Nu era timp de pierdut. Joxe Mari l-a tras pe Txopo de picioare ca să-l scoată din balta de vomă. Ce scârbă, Doamne, Dumnezeule! Ama, ea ar fi bună la chestii de genul ăsta. L-a şters la repezeală cu un prosop. A ieşit pe palier şi a chemat liftul. Vecinii? În apartamentele lor. Se vedeau rar. Se auzea un televizor. Fără să stea pe gânduri, l-a luat pe Txopo ca pe un sac.

A privit prin vizor, asigurându-se că nu urcase nimeni în lift. A ieşit cu Txopo pe umăr, a coborât cu liftul şi, după ce Patxo i-a făcut semn că era liber, s-a grăbit să-l pună pe colegul său suferind pe bancheta din spate.

Joxe Mari s-a aşezat în faţă şi a dat ordin de plecare.

— Unde mergem?

— Ţine-o înainte. O să-ţi spun.

L-au lăsat pe Txopo într-o poziţie greu de definit, aşezat?, ghemuit, pe o bancă din parcul Ondarreta, aproape de drumul care duce la Igueldo.

Patxo se temea pentru viaţa colegului lor.

— O să îngheţe.

Joxe Mari n-a zis nimic, până când, în timp ce traversau strada Matía, i-a sărit în ochi o cabină telefonică.

— Opreşte. Cobor aici. Tu du-te la apartament.

Înainte de orice: a intrat în primul bar care i-a ieşit în cale. Până a băut un pahar de bere, a răsfoit cartea de telefoane. Apoi, din cabina telefonică, a sunat la Crucea Roşie, a cărei faţadă principală o putea vedea de cealaltă parte a străzii. A zis, fără să dea prea multe explicaţii:

— E aici un tânăr care are dureri mari.

A zis unde şi, după ce a fost sigur că înţeleseseră, a închis. Un minut mai târziu, o ambulanţă a trecut pe lângă el, în direcţia locului indicat.

Au trecut două zile, două zile lungi, fără să aibă vreo veste de la Txopo.

Apoi, cineva a sunat. Au tresărit. O fi el? La interfon: deschideţi. Au aflat că în prima noapte petrecută în spital, a reuşit să elimine prin urină piatra de la rinichi care era să-l omoare. Pentru orice eventualitate, l-au mai ţinut sub observaţie douăzeci şi patru de ore. Le-a cerut colegilor scuze pentru neplăcerile create şi le-a mulţumit pentru ajutor. Ar fi cazul să

sărbătorească, nu? Cum? S-a oferit să le prepare o cină de zile mari. Sepie în suc propriu, merluciu cu sos, orice le dorea inima. Joxe Mari:

— Îmi aminteşti de mama, numai ea mai găteşte mereu peşte la cină.

Txopo le-a zis că el va cumpăra ingredientele şi se va ocupa de toate.

 378 

Lor trebuia doar să le fie foame. Foarte bine, băiete. Apoi, s-a dus în camera lui. Pe jos încă se mai afla prosopul murdar şi balta de vomă, acum uscată.

 379 

91. LISTA

Prin metodele obişnuite, au primit o listă cu nume şi adrese. Oameni de afaceri din zonă, patroni de restaurante şi magazine, în fine, oameni înstăriţi care nu-şi aduseseră la zi socotelile cu organizaţia. Nouă, în total.

Lista nu era însoţită de instrucţiuni, dar nici nu era nevoie. Lui Patxo i-a atras atenţia un nume.

— Apare unul de la tine din sat.

— Îi zicem Txato. Are o firmă de transport, lângă râu, ceva mai sus de grădina tatei. Nu ştiam că e dintre cei care nu plătesc. Ce măgar!

Propunerea lui Txopo: dacă tot le era cunoscut obiectivul şi uşor de localizat, de ce să nu înceapă cu el? Trebuie doar să afle pe unde merge, la ce ore, dacă e însoţit sau nu, chestii de-astea.

Patxo n-a scăpat ocazia de a-l lua peste picior.

— Poate că lui Joxe Mari nu-i place ideea. Fiind un vecin din satul lui, poate că lucrurile se schimbă puţin.

— Cum să se schimbe? Tu eşti handicapat sau ce? Parcă-mi pasă mie de unde e inamicul. De parcă mi-ar fi rudă. Dacă trebuie să-i venim de hac, îi venim. Ordinele nu se discută, se execută.

S-au înţeles ca Joxe Mari să nu participe la operaţiunile de supraveghere, ca să nu se expună şi, implicit, să expună şi comandoul. Dar a mers, da, în sat, în prima noapte, împreună cu colegii săi, în Seatul 127.

Le-a explicat, fără să coboare din maşină. Asta e firma. El locuieşte aici, la primul etaj. Acolo, unde vedeţi Arrano Taberna, trebuie să întrebaţi de Patxi. Apoi s-a limitat să supervizeze acţiunea din apartamentul din San Sebastián. Ca să fie totul clar:

— La urmă, dacă ne hotărâm să acţionăm, voi fi acolo.

Cu prudenţa lui obişnuită, Patxi, cel care nu ieşea niciodată în faţă, cel care nu fusese niciodată capturat, cu toate că prezida cuibul abertzale de acolo, le-a făcut rost de cazare prin intermediul cuiva. Le-a spus clar că nu vrea să aibă nimic de a face cu problema lor şi le-a cerut să nu calce pe la Arrano. Joxe Mari, înţelegător:

— Are dreptate. Acolo toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Doi indivizi străini ar atrage atenţia imediat. Dacă rămâne unul, e de ajuns.

Patxo a stat în sat o săptămână. Txopo avea misiunea de a face zilnic

 380 

naveta între apartamente pentru a duce informaţii, mesaje, pachete, dar peste noapte rămânea întotdeauna în San Sebastián, acolo unde se ocupa şi cu scrisul rapoartelor, lucru pentru care Joxe Mari îi mulţumea din inimă, pentru că el nu le prea avea cu cuvintele.

Patxo a avut nevoie de numai şapte zile pentru a aduna informaţii suficiente. Mai multe decât aveau nevoie, zicea. I-a pus la curent pe colegii săi cu rezultatele investigaţiilor.

— Cel care m-a lăsat să dorm la el lucrează la firma obiectivului.

— Cum îl cheamă?

— Andoni.

— Îl cunosc. E un scandalagiu din sindicatul LAB.

— Cu ajutorul lui, am aflat o mulţime de detalii despre viaţa capitalistului, pe care nu-l înghite.

Joxe Mari, discrepant, precizând:

— Eu cred că în lupta armată n-are-a face dacă-ţi place sau nu cineva.

Vreau să zic că nu le venim de hac ălora care nu ne pică bine. Căci de-ar fi aşa, eu în momentul ăsta i-aş trage patru gloanţe lui Andoni. De ce?

Pentru că e un nemernic. I se trage din familie. Unchiul lui, Sotero, a fost unul dintre cei care pe vremea lui Franco atârnau drapelul Spaniei la balcon, iar acum e în Herri Batasuna. În indivizi de teapa ăstuia, eu n-am încredere, ce să vă zic mai mult? Ca om, Txato îmi place mai mult, dar e limpede că trebuie să acţionez împotriva lui, pentru că ţine de eliberarea Ţării Bascilor.

— Bine, nu mai sări în sus, lasă-l pe Patxo să ne informeze.

— Pe unde rămăsesem? Patronul îşi schimbă des traseul, dar nu are prea multe opţiuni. Foloseşte maşina. Andoni, care mi-a povestit o grămadă despre el, m-a asigurat că nu lucrează după un orar fix. Se vede că el e şeful; începe şi termină când are chef. Dar, atenţie! Primul lucru pe care-l face după ce iese din casă e să meargă pe jos până la garaj, care nu e pe aceeaşi stradă cu intrarea în casă, ci după colţ.