Txato a schimbat vorba.

— Bine, gata, o să trec să arunc o privire.

Chiar dacă bănuia că Bittori o să refuze ambele apartamente, a luat-o cu el ca să-şi dea o părere. Cel din cartierul Gros era un apartament mare, cu vedere la plaja Zurriola, despre care ea a spus că e neprimitor, întunecat, prea expus la umezeala mării. În plus, la etajul cinci. Nici vorbă.

Celălalt, de pe strada Urbieta, nu i-a plăcut din cauza parchetului uzat, a tavanului înalt, a gălăgiei din stradă şi, dar asta a fost o întâmplare, a zgomotului unei bormaşini venind din apartamentul de deasupra, însă ea a tras concluzia că pereţii nu erau destul de groşi.

— Se simte până aici mirosul gazelor de eşapament.

Nu degeaba zicea Txato: cu femeia asta, nici Dumnezeu nu se poate înţelege. Acasă, insista că ar fi preferabil să plece din sat, să mute firma într-un loc liniştit şi să nu-i mai văd niciodată în faţa ochilor pe toţi răii şi invidioşii ăştia din jurul nostru, dar, dacă Txato făcea vreo mişcare concretă pentru a se muta, Bittori dădea cu ea de pământ.

După un timp, Aránzazu a venit cu vestea că apăruse un nou apartament. L-a citat pe fratele ei: ar fi o adevărată nebunie să lase să le scape un asemenea chilipir. Şi dă-i cu chilipirul. De data aceasta, Txato şi Xabier s-au înţeles să o lase deoparte pe Bittori. Au străbătut pe jos o parte din panta de pe Aldapeta.

— O să vezi cum ama o să găsească nod în papură la urcuşul ăsta.

Au verificat apartamentul. La etajul al treilea, cu lift, proprietate a trei moştenitori scăpătaţi, care acum se grăbeau să transforme în bani peşin moştenirea pe care o vindeau prost. Fratele lui Aránzazu, acţionând în numele lui Txato, l-a cumpărat nu tocmai ieftin, dar chiar şi aşa, la un preţ

mult mai mic decât ar fi putut cere cei trei proprietari, dacă ar fi fost mai isteţi.

Bittori n-a fost prezentă nici când au primit cheile. Dar nu puteau să-i ascundă la nesfârşit faptul că într-adevăr cumpărase un apartament.

 352 

Aránzazu s-a oferit să meargă după ea cu maşina şi, în aşteptarea ei, Txato şi Xabier au ieşit pe balcon, ce după-amiază frumoasă, ce temperatură

plăcută! Se vedea insula Santa Clara. Se vedeau dealul Urgull şi vârful colinei din cartierul Igueldo, plus o fâşie de mare sub cerul portocaliu în lumina apusului.

— E o privelişte frumoasă. Cred că ama o să fie încântată.

— Cred că n-o cunoşti. Chiar de i-ai dărui palatul Alhambra din Granada, femeia asta ar sta tot în sat.

Tatăl şi fiul s-au sprijinit cu coatele de balustradă. În faţa lor, un castan de India, al cărui vârf ajungea aproape până la etajul trei. Se uitau la casele din apropiere, la maşinile parcate, la strada pustie. Părea un loc liniştit, zonă de oameni înstăriţi.

— Mai schimbi traseul când mergi la muncă?

— Uneori, când îmi amintesc.

— Mi-ai promis.

— Dacă ăştia vor să te prindă, te prind orice-ai face. Astăzi mă duc pe aici, mâine pe acolo. Dar, mai devreme sau mai târziu, tot treci pe unde te aşteaptă.

— Mă îngrijorează liniştea ta.

— Preferi să fiu neliniştit?

— Nu neliniştit, dar cu băgare de seamă.

— Ascultă, Xabier, de canaliile care sună ca să mă ameninţe şi să mă

insulte, care scriu pe ziduri, chiar nu-mi pasă. Nu mă prostesc ei pe mine.

Sunt nişte nemernici din sat. Ce vor? Să mă sperie şi să stau în casă, sau să

mă duc să trăiesc în altă parte. Nu mă tem deloc de ei. Ama crede că vor să ne facă viaţa un iad pentru că am scăpat de sărăcie. Ne ştiu de pe vremea când ne era greu, când eram ca ei: nişte nenorociţi. Acum văd că

avem un fiu care e doctor, o fiică studentă, văd camioanele mele şi nu suportă asta, aşa că, într-un fel sau altul, încearcă să-mi facă viaţa amară.

Se gândesc că am furat tot ceea ce deţin. Dar eu n-am ştiut altceva decât să muncesc toată viaţa.

— Dacă sunt răi, atunci trebuie cu atât mai mult să îţi iei nişte precauţii.

— Eh, să vină. Îi invit chiar şi la cină. Şi dacă mă mai calcă mult pe bătături, anul ăsta îi las şi fără donaţia de sărbători. Ca să-şi dea seama cine e Txato. Sunt mai basc decât ei toţi la un loc. Şi ei ştiu foarte bine.

Până la cinci ani nu ştiam nicio boabă de spaniolă. Tatălui meu,

 353 

odihnească-se-n pace, i-au distrus un picior cu o rafală de mitralieră, pe frontul din Elgueta, în timp ce apăra Ţara Bascilor. Până şi la bătrâneţe, strângea din dinţi de fiecare dată când avea crampe musculare. Ce, te doare? îl întrebam. Băga-mi-aş piciorul în Franco şi în curva de mă-sa! ne răspundea. A stat trei ani în închisoare şi a fost un miracol că nu l-au executat.

— Ce vrei să spui cu toate astea, aita? Tu crezi că ETA ţine cont de ce i s-a întâmplat bunicului?

— Păi, futu-i, nu zic ei că apară poporul basc? Dacă nici eu nu sunt basc, atunci cine naiba e?

— Aita, te rog. Trebuie să-ţi intre în cap că ETA este, cum să zic, un instrument de acţiune.

— Dacă vrei să nu te înţeleg, ţine-o tot aşa.

— ETA trebuie să acţioneze încontinuu. Nu are altă variantă. Deja a căzut în automatismul activităţii oarbe. Dacă nu face rău, nu există, nu are niciun rol. Acest mod mafiot de funcţionare este mai presus de voinţa membrilor organizaţiei. Nici măcar şefii ei nu se pot sustrage. Da, sunt de acord, iau decizii, dar asta e doar în aparenţă. Sunt obligaţi să le ia, pentru că acest vehicul al terorii, odată ce a prins viteză, nu mai poate fi oprit. Mă

înţelegi?

— Deloc.

— Citeşte ziarele şi vei vedea.

— Cred că le dai prea multă atenţie.

— L-au omorât cu sânge-rece pe Yoyes, cel care a fost şeful grupării. N-au nicio milă ei între ei şi vrei să aibă faţă de tine pentru că tatăl tău a luptat, acum cincizeci de ani, într-un batalion de basci? Haide, fii serios!

Chiar mă îngrijorează naivitatea ta.

— Fiule, eu n-am făcut studii înalte, ca tine. Tot ceea ce-mi spui mi se pare o filosofie. Eu pur şi simplu nu pot înţelege cum nişte indivizi care susţin că apără poporul basc pot să ucidă cetăţeni basci. Vor să elibereze Ţara Bascilor, omorând basci. E altceva că omoară agenţi ai Gărzii Civile sau venetici. Sigur că şi asta e rău, dar măcar are sens în logica unui terorist.

— Nu există nicio logică. Totul e o nebunie şi, probabil, o afacere.

— Eu zic să aşteptăm să se liniştească apele. Va trece timpul, vor uita de mine. O să vezi. Că nu mă salută unii din sat? Mă doare undeva de ei.

 354 