Dacă ar şti Miren. Ce să ştie? Că nepoţii ei, când nu era cu ei, uneori îi ziceau amona rea. Degeaba se chinuia Arantxa să-i facă să-şi schimbe părerea. Îşi dădea seama: dacă e cazul, vor tăcea, dar n-am cum să-i împiedic să simtă ceea ce simt.

Până şi la micuţa Ainhoa, pe punctul de a împlini patru ani, se simţea că

o respinge pe amona Miren, respingere care, în cazul lui Endika, putea deveni, în funcţie de împrejurări, ostilitate făţişă.

Cu Angelita şi Rafael, lucrurile stăteau exact invers. În primul rând pentru că stăteau mai mult cu copiii, îi vedeau zilnic, aveau posibilităţi mai mari de a-i distra şi de a le oferi dragoste. Dar şi pentru că erau blânzi de felul lor, generoşi, distractivi, fără asprimea şi severitatea obişnuite la Miren, chiar dacă nu din rea-voinţă, ci pur şi simplu pentru că aşa era ea şi aşa fusese mereu, dură şi fără răbdare, cu copiii ei, cu soţul ei, de fapt cu toată lumea.

Cât despre aitona Joxian, adevărul e că nu prea conta. Mă rog, nu conta deloc. De regulă, Ainhoa şi Endika îl vedeau o dată sau de două ori pe lună; dar şi când îl vedeau, el stătea nemişcat pe scaun, insipid, tăcut, nu propunea nimic niciodată, şi de multe ori era ca şi cum nu ar fi fost acolo.

— Poate că nu are nimic de zis.

— Aita zice că e aşa pentru că osaba Joxe Mari e la închisoare.

— Se poate.

În joia cu atentatul din Rentería, când Arantxa a ajuns cu copiii la casa părinţilor ei, aitona Joxian încă nu se întorsese de la Pagoeta, aşa că Miren era supărată.

A deschis uşa. Bucurie? Deloc. Din contră, încruntarea aia nesuferită, sclipirea furioasă din ochi.

— Am crezut că e taică-tu. Încă n-a venit de la bar. Da’ îi zic eu vreo două.

Apoi i-a băgat în seamă şi pe copii, dar cu o drăgălăşenie reţinută, aşa cum era, în papucii ei de casă scâlciaţi, cu şorţul de bucătărie plin cu pete de umezeală. Chiar nu-i trece prin cap să se aranjeze puţin, să fie mai blândă, să le spună copiilor ceva care să-i facă să râdă şi să capete

 369 

încredere în ea, să aibă pregătite nişte cadouri, o surpriză?

Nici măcar nu se apleacă destul încât să o pupe fără greutate. Iar lui Endika îi şi reproşează că a intrat în casă fără să salute.

— Ţi-ai înghiţit limba sau ce?

Pe fetiţă a întrebat-o cine i-a făcut coada aia atât de urâtă, iar pe Arantxa:

— Soţul tău nu vine?

— Nu se simte bine.

Nici măcar nu întreabă dacă e bolnav, ori dacă s-a lovit, nimic. Cum aşa? Nu-i vine. Dacă încerci să scoţi de la ea chestii mai intime, se apără

zicând că toată viaţa ei n-a făcut altceva decât să muncească. Dovada era chiar acolo: masa pusă, toată casa plină de miros de mâncare, căldura cuptorului. Iarăşi se spetise muncind. Toată dimineaţa. Ba chiar de ieri-seară, că atunci a făcut sosul beşamel pentru crochete. Fireşte că era obosită, convinsă că nimeni nu-i mulţumeşte niciodată, oricât s-ar strofoca.

Şi obsesia ei pentru limba bască. Atitudinea aia revendicativă, intransigentă, care o făcea să-i pună la încercare pe copii de fiecare dată

când veneau în vizită. Le punea întrebări care-i obligau să folosească limba patriei, iar ei vorbeau firesc, cursiv, chiar dacă cu poticnelile specifice vârstei. Atunci când Guillermo era cu ei, copiii treceau de multe ori, fără

să-şi dea seama, la spaniolă.

Miren intervenea tăioasă, neîndurătoare:

— Aici vorbim limba bască.

Ceea ce era o formă de a-l exclude pe Guillermo. Adeseori, i se adresa prin intermediul lui Arantxa.

— Întreabă-l pe soţul tău dacă mai vrea supă de năut.

Iar Arantxa, ce să facă?, se întorcea spre Guillermo şi îi traducea întrebarea. Guillermo nu-şi pierdea simţul umorului.

— Spune-i să-mi pună optsprezece boabe.

Joxian a ajuns scărpinându-se într-o parte, semn că băuse. Pe Miren n-o interesează dacă mult sau puţin. E suficient să facă o singură dată acea mişcare involuntară şi ei îi şi sare muştarul. Dar, fiind fiică-sa şi nepoţii în vizită, s-a abţinut. Chiar şi aşa, Arantxa a auzit din sufragerie cum Miren se răţoia la Joxian, în timp ce acesta se descălţa. Că au stat după el. Dar era două şi douăzeci şi cinci şi se înţeleseseră să mănânce la două şi jumătate.

 370 

Sau poate că îl aşteptase mai devreme, ca să-i dea o mână de ajutor? Dar când a dat omul ăsta o mână de ajutor în casă?

În sufragerie, aerul plutind peste masa plină cu aperitive, câtă trudă!, părea să fie întins la maximum. Plutea în el o tensiune ca de material elastic, care se poate rupe în orice moment. Copiii, care probabil că

simţeau şi ei, în felul lor, atmosfera încărcată, tăceau cuminţi, în aşteptare, respectând ordinul mamei lor de a nu se atinge de tentantele crochete, frumos aranjate pe un platou de ceramică.

În papuci de casă, abia reuşind să mascheze că tocmai avusese parte de o bruftuluială, aitona a intrat în sufragerie. Încă de când sosise, salutase scurt, pupase de formă. Nici nu se aşezase bine la locul lui obişnuit, cu spatele la balcon, că Miren l-a şi întrebat dacă s-a spălat pe mâini. Cu nepoţii şi fiica în faţă, n-a comentat, ci s-a ridicat ca un mieluşel şi s-a dus la baie să se spele, ca să nu strice dispoziţia tuturor.

Aşezaţi la masă, toţi cinci, mestecau, beau. Joxian bea şi el apă, ca toţi ceilalţi, că ai băut destul vin de dimineaţă până acum. Iar în aer, printre capetele aplecate asupra farfuriilor, persista acea tensiune aero-umană, simţită până şi de către copii, care alteori erau guralivi, dar acum se dovedeau ciudat de tăcuţi. Pentru a disimula, adulţii spuneau nimicuri.

Însă subiectul zilei pluteşte în aer, ştiu cu toţii, dar niciunul nu-l pomeneşte; pentru a nu strica reuniunea familială? Nu se văd chiar atât de des. Ce să mai, peste o oră sau o oră şi jumătate n-o să mai fim aici.

Se vedea pe Joxian că ştia ce se întâmplase, aflase la Pagoeta, şi că

problema îl rodea. La un moment dat, când Miren a dus farfuriile murdare în bucătărie şi a scos pentru desert veselă curată din dulap, Joxian a întrebat-o pe Arantxa, în şoaptă, cine era mortul. Tot în şoaptă i-a răspuns şi ea:

— Un prieten de-al lui Guillermo.

— Nu, serios?

— Cel care l-a ajutat să-şi găsească de lucru.

— Ce vorbeşti?

Miren, revenind în sufragerie, încărcată cu farfurii:

— Ce-aţi zis?

— Nimic.

Nimic? Aerul s-a întins şi mai tare. Încă o smucitură şi praf se face. Dar, brusc, budincă, primită cu veselie de copii, plus ideea măreaţă a lui Joxian

 371 

de a-i da fiecărui nepot câte o sută de pesetas. Pace şi desert. Apoi, cât pe ce să o facă de oaie. Cum aşa? Păi, a luat telecomanda, pe negândite. O