— Nici cât negru sub unghie.
— Le bagă prostii în cap şi, tineri cum sunt, pică în plasă. Şi se cred eroi că poartă o armă. Nu-şi dau seama că au renunţat pentru nimic – pentru că până la urmă singurul lor câştig este puşcăria sau mormântul – la meserie, la familie, la prieteni. Au lăsat totul ca să facă ce le ordonă o şleahtă de profitori. Şi ca să ia viaţa altora, lăsând în urmă văduve şi copii orfani.
— Să nu te audă cineva vorbind aşa, bine?
— Vorbesc cum am chef.
— O să-ţi facă viaţa un iad.
— Am avut un fiu, l-am pierdut. Ce-mi pasă mie de viaţă?
— Uită-te la Txato. Nimeni nu mai vorbeşte cu el.
— Vorbeşte tu, că eşti prietenul lui.
— Mi-ar face exact ce i-au făcut lui.
— Ţară de mincinoşi şi laşi! Ascultă-mă, Joxian. Lasă prostiile şi du-te după Joxe Mari.
— Nu-i atât de simplu cum crezi tu.
— Dacă Jokin ar mai trăi şi aş şti unde e, l-aş preda poliţiei. Aşa măcar aş avea un fiu, chiar dacă ar fi în puşcărie. Şi nu-mi pasă că nu ar mai vorbi cu mine. De la puşcărie ieşi la un moment dat. Din mormânt nu mai ieşi niciodată.
Au stat de vorbă cam o oră, apoi Joxian a părăsit măcelăria cu capul plecat. Avusese de gând să meargă să joace cărţi la Pagoeta. Dar cum să
mai joc eu cărţi după tot ce mi-a spus ăsta? S-a dus direct acasă, cu pachetul de mezeluri primite în dar de la Josetxo.
Miren, surprinsă:
— Ce repede te-ai întors! Ai reuşit să-l încurajezi cât de cât?
287
— Deloc. În schimb m-a descurajat el pe mine. Să nu-mi mai ceri să mă
duc la el.
288
71. FIICA DENATURATĂ
Era ianuarie. Era marţi. Cine s-ar fi gândit?! Într-o dimineaţă de marţi.
O zi de muncă, cenuşie, ploioasă. Un eveniment atât de important, pe care să-l ţii minte toată viaţa, se organizează la un sfârşit de săptămână
din primăvară sau din vară, pentru Dumnezeu!, cu cer senin, cu temperatură plăcută şi toate rudele, până şi cele mai îndepărtate, surâzând, îngrămădite în faţa fotografului, la intrarea în biserică. Oricum ai lua-o, nu aşa se face. Arantxa a sunat. La ce oră? Pe la unsprezece şi ceva. A răspuns Miren. N-a felicitat-o. I-a spus scurt, tăios, că aşa ceva nu se face unei mame. Şi mama n-a vrut să afle detalii, n-a vrut să ştie nimic, şi-a luat la revedere, a închis şi n-a vrut să plângă. Eu? N-are decât să-şi vadă de viaţa ei.
A trecut de două şi Joxian a venit de la turnătorie.
— Veşti proaste.
— L-au prins?
— S-a căsătorit.
— Cine?
— Fata ta.
— Şi asta-i o veste proastă?
— Eşti prost sau ce? S-a măritat la starea civilă, cu ăla din Salamanca.
Gândeşte-te puţin şi vezi ce înseamnă asta. Fără binecuvântarea Domnului, fără să ne dea de ştire, fără petrecere. Mai rău ca ţiganii!
Joxian a făcut brusc ochii mari. Ochi de bufniţă în mijlocul feţei obosite: lipit de cuptor de la şase dimineaţa. A contrazis-o. Mai întâi, că vestea cu măritişul i se părea una extraordinară şi care merita sărbătorită, la naiba!
Mai apoi: de când trăiau împreună? Nu ştia. Doi, trei ani? Oricum, destui pentru care Miren să-i critice încontinuu. Deci venise vremea să-şi oficializeze relaţia. Faptul că fata lor s-a măritat cu bărbatul pe care-l iubea nu i se părea lui Joxian un motiv de supărare, dimpotrivă. Iar băiatul, ginerele nostru, nu e din Salamanca, ci s-a născut în Rentería. Şi chiar dacă s-ar fi născut în Salamanca, ce-are?
— Din partea mea putea să fie chinez, negru sau ţigan. E cel ales de fata mea. Şi cu asta, basta.
— Tu eşti tâmpit, mereu ai fost tâmpit şi o să mori tâmpit. Habar nu ai
289
ce vorbeşti. Ţi-a căzut o ţiglă-n cap astăzi. Ia să te văd, dacă tot te crezi aşa deştept, cum îi spui tu lui don Serapio că fata ta nu s-a cununat la biserică
şi că mirele e unul care nu vorbeşte limba bască.
