teatrală / solemnă şi nostalgie jucată, a improvizat un scurt discurs de rămas-bun. Se distra adoptând un ton grav. Că se încheia o etapă din viaţa ei, că avea amintiri plăcute cu oraşul, dar nu avea de gând să mai revină acolo decât peste vreo trei mii de ani.
A durat mult până când Xabier a rupt tăcerea.
— Cred că ama se simte foarte singură şi mă tem să nu-şi piardă de tot simţul realităţii. Stau cu ea cât de mult pot, dar munca îmi ia mult timp. Ea şi-a făcut iluzii că vei practica avocatura. Nu ţi-a spus?
— Urăsc Dreptul.
— Mă rog, nici eu nu mă duc cu plăcere la spital. Trebuie să trăieşti din ceva, nu?
— Da, dar nu din orice, iar pentru mine avocatura e mai rea decât
278
orice. Ca să fiu sinceră, pe viitor mă văd departe de aici. Am cunoscut pe cineva. O să încerc.
— Pari foarte fericită.
— Te deranjează?
— Deloc. Tot ce te rog este să disimulezi puţin în faţa mamei. Ştii că în familia noastră nu avem toţi motive de bucurie.
— Frate, ştiu groapa asta. N-o să cad în ea. Pot să te întreb ceva? Din pură curiozitate. Poţi să nu-mi răspunzi.
Fără a-şi lua ochii de la sosea, Xabier a încuviinţat.
— De când a murit aita…
— N-a murit, l-au omorât.
— Rezultatul e acelaşi.
— Pentru mine e o diferenţă esenţială.
— Bine. De când l-au omorât, în curând se face anul, ai mai râs vreodată? Nu ştiu, aşa, spontan, la o prostie spusă de cineva de la spital sau uitându-te la un film. Nu ai uitat de toate pentru o clipă, nu ţi-a scăpat nici măcar un scurt hohot de râs?
— Se poate. Nu-mi amintesc.
— Sau ţi-ai interzis să mai fii fericit?
— Nu ştiu ce e fericirea. Bănuiesc că e o ştiinţă pe care tu o stăpâneşti foarte bine. Se vede că ai devenit expertă. Eu mă mulţumesc să respir, să-mi îndeplinesc obligaţiile de serviciu, să stau cu ama. Toate astea îmi sunt îndeajuns.
