Ziua înmormântării a fost una cenuşie. Bine măcar că nu ploua şi nici nu bătea vântul. Dacă nu, acolo, sus, unde să te adăposteşti? Cruci, lespezi, alei. Jos, acoperişurile din oraşul învăluit într-o pâclă tomnatică. Se zice că
e un cimitir frumos. Asta da consolare! S-au adunat câţiva în jurul cavoului familiei şi, când au deschis lespedea, a apărut sicriul bunicului Martín. A fost prezentă familia Azpeitia, rude cu care te întâlneşti numai la nunţi şi la înmormântări. A venit şi sora lui Bittori, dar n-a priceput nimic biata de ea, pentru că mintea ei era deja mai mult pe lumea cealaltă decât pe asta.
Au venit şi vreo jumătate de duzină de vecini, care le-au zis condoleanţe în şoaptă. Plus doi angajaţi de la firma lui Txato. E de înţeles. Departe de sat, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i poate critica. Bittori, încercănată, calmă, le-a mulţumit tuturor, fiecăruia în parte, pentru că veniseră.
Spre sfârşitul înmormântării, cei din familia Azpeitia au întrebat de Nerea.
— N-a putut să vină. Ştiţi, învaţă în Zaragoza.
Xabier, fiu-gardă-de-corp, nu se dezlipea de Bittori. Tot lângă ea era când lumea începuse să-şi ia rămas-bun şi atunci a observat-o pe femeia cu ochelari negri, la vreo douăzeci de paşi în spatele celorlalţi, ca şi cum ar
317
fi venit la mormântul altcuiva. Ea e. Cine? Cine să fie: Aránzazu. După cele întâmplate între ei, Xabier nu se aşteptase să o mai vadă vreodată. Poate doar în trecere, bună, bună, în parcare sau în cafeneaua spitalului.
Către maică-sa:
— Te aştept la poartă.
— Unde te duci?
Nu i-a răspuns. Nici nu era nevoie. Bittori o recunoscuse pe infirmieră.
Dar nu zisese el că încheiase relaţia cu ea?
În timp ce se apropia de Aránzazu, mai frumoasă ca oricând, Xabier şi-a dat seama de tăcerea care se lăsase în urma lui. I-a strâns mâna grav, oficial. Doar n-o să o sărute de faţă cu toată lumea, nu?
S-au îndreptat, la o jumătate de metru distanţă între ei, spre ieşire, făcând un mic ocol pentru a se distanţa de ceilalţi.
— Am stat deoparte ca să nu deranjez.
— Ştii bine că nu deranjezi.
— Mi-a plăcut de tatăl tău. A fost amabil cu mine, încă din prima zi. Nu pot spune acelaşi lucru despre maică-ta.
— Lasă asta. Te rog.
— Am venit să-mi iau rămas-bun de la tatăl tău şi ca să protestez împotriva terorismului. Dacă am trăi într-o ţară normală, cimitirul ăsta ar fi acum plin de oameni veniţi la înmormântare.
— Ce să-i faci?
— Totodată, vreau să-mi iau rămas-bun şi de la tine, tot pentru totdeauna.
— Pleci?
Auzi, Xabier, ce-ţi pasă ţie? E adevărat, nu ştiu de ce am întrebat-o. În realitate, totul era spus / rupt între ei, spus de către amândoi, rupt de către el, într-un colţ al cafenelei din hotelul Londra. Iar ea, care avea o inimă bună, asta nu poţi nega, a avut nobleţea de a asista la înmormântarea lui Txato; şi, în acelaşi timp, la îngroparea unei iubiri în care ea îşi pusese multe speranţe şi toată energia, se dăruise cu totul.
Cam metaforic. Să fie. Iubirea aceea atât de fragilă, ca de sticlă şi porţelan, pe care tu ai făcut-o ţăndări, da, tu, zace moartă în aceeaşi groapă cu tatăl tău. Cu două zile înainte, când inevitabilele lacrimi fuseseră deja vărsate şi lăsaseră loc resemnării, Aránzazu a zis:
— Cel care l-a ucis pe tatăl tău a rupt ce ne unea pe noi.
318
Nu părea să aibă resentimente. Ar fi avut motive să aibă. Xabier, neruşinatule, cum ai putut să te porţi aşa cu ea? Cum? Nu face pe prostul.
La început, ea n-a înţeles. Cum Txato abia murise, a crezut că Xabier se purta aşa pentru că era orbit de furie şi suferinţă. Bună şi înţelegătoare, a făcut tot ce a putut pentru a-l alina, pentru a-i lua o parte din suferinţă; dacă ar fi fost după ea, ar fi luat toată suferinţa pe umerii ei. I-a promis că
o să-l iubească, o să-i fie mereu alături, mai ales la greu, şi i-a zis cu ochi înlăcrimaţi:
— Am să te fac fericit, dragul meu, îţi jur.
— Dar eu n-am voie să fiu fericit.
— Cine îţi interzice?
— Eu îmi interzic. În momentele astea, nu cred că există o crimă mai monstruoasă decât dorinţa de a fi fericit.
— Mă reduci la tăcere.
A recunoscut, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine însăşi, că nu avea noroc la bărbaţi; a zis adio, a ieşit din local, iar acum se afla în cimitir, cu ochelari negri într-o zi cenuşie.
— Dacă nu te deranjează, o să vină o prietenă de-a mea ca să-mi ia lucrurile din apartamentul tău. O să ţi le aducă pe ale tale care au rămas la mine.
— Cum vrei tu. Crede-mă că…
L-a întrerupt:
— Nu contează ce cred eu. Mi s-au deschis orizonturile exact când mă
