— Sper că nu i-a trecut prin cap să recurgă la violenţă.
— Bănuiesc că are o armă la birou şi că a fost tentat să o folosească
pentru a se apăra.
Se apropiau de port. În fundal, pe deasupra caselor, se înălţa o coloană
de fum negru.
— O astfel de greşeală ar duce la represalii. Violenţi cum sunt, i-ar încânta să li se facă jocul. Aşa ar avea dovezi despre un război care există
311
doar în mintea lor. Nu vreau să te supăr, dragul meu, dar asta e ceea ce cred.
— Nu, aşa gândeşte şi tata. O să mă omoare într-o zi, zice fără nicio emoţie. Insist să se mute în apartamentul pe care m-ai ajutat să-l găsim în San Sebastián. Spune că va lua o hotărâre în curând. Face pe durul, dar ştiu de la mama că în unele nopţi plânge în pat.
— Cum să-i facă rău tatălui tău, care e un basc get-beget şi atât de bun?
— Da, dar mai e şi proprietarul unei firme. Nu uita că toată nebunia asta cu lupta armată trebuie finanţată cumva. Pe zidurile caselor din sat încă se mai văd urmele mesajelor scrise împotriva lui. Crezi că vecinii au de gând să le şteargă? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă enervez mai tare.
— Văd că suferi, dragul meu, şi mi se rupe sufletul. Lăsăm frigăruile pentru altă dată?
— Cred că-i mai bine. Deja mi-a dispărut orice poftă de mâncare.
312
76. TU PLÂNGE LINIŞTIT
Nu i-au spus. Nu ştia. Sunt fiul. N-a zis al cui. Nici nu era nevoie.
Probabil că au văzut pe faţa lui. Dincolo de faptul că un halat alb, ai zice, nu-i aşa?, stârneşte un respect instinctiv. L-au lăsat să treacă. După-amiaza era cenuşie, inima înnebunită, în ultima clipă a observat pata de sânge. Nu se vedea foarte bine pe asfaltul ud. Cât pe ce să calce pe ea.
Aşadar, aici s-a întâmplat. Nu ştia. Nu i-au spus. Şi-a imaginat urmele roşii de forma tălpii pantofilor pe scurta distanţă până la casa părinţilor săi. Sau acum era doar a mamei sale?
Dacă Txato ar fi murit, nu ar trebui să fie întins pe jos, acoperit cu un cearşaf, aşteptând ca procurorul să permită ridicarea cadavrului? În jurul maşinilor pe poliţie nu se vedea nicio ambulanţă. Deci, l-au dus. Deci, atâta timp cât există posibilitatea unei intervenţii medicale, mai există şi speranţă.
Doi poliţişti au ieşit din casă discutând într-o manieră neoficială. Pe faţa unuia dintre ei s-a ivit umbra unui zâmbet. Când au trecut pe lângă
bărbatul în halat alb, au tăcut. Un salut scurt. Xabier şi-a zis că i-ar fi oferit condoleanţe dacă. Sunteţi rudă cu decedatul, cu victima, cu cel asasinat, executat, în fine, cu mortul? Le părea rău, erau alături de el. Dar în loc de toate astea, au continuat să coboare scările. După câteva clipe, când Xabier a împins uşa lăsată întredeschisă de poliţişti, i-a auzit discutând din nou despre nimicuri.
A intrat. Tiptil, precum cineva care nu vrea să tulbure somnul cuiva.
Mirosul familiar, holul întunecat. Trecuseră luni întregi de când nu mai venise în vizită. Motivul? Evita satul. Pur şi simplu. Se simţea privit, privit cu ură, şi deja i se întâmplase de două ori să meargă pe stradă şi cunoscuţi de-o viaţă să nu-i răspundă la salut. Aşa că, de la o vreme, prefera să se întâlnească cu părinţii lui în San Sebastián.
Pe cuierul lipit de perete atârna vechea geacă a lui Txato, cea de toată
viaţa. Xabier a întins mâna şi a atins-o. Nu ştiu de ce am atins-o. Câteva clipe, de parcă ar fi vrut să verifice dacă haina aceea mai păstra urme ale celui care o purtase.
S-a îndreptat spre singurul loc luminos din casă şi, da, acolo, în salon, stătea maică-sa. Distrusă, plânsă, suspinând? Bittori se uita în stradă
313
printre jaluzele. Simţind prezenţa fiului ei, s-a întors brusc şi trăsăturile feţei ei exprimau seninătate, fermitate, un soi de emoţie demnă care-i ştergea de pe chip orice urmă de amărăciune.
— Nu vreau să-mi faci nicio injecţie.
Se putea calma şi singură. Dar nu şi el, cel care s-a aruncat emoţionat în braţele mamei sale.
— Tu plânge liniştit, dacă-ţi face bine. Pe mine n-o să mă vadă nimeni lăcrimând. E o plăcere pe care n-o să le-o ofer.
Dar Xabier, aplecat asupra mamei sale, nu se stăpânea, cuprinzând-o într-o îmbrăţişare emoţionantă. Distrus de durere; maică-sa, în papuci de casă vechi, unul dintre ei stropit cu sânge; maică-sa mimând forţă, mama lui căruntă, mama lui nefericită, iar lângă ei, pe masă, ochelarii de citit ai lui Txato, pixul, ziarul deschis la pagina cu integrame. Şi în plin hohot de plâns, o aud întrebându-mă dacă nu vreau ceva de mâncare. Să fie atât de afectată încât a pierdut orice noţiune de realitate? Refuză să accepte ce s-a întâmplat?
Spre deosebire de el, Bittori nu avea nici cea mai mică îndoială:
— E mort. Obişnuieşte-te cu ideea.
— Cine ţi-a zis?
— Ştiu eu. Când l-am văzut, încă mai respira, dar era pe ducă. Îţi spun sigur că nu scapă. Cred că avea capul spulberat. Gata cu Txato, o să vezi.
— Bănuiesc că l-au dus la spital.
— Da, dar degeaba, o să vezi.
Biata Nerea, când o să afle. Trebuia anunţată imediat. Xabier, ceva mai liniştit, a căutat în sertarul indicat de maică-sa bileţelul cu numărul de telefon. I s-a răspuns imediat. Nici n-a sunat de două ori. Se auzea zgomotul de fond tipic unui bar. A plasat rugămintea fără să intre în detalii. A precizat doar cine era şi că îl roagă. Ce? Să îi spună surorii lui să
sune urgent acasă. A repetat că era urgent. Ca să fie sigur, i-a zis unde locuia ea. Bărbatul de la bar i-a spus că nu era nevoie, ştia despre cine era vorba.
