— Nimeni.
— Acum ai înţeles?
— Cred că încep să înţeleg.
Câteva zile mai târziu, Gorka, în timp ce mergea spre biserică, unde îl aştepta don Serapio, şi-a amintit de avertizarea primită de la sora lui.
Miren se întâlnise de dimineaţă cu preotul şi acesta îi spusese că voia să stea de vorbă cu Gorka şi să-l felicite personal.
— Dacă te duci la cinci, îl găseşti în sacristie.
— Ce vrea să-mi spună?
— Vrea să te felicite, ce altceva?
— Astea mi se par un pic cam exagerate. Am scris doar o poezie.
— Nu-s mulţi în satul ăsta care să câştige un concurs de poezie. Aşa că
lasă-te admirat şi du-te la preot la cinci. Dar vezi să faci o baie mai întâi.
S-a dus fără niciun chef, apăsat de timiditate. Nu se mai întâlnise niciodată între patru ochi cu preotul. Îşi tot scărpina nasul pentru a se apăra de răsuflarea urât mirositoare a lui don Serapio. Acesta, vorbindu-i, plesnea din degete. Pe faţa lui se citea din când în când o tandreţe îndurerată. Vorbea rar, într-o limbă bască îngrijită, de seminar, presărată
cu expresii învechite.
— Poporul nostru a fost dintotdeauna unul întreprinzător, îndrăzneţ, cu oameni curajoşi şi pioşi. Am ştiut să lucrăm în lemn, în piatră, în fier şi am colindat toate mările; dar, din nefericire, de-a lungul secolelor, noi, bascii, n-am dat destulă atenţie cărţilor. Ce-aş putea eu să-ţi spun şi tu să
nu ştii? Tu, cel care, din câte am înţeles, eşti un mare cititor şi, mai nou, un poet.
Gorka a încuviinţat emoţionat. Oglinda, aflată în faţa lui, lângă cuierul pe care atârnau sutanele, îi reflecta imaginea lui de ins deşirat, cu nasul puţin (destul de) turtit. Preotul îi dădea înainte.
— Dumnezeu ţi-a dat talent şi vocaţie, iar eu, fiule, te rog în numele Lui să fii disciplinat şi să-ţi pui toată capacitatea în slujba poporului nostru. E o sarcină care cade mai ales în seama tinerilor ca tine, care acum începeţi să
scrieţi. Vă bucuraţi de sănătate, de energie şi aveţi tot viitorul în faţă. Cine ar putea mai bine decât voi să dea formă unei literaturi care să devină
295
pilonul central al păstrării limbii noastre? Înţelegi ce vreau să-ţi spun?
— Sigur.
— Sufletul poporului nostru este limba bască şi ea are nevoie să se sprijine pe o literatură proprie. Romane, teatru, poezii. Tot. Şcoala nu e suficientă pentru copii, nu ajunge că părinţii le vorbesc şi le cântă în limba bască. Mai mult ca niciodată, avem nevoie de scriitori care să ducă limba pe culmile splendorii. Un Shakespeare, un Cervantes în limba bască, asta ar fi ceva minunat. Îţi imaginezi?
Gorka s-a văzut în oglindă încuviinţând.
— Ah, m-am lăsat dus de entuziasm! Ce vreau să-ţi spun este să
continui să te formezi şi să scrii, pentru ca astfel să contribui şi tu la construirea culturii poporului nostru. Când tu scrii, Euskal Herria scrie dinlăuntrul tău. Ştim bine că asta e o responsabilitate majoră, poate prea mare deocamdată, pentru un bărbat încă tânăr şi neexperimentat, cum eşti tu. Dar e o misiune, crede-mă, minunată, atât de minunată, iar în această epocă a istoriei noastre, şi o spun fără să mă tem că exagerez, e de-a dreptul sfântă. Ai binecuvântarea mea, Gorka. Dacă te apasă ceva, orice ar fi, vino la mine fără să şovăi. Mereu vei fi sprijinit pentru a te putea dedica intens nobilei meserii de scriitor.
După o jumătate de oră, Gorka a ieşit tulburat din sacristie. La despărţire, preotul îl îmbrăţişase. Băiatul fusese impresionat de acea neaşteptată strângere în braţe. Fusese o apropiere fizică pentru care el nu era pregătit. Mă ia drept un ales? Mergând pe stradă, a simţit un gol interior, o melancolie existenţială, din cauza uluirii. Ce ciudat: don Serapio nu l-a pomenit nicio clipă pe Joxe Mari. Ce ciudat: nu-i reproşase ceea ce era evident: nu prea vii la slujbă. Şi şi-a amintit, cum să nu-şi amintească, de ceea ce Arantxa îi spusese de curând, la telefon. Nici preotul nu se arătase interesat de poemul său.
Nici n-a trecut bine pragul casei, că maică-sa l-a şi întrebat:
— Ce ţi-a spus don Serapio?
— Ce să-mi spună? M-a felicitat.
— Exact cum credeam şi eu.
După câteva zile, cine mai vorbea cu Gorka despre premiul literar?
Nimeni. Când revenea acasă, maică-sa nu-l mai întâmpina cu lista de felicitări. Aşa că, linişte. În sfârşit. Sau aşa îşi închipuia el. La timp, pentru că era deja sătul de felicitări şi glume, de bătăi pe spate, unele sincere,
296
cele mai multe de conjunctură. Şi, mai ales, era sătul de propriul poem, care, după ce l-a recitit în singurătate, i s-a părut brusc atât de slab încât i s-a făcut ruşine.
Pe scurt, fără ca nimeni să-l mai deranjeze, a intrat într-o sâmbătă
după-amiaza în Arrano Taberna. Îi făcea tot mai puţină plăcere să intre acolo, să vadă fotografia fratelui său, să fie întrebat despre el. Şi fumul, larma, mirosul, paharele prost spălate, uneori cu urme de ruj. Dar prietenii trag de tine şi te duci. Dacă nu te duci, bate la ochi. Şi dacă bate la ochi, nu e bine.
Până una, alta, s-a dus la tejghea. Gaşca ceruse încă un rând de vin cu coca-cola. A fost rândul lui Gorka să meargă după pahare. Din spatele tejghelei, Patxi, cu o expresie posomorâtă, i-a aruncat o privire tăioasă. S-a aplecat spre el:
— Greşeşti şi nu-mi place asta.
Sprâncenele lui Gorka s-au ridicat instantaneu. Timp de două, trei secunde, faţa lui a rămas încremenită într-o expresie de stupoare. Se temea să se uite în ochii duri ai barmanului.
— Cum adică?
