Dar nu se descuraja. Învăţ. Şi în tot acest timp, continua să spere că într-o zi avea să-şi găsească un loc de muncă, dar unde? La turnătorie, aşa cum îi sugerase taică-su de mai multe ori? Joxian era gata să vorbească cu cei de la birouri. În niciun caz. Ajunsese la douăzeci şi unu de ani şi încă mai locuia cu părinţii. Tatăl său suferea pentru că-l credea un ciudat, maică-sa îi arunca reproşuri încontinuu. Ca să-l trezească la realitate, zicea, convinsă că născuse un copil leneş.
Din când în când, Gorka mergea la San Sebastián pentru a asista la lansări de carte, conferinţe, mese rotunde şi stătea la un loc cu scriitori, ajungând să-i cunoască pe unii dintre ei. A renunţat să mai împrumute cărţi de la biblioteca din sat. Ca să evite să se întâlnească pe stradă cu vreun cunoscut. În schimb, mergea des la Biblioteca Orăşenească, din Zona Veche, din San Sebastián, unde-şi petrecea după-amiezi întregi aplecat asupra cărţilor, enciclopediilor, ziarelor.
Dar ştia că nu va putea scăpa de tot ce însemna satul, atât timp cât va continua să locuiască cu părinţii. Sărbătorile, reuniunile politice, convorbirile telefonice cu prietenii săi aveau asupra sa un efect de absorbţie căruia nu reuşea să i se opună cu totul. Şi-a exersat arta sustragerii, a devenit un maestru al evaziunii. La manifestările la care era imposibil să nu participe, se aşeza în locuri strategice. Mai întâi, lângă
prietenii săi, apoi la câţiva paşi de ei, iar când era sigur că prezenţa lui nu trecuse neobservată, începea să stea de vorbă cu oricine, de preferinţă cu persoane în vârstă; se fofila şi, la momentul potrivit, o ştergea de acolo.
Adeseori, dispărea din sat pentru câteva zile. Aşa convenise cu Arantxa.
Stătea în apartamentul ei şi, astfel, se rupea de gaşca din sat. Dar nici nu era un parazit, deloc. Îi ajuta pe sora şi cumnatul lui cu tot ce putea. Cât timp ei erau la muncă, făcea curăţenie de puteai să lingi miere de pe jos. I-a ajutat să pună tapet în salon. A zugrăvit singur tavanul din bucătărie. Şi, pentru a răspunde favorii care i se făcea tot printr-o favoare, a încercat să-l înveţe limba bască pe cumnatul său. Au renunţat. Guille era bâtă la limbi
303
străine.
Dar, într-o bună zi, norocul a dat peste Gorka. Cum aşa? Tânărul şi-a găsit un loc de muncă, sau locul de muncă l-a găsit pe tânăr şi, în plus, nu în sat; salariu mic, e adevărat, dar pe placul său: librar la o librărie din San Sebastián. Patronii librăriei îl ştiau şi, când a venit la o prezentare de carte, l-au întrebat. Auzi, ţi-ar plăcea, ce zici? N-a stat pe gânduri. A fost primul pas spre ceea ce el numea pentru sine Mişcarea de Eliberare Personală, al cărei obiectiv se reducea la un singur punct: să-mi obţin independenţa. Nu era doar faptul că făcea şi el ceva bani; munca îi permitea să lipsească
zilnic din sat, fără să fie nevoit să dea explicaţii, pentru că ştiau cu toţii unde se ducea cu autobuzul în fiecare dimineaţă.
Cât timp a fost librar, a publicat cronici de carte în limba bască, ori câte un text literar în reviste şi, sporadic, articole pe teme culturale în ziarul Egin. Faptul că publica în Egin îl punea la adăpost în sat. Nimeni nu-i mai făcea reproşuri, nimeni nu-l condamna. Că-l vedeau rar la faţă? Adevărat, dar publica în Egin.
Într-o seară, l-a văzut pe Patxi pe stradă. De la un trotuar la altul:
— Foarte bun articolul tău de ieri. N-am înţeles nimic, dar mi-a plăcut.
Ţine-o tot aşa.
Limba bască a devenit principala lui sursă de bani. Suficientă? Pentru a supravieţui, deocamdată. Făcea de toate. Scria la comandă texte pentru coperta a patra, redacta pliante, făcea scurte traduceri. O editură i-a acceptat o carte subţire pentru copii. Înainte de apariţie, editorul, fără să-l consulte pe Gorka, a schimbat titlul cărţii. A numit-o Piraten itsasontzi urdina. Lui Gorka nu-i displăcea, dar îl prefera pe al său. A rămas cu un gust amar, ca urmare a acelei intervenţii asupra cărţii sale.
Arantxa i-a zis să nu pună la suflet şi l-a îndemnat să se dedice pe viitor scrierii de cărţi pentru copii.
— Cât timp vei scrie pentru copii, o să te lase în pace. Dar va fi vai de capul tău dacă te apuci să scrii despre problemele din ţară. În orice caz, dacă vei avea chef să scrii o carte pentru adulţi, atunci plasează acţiunea departe de Ţara Bascilor. În Africa, sau în America, aşa cum fac atâţia alţii.
Norocul i-a surâs şi i-a îndeplinit, în condiţii mai mult decât favorabile, visul de a pleca din satul natal pentru totdeauna. Ce s-a întâmplat? Într-o după-amiază, l-a cunoscut pe Ramuntxo. Nu avusese de gând să meargă la expoziţia aceea de pictură bască, de la galeria Altxerri, dar a pierdut
304
autobuzul, ploua, galeria era aproape. În sfârşit, pentru a pierde timpul, a intrat în sala de expoziţie ca tras de un fir invizibil. Şi acolo era Ramuntxo, cu un sendviş cu creveţi în mână, felii de ou fiert şi maioneză. Au stat de vorbă. Ramuntxo, mai în vârstă cu unsprezece ani, a fost uimit de cât de bine stăpânea Gorka limba bască. S-au înţeles bine. Ca să discute mai liniştiţi, au plecat de la galerie şi au intrat într-un bar. Au continuat să se înţeleagă bine, iar la final, pe la vreo zece seara, Ramuntxo s-a oferit să-l ducă cu maşina în sat. Gorka, încântat, nu doar pentru favoarea cu drumul, ci şi fiindcă pentru prima dată, după foarte mult timp, a descoperit că exista cineva pe lumea asta, în afară de sora lui, cu care putea vorbi deschis.
După două luni, s-a mutat la Ramuntxo, în Bilbao. Ideea iniţială fusese să lucreze pentru el ca secretar, dar şi ca redactor de texte radiofonice.
Ramuntxo, divorţat, tatăl unei fetiţe, Amaia, pe care o iubea nebuneşte, l-a primit pe Gorka în apartamentul său din strada Licenciado Poza. I-a oferit o cameră şi un birou şi îl plătea semnificativ mai mult decât patronii librăriei din San Sebastián.
I-a cerut / interzis să mai scrie vreun rând pentru Egin.
— Nu te mânji. Ascultă-mă pe mine.
Gorka scria nişte texte atât de frumoase, atât de profunde, încât Ramuntxo, după o vreme, s-a hotărât să-l angajeze la radio. Echipa l-a acceptat fără probleme pe tânărul său prieten. Gorka s-a simţit în al nouălea cer.
Nu era un radio de mare acoperire. În jur de optzeci la sută din programe erau în limba bască. Erau realizatori de emisiuni care maltratau gramatica. Numai bine pentru Gorka, pentru că el citea minunat, se exprima fluent, stăpânea perfect limba şi, în plus, avea o voce plăcută, aşa că în scurt timp, după ce a fost redactor, asistent, responsabil cu arhiva audio, cu făcutul cafelelor, cu dusul şi adusul pachetelor, a trecut la microfon, mai întâi în compania lui Ramuntxo, apoi singur.
Îi plăcea la nebunie ceea ce făcea, într-atât încât mai rămânea la radio după orele de muncă. Se aşeza lângă inginerul de sunet ca să înveţe cum să folosească pupitrul de control. Încerca să fie mereu pe fază dacă venea în oraş vreun scriitor, sau un artist, ori un cântăreţ. Alerga să-i întâlnească, dotat cu un reportofon, ca să le ia interviu. Mai târziu, făcea acelaşi lucru cu sportivi şi cu orice personalitate care se arăta dispusă să-i răspundă la
305
întrebări.
Văzându-l atât de entuziast, Ramuntxo i-a oferit o emisiune de jumătate de oră, numai pentru el, dedicată literaturii basce, zilnic de la zece seara, în afară de sâmbătă şi duminică. Gorka, fericit.
306
75. VAZA DE PORŢELAN
Aránzazu, ochelari de soare, s-a aşezat la provă, iar Xabier, la vâsle. Pe pupă scria numele bărcii: Lorea Bi. Înainte, avuseseră una cu numele Lorea Bat, îi aparţinea fratelui său şi i-a dat-o să se plimbe cu ea. Încă de tânără, îi plăcea să dea câte o tură prin golf cu Lorea Bat, care era mult mai mare şi mai dificil de manevrat decât cea de acum. Urca la bord cu prietene din liceu, cu vreun iubit ocazional, arareori singură. Lorea Bi are un motor exterior, dar Xabier a insistat să folosească vâslele. Până la urmă, puteau să petreacă o după-amiază fără să-i golească fratelui ei rezervorul de benzină.
— Fii serios! Pentru patru picături…
— O să-mi prindă bine puţină mişcare. Le tot recomand pacienţilor mei şi când colo, tocmai eu sunt cel care duce o viaţă sedentară.
Au dezamarat barca. Au înaintat încet printre bărcile amarate, cu grijă
să nu atingă niciuna. Aránzazu îl ghida: fii atent la, virează puţin spre, nu merge atât de. După ce au ajuns într-o zonă liberă, şi-a aprins o ţigară şi s-a lăsat plimbată.
O zi superbă. După-amiază senină de sfârşit de primăvară. Apa încremenită, cu peşti care, virând brusc, scânteiază argintiu în adâncul întunecat. Sus, înghesuiţi pe zidul cheiului, stăteau vreo şase, şapte pescari, majoritatea băieţandri, cu undiţele lor. Din cauza refluxului, o mare parte a zidului rămăsese la vedere, plină de alge. Raci prin găurile zidului. Xabier, pesimist, suspicios:
— Să vezi că unul dintre ăştia ne agaţă cu cârligul.
Au ieşit în larg. Acolo, în spaţiu deschis, Lorea Bi începe să oscileze. Se simte volumul imens de apă, puterea valurilor ca nişte avertizări. Ce spun?
