— Lupta nu iartă. Ori pleacă, ori vor fi alungaţi. Au de ales.
Cu puţin înainte de zece dimineaţa, a sunat telefonul. Miren n-a avut nici cea mai mică îndoială: era ea. Cu o oră şi jumătate mai devreme, primise un alt telefon, care o făcuse să se ridice din pat. Juani: dacă aflase, pentru ea nu era de mirare, deja de mai mult timp.
Şi a conchis:
— S-au îmbogăţit pe spatele clasei muncitoare, iar acum le vine factura. Asta n-o zic doar eu. O spun cei din sat. Ţi-am zis pentru că ştim cu toţii că voi două sunteţi foarte bune prietene.
Miren, cu părul proaspăt spălat, încă neuscat, a ieşit în stradă în şlapi şi cu un batic pe cap. N-a fost nevoie să meargă prea mult. Erau mesaje scrise până şi pe zidurile bisericii: Txato trădător, asupritor, alde hemendik, Herriak ez du barkatuko. Mesaje de genul ăsta. Nu era vorba de unul, sau de două, ci de douăsprezece, cincisprezece, douăzeci, şi continuau pe stradă în jos şi pe stradă în sus. Pentru aşa ceva, e nevoie de multe mâini. Asta e o treabă serioasă şi bine plănuită. A presimţit că o va suna ca să afle dacă ştie şi ca să-i ceară să se întâlnească, să stea de vorbă, să-i scoatem noi castanele din foc. Mereu profită de ceilalţi.
Păi, da, Bittori a sunat-o. Încă nu bătuse de zece. Miren era la baie, îşi punea bigudiurile şi a dat fuga să răspundă, hotărâtă să pună capăt relaţiei.
— Alo?
— Miren, eu sunt. Ai…?
A închis imediat ce i-a auzit / recunoscut vocea. Ce neobrăzată! Fiul meu îşi pune viaţa în joc pentru Euskal Herria şi nemernicii ăştia exploatează încontinuu poporul. Şi-au căutat-o cu lumânarea. S-a întors, bombănind, la baie ca să-şi termine de pus bigudiurile.
282
Au trecut mai multe zile fără ca Miren să o vadă. Câte? Destule, cel puţin două săptămâni. N-o fi ieşind din casă? Pe el îl văzuse o dată, de la depărtare, apăruse cu maşina de pe strada unde avea garajul.
Despre ea ştia doar ce-i povestise Juani. Ce? Că a avut tupeul să intre aici. A stat la coadă, a cerut. Juani i-a zis: n-avem. A cerut altceva, nu-mi mai amintesc ce, şi Juani i-a zis din nou că nu avem. Iar ea, luând un aer înţepat şi făcând pe cucoana, a zis atunci taie-mi două sute de grame din şunca asta de York şi a arătat cu degetul spre bucata de şuncă, dar Juani i-a aruncat o privire de ar fi trezit şi morţii cu ea şi i-a zis pentru tine n-avem nimic.
Miren a văzut-o pe stradă într-o dimineaţă. Foarte puţin, două
secunde. Se întâlnise din întâmplare cu preotul. Dacă avea veşti de la Joxe Mari. Încă aşteptăm. Minciună. Primiseră deja două scrisori, prin Patxi, dar asta e mai bine să rămână între noi.
Stăteau de vorbă. Don Serapio o descosea, ca de obicei. Şi atunci Miren a văzut-o peste umărul preotului. Venea spre ei încercănată, cu poşeta aceea veche şi jerpelită cu care obişnuia să meargă sâmbăta la San Sebastián. Nu mai ştiu ce să facă cu banii, dar ea umblă cu poşeta aia de cerşetoare. E o prefăcută. Miren i s-a alăturat repede lui don Serapio, întorcându-i astfel spatele celei care se apropia. Ea şi preotul ocupau acum tot trotuarul. Cealaltă, ia uite-i, grijă mare, a trebuit să coboare de pe trotuar ca să-şi continue drumul. N-a salutat şi nici n-a fost salutată. Nu i-a privit, nici n-a fost privită. Apoi, Miren a revenit din nou în faţa preotului.
Don Serapio, după câteva secunde:
— Nu mai vorbiţi?
— Eu? Cu asta? Nici gând!
— Ar trebui să plece din sat, pentru binele lor.
— Păi mergeţi şi spuneţi-le, că am impresia că fac pe proştii.
În schimb, Joxian a vorbit o dată, în secret, cu Txato. L-a aşteptat în apropierea garajului. Când? Într-o noapte, după cină, a ieşit să-l întâlnească, sub pretextul că se duce să arunce gunoiul. Voia să scape de mustrările de conştiinţă. Mai încercase şi înainte, dar fără succes, ridicând uşor din sprâncene, în semn de salut, când se intersectase cu el pe stradă.
Până la urmă i-a venit ideea să ducă gunoiul, un lucru pe care de obicei îl făcea Gorka.
283
Numai că Txato revenea de la muncă într-o zi la o oră, în altă zi la altă
oră. Poate că din precauţie. Iar singurul loc unde Joxian voia să-l abordeze era străduţa aceea întunecată unde Txato avea garajul. În sfârşit, într-o noapte i s-a putut adresa.
— Eu sunt.
— Ce vrei?
Lui Joxian îi tremurau mâinile, îi tremura vocea şi se uita neîncetat de-a lungul străzii, de parcă s-ar fi temut să nu fie văzut stând de vorbă cu Txato.
— Nimic. Doar să-ţi spun că-mi pare rău, că nu pot să te salut pentru că
aş avea probleme. Dar să ştii că de fiecare dată când te văd pe stradă, te salut în gând.
— Ţi-a spus cineva că eşti laş?
— Îmi spun eu tot timpul. Dar asta nu schimbă nimic. Pot să te îmbrăţişez? Aici nu ne vede nimeni.
— Lasă pentru când o să ai curajul de a mă îmbrăţişa la lumina zilei.
— Dacă aş putea să te ajut, jur…
— Stai liniştit. Îmi ajunge că mă saluţi în gând.
Txato s-a îndepărtat cu paşi liniştiţi, silueta lui vagă în bătaia stinsă a luminii stradale. Joxian a aşteptat până când vechiul său prieten a dat colţul străzii şi abia apoi s-a întors acasă. Niciodată nu avea să-l mai vadă
pe Txato de la atât de mică distanţă. Txato mergea cu o mână în buzunarul pantalonilor. A trecut exact prin locul prin care, într-o seară
ploioasă, tot mai apropiată, un militant ETA avea să-i ia viaţa.
284
70. PATRIE ŞI BALIVERNE
