La cerea lui Bittori, s-au oprit într-o parcare din Valtierra. Până când ea avea să-şi rezolve urgenţa, tatăl şi fiul au coborât din maşină ca să se mai dezmorţească. Unul dintre ei a propus, fără mare entuziasm, să intre în cafenea. Celălalt mereu încerca să piardă cât mai puţin timp posibil, aşa că

au rămas afară. Txato, mai fuma pe atunci, şi-a aprins o ţigară.

— Vineri ne-au băgat măruntaie de găină în cutia poştală. Ne-au făcut-o harcea-parcea. Iar despre duhoare, nu-ţi mai zic. Ama insistă să nu-ţi spun nimic. Ca să nu-ţi faci griji.

— Dacă ar fi după mine, v-aş obliga să plecaţi din sat chiar azi, la întoarcerea din Zaragoza.

— Dar nu e. Cutia poştală e curată din nou. Nu mă pun ei pe mine cu botul pe labe. Sigur sunt din sat. De unde de altundeva? Băieţandri. Dar dacă-l prind pe vreunul, n-o să mă uite toată viaţa. Ştii cât de hrăpăreţ e avocatul meu.

Xabier s-a uitat în jur.

— De ce nu-ţi muţi firma aici? Uită-te la câmpurile astea. Câtă linişte!

Ai avea autostrada aproape. Ajungi în Euskadi cât ai clipi. Ce zici?

Txato a privit şi el în jur.

— Cam uscat pe-aici.

— Dar aici se poate respira.

— Există aer şi în sat. Şi muncitori, mecanici, camionagii, nu uita. Aici nu cunosc pe nimeni.

— N-o să te bat la cap de fiecare dată când ne vom întâlni. Vreau doar

 346 

să-ţi spun că nu mi-aş ierta niciodată dacă vi s-ar întâmpla ceva grav, ţie sau lui ama.

— Hai, hai, nu fi prăpăstios! Avea dreptate maică-ta. Nu ştiu ce m-a apucat să-ţi spun.

La zece au zărit primele clădiri din Zaragoza. Vremea era mai degrabă

rece (nouă grade arăta un termometru stradal), dar uscată. Pe strada López Allué nu era niciun loc de parcare. Au găsit unul pe strada paralelă.

Şi degeaba discutaseră atât, că până la urmă au intrat toţi trei în apartamentul lui Nerea. Chiar ea insistase să urce.

Pe scări, Bittori a făcut o glumă.

— Ai grijă că ăştia doi vor să vadă cât de curat e la tine.

Txato, după ce au intrat în apartament:

— Şi celelalte chiriaşe?

— Nu sunt aici. Mai pleacă acasă la câte un sfârşit de săptămână.

Familia reîntregită. Ultima dată când au stat toţi patru împreună a fost, când a fost?, de revelion. Şi când va fi următoarea? Nu va mai fi, dar ei nu ştiu. Bittori, aşezată pe mormântul lui Txato, avea să-i amintească:

— A fost ultima dată când am fost împreună toţi patru, îţi aminteşti?

Şi-a imaginat că defunctul ei soţ o contrazicea.

— Normal că sunt sigură. În vara următoare, Nerea abia dacă a stat cu noi vreo săptămână şi ceva. Exact în acea perioadă, Xabier era plecat în vacanţă cu infirmiera aceea care a încercat să pună mâna pe el. Am o memorie de elefant.

Txato avea un gest caracteristic. Bittori îl interpreta ca pe o formă de marcare a teritoriului. La fel ca un câine care-şi lasă urina peste tot pe unde trece. Doar că Txato lăsa bani. Şi deşi a încercat să o facă pe ascuns, Bittori, care vede chiar şi atunci când nu vede, iar dacă nu vede, miroase, l-a surprins ascunzând două bancnote de cinci mii de pesetas în biroul lui Nerea, sub o carte, crezând că nu-l vedea nimeni.

— Grozav mai erai tu, bărbate! Mai ales cu fata ta, cu preferata ta, care nici măcar n-a venit la înmormântare.

Nerea le-a arătat apartamentul. Aici asta, dincolo aia. De asemenea, le-a arătat camerele colegelor, dar din prag, fără să intre. Ei, inspectori binevoitori, o urmau prin casă făcând gesturi şi comentarii aprobatoare.

Txato, părând emoţionat să-şi vadă fata într-o casă, într-un oraş, într-un mediu necunoscut pentru el, a spus aceeaşi frază de trei ori:

 347 

— Dacă ai nevoie de ceva, ştii deja.

După a treia oară, Bittori a intervenit tăioasă:

— Te repeţi ca o moară stricată.

Au ieşit toţi patru în oraş. Nerea îi ghida, agăţată de braţul tatălui ei. Şi încet, povestind, simţindu-se bine împreună, au mers pe Gran Vía, au parcurs tot bulevardul Paseo de la Independencia, aproape pustiu la ora aceea, apoi zona Tubo, unde plutea miros de prăjeală. Deşi încă nu era nici douăsprezece, Txato întreba deja de un restaurant bun. Au intrat cu toţii în Basilica del Pilar. Bittori a îngenuncheat ca să se roage la Preacurata Fecioară. Pe atunci încă era credincioasă. Ceilalţi au ieşit şi au aşteptat-o afară pe cea care vrusese să fie călugăriţă, pe sora Bittori.

Râdeau, părtaşi la aceeaşi glumă, acum că ea nu-i putea auzi. Prin piaţă

treceau oameni cu însemnele echipei Real Sociedad. Unii, văzând eşarfa alb-albastră a lui Xabier, îl salutau.

Txato:

— Cine-s?

— Habar n-am.

Mâncarea? Bună. Singura care s-a plâns a fost Bittori, când a venit nota de plată, convinsă că:

— Ăştia şi-au dat seama după accent că nu suntem de aici şi au zis hai să luăm pielea de pe ei.

Ceilalţi membri ai familiei n-au fost de acord cu ea, dimpotrivă, toţi trei au fost de acord că au plătit rezonabil, în comparaţie cu San Sebastián. Pe stradă, Nerea a confirmat că Zaragoza (chirie, mâncare, distracţie) era un oraş unde se putea trăi decent cu mai puţini bani decât în alte părţi.

Bittori o ţinea pe a ei.

— Eu totuşi cred că ne-au prostit.

Din Piaţa Spaniei, Txato şi Xabier au luat un taxi până la stadion. Ele s-au dus direct la o gelaterie de pe Paseo de la Independencia. Apoi au continuat să meargă pe jos până la apartament, unde Bittori, tu nu mă

băga în seamă, s-a apucat să spele geamurile. Şi dacă tot începuse, a continuat cu baia şi cu mobilierul din bucătărie. Chiar dacă, după părerea ei, exprimată de mai multe ori, apartamentul era curat.

— Dar eu nu ştiu să stau locului.