În afară de câteva relaţii strict sexuale, a încercat de câteva ori să

trăiască iubirea aşa cum o înţelegea ea.

— Şi cum o înţelegi?

Le mărturisea prietenelor ei că visa la o căsnicie lungă, cu copii, dar nu mai mult de doi. O viaţă liniştită, curată, burgheză, după o nuntă făcută ca pe vremuri.

— Cu tatăl tău ducându-te la altar.

— Asta nu se va putea. Tata a murit de doi ani şi jumătate, de cancer.

Fuma mult.

La treizeci de ani împliniţi, Nerea şi-a zis că era timpul să înceteze cu relaţiile trecătoare. Aventuri? Nu, mulţumesc. Avusese destule. Le povestea prietenelor, care o ascultau zâmbind, despre frumuşelul blond pentru care s-a dus ca proasta până în Germania şi despre ţeapa pe care şi-a luat-o acolo. Deşi ele cunoşteau povestea până la cel mai mic detaliu, nu se săturau să o asculte, aşa că Nerea o repeta deseori. De ce? Pentru că era o sursă sigură de comentarii amuzante şi hohote de râs. Dar n-a pomenit niciodată despre pietonul din Frankfurt ucis de tramvai.

Tot mai rarele ei tentative de a găsi iubirea trainică, aşezată, cu colţar, covoare şi papuci de casă, se sfârşeau inevitabil prost. Dezamăgită, sătulă

de bărbaţi, îşi zicea: fată, să nu te prind că te mai îndrăgosteşti de vreunul

 405 

vreodată. Însă treceau săptămâni, luni, până când, total pe neaşteptate, simţea din nou, unde?, sus, jos, între picioare, furnicături de excitaţie şi entuziasm. Era ca şi cum ar fi căzut din nou pradă unei dependenţe de care se credea scăpată. Un nume, un chip, o nouă voce intra în viaţa ei, îi smulgea senzaţia lipicioasă de singurătate pe care o purta încontinuu lipită de trup; se umplea de euforie, de nelinişti plăcute, până când, după

o vreme, dintr-un motiv sau altul, farmecul dispărea şi vedea cum din nou bărbatul acela fascinant, lângă care pulsul îi creştea tot mai rar, nu era altceva decât o proiecţie a dorinţelor ei şi că în realitate individul era de o banalitate şi un egoism de nesuportat.

Mult dorita excepţie: Eneko, cu opt ani mai în vârstă decât ea. Se ştiau din vedere, amândoi erau clienţi obişnuiţi ai cafenelei Tanger, acolo unde Nerea obişnuia să-şi bea bitterul de după prânz, pe vremea când lucra la biroul de pe strada Oquenda. Se vedeau des la cafenea, pentru că şi el muncea în apropiere, la o agenţie imobiliară din piaţa Guipúzcoa. Priviri, saluturi, alte priviri, până când Eneko şi-a luat inima în dinţi şi a abordat-o.

Bună, sunt cutare, lucrez în apropiere, nu ai vrea să ne cunoaştem mai bine? Pur şi simplu. Un bărbat simplu, direct, fără pretenţii. Din categoria celor încă neatacaţi de acidul căsniciei, care vin la întâlnire cu o floare sau cu o carte cadou. Defecte? La prima privire, niciunul de netrecut cu vederea: se îmbrăca fără gust, era puţin supraponderal, microbist.

Nerea s-a obişnuit cu prezenţa lui, cu atingerile uşor patern-protectoare ale acelui bărbat, mai în vârstă decât Xabier, care îi transmitea multă linişte şi, ceva ce nu e la îndemâna oricui, o făcea să

râdă. Eneko, un bărbat-canapea: flexibil, blând, ideal pentru odihnă. Când ploua, ţinea umbrela deasupra ei, fără să-i pese că el se uda leoarcă.

Detaliile de genul acesta însemnau foarte mult pentru Nerea. După câteva luni, se gândea tot mai serios să-i propună ceva mai mult decât să iasă

împreună, pentru că bărbatul îi plăcea cu adevărat. Întrebare din partea prietenelor: era sau nu iubire? Bineînţeles, dar şi prietenie, care nu e acelaşi lucru. Nerea spunea că prietenia e cea care susţine relaţia după ce trece dragostea aia înfocată.

Totuşi, îi despărţea o prăpastie neagră, fără fund. Se căsca între ei, i-a însoţit în tot timpul celor zece luni cât au fost împreună, şi, de fapt, Eneko nu şi-a dat seama de ea niciodată. Aşa că, dacă încă mai trăieşte, ce s-o fi ales de el?, poate că încă se mai întreabă ce n-a funcţionat. Faza a fost că,

 406 

exact aşa cum ea trecea sub tăcere ce ţinea de tatăl ei, el făcea acelaşi lucru în privinţa unui frate de-al lui, care era închis pentru terorism într-o închisoare din Badajoz. Iubirea, prietenia, râsetele, bărbatul-canapea, floarea sau cartea cadou, toate astea au fost înghiţite în câteva secunde de hăul adânc.

S-a întâmplat aşa. Se însera, era o ploioasă zi de luni, în ianuarie 1995.

Nerea şi Eneko îşi propuseseră să facă obişnuita lor plimbare prin Zona Veche, să ciugulească ceva, să stropească totul cu vin, iar apoi să se ducă

la el acasă, sau la ea acasă, ori fiecare la casa lui, pentru că mâine, maitia, e zi de muncă. Din bar în bar, sub aceeaşi umbrelă, au străbătut strada 31

August. Nerea râdea de nişte chestii amuzante pe care i le spunea Eneko.

În dreptul barului La Cepa, a încetat brusc să mai râdă. Aflase de la radio că acolo, în urmă cu cinci sau şase ore, un militant ETA îl împuşcase pe viceprimar, în timp ce acesta lua masa cu câţiva colegi de partid.

— Nu aici l-au omorât pe Gregorio Ordóñez?

— Nu-l plâng eu pe ăla. Din cauza unor indivizi ca el, fratele meu e în puşcărie.

Au trecut mai departe. Nerea a ieşit puţin de sub umbrelă, simţea picăturile de ploaie pe braţ şi începuse să vadă prăpastia.

— Un frate în închisoare?

— În Badajoz. Nu ţi-am spus? Mai are încă de stat, nu glumă.

— Pentru ce l-au condamnat?

— Păi pentru ce crezi? A luptat pentru ceea ce iubeşte.

Au trecut de biserica Santa María. Eneko a revenit la glume, dar pe buzele iubitei lui nu mai înflorea niciun zâmbet. Nerea nici măcar nu-l mai asculta. L-a lăsat discret de braţ, pretextând că vrea să caute ceva în poşetă. Ce să fac? Să o iau la fugă? Cu chipul împietrit, cu un rictus îngheţat pe faţă, încerca să afişeze o expresie senină. Dar înăuntrul ei era atât de agitată încât a simţit că face pe ea. Avea senzaţia că nu vor mai ajunge niciodată la Bulevar. El sporovăia, jovial, amuzant; ea tăcea. S-a despărţit de el în staţia de autobuz, după ce l-a lăsat, cu un amestec de scârbă şi groază, să o sărute pe obraz. Deşi erau locuri libere pe partea dinspre trotuarul pe care el aştepta, sub umbrelă, obişnuitul semn cu mâna, Nerea s-a aşezat de cealaltă parte a autobuzului. Cât a durat călătoria, a găsit o justificare pentru a rupe relaţia cu el. Îl sun imediat ce ajung acasă. Îi spun că a apărut un alt bărbat în viaţa mea. O minciună

 407 

care nu dădea greş în astfel de cazuri. I-a spus şi a închis, fără să mai aştepte răspunsul lui. Ar fi putut să-i spună adevărul, dar pentru asta ar fi trebuit să-l menţioneze pe tatăl ei. Nici moartă.

Şi-a anunţat prietenele, fără să intre în detalii, că rupsese relaţia. Nici nu au părut cine ştie ce de interesate. În anii următori, gaşca lor s-a spart, chiar dacă se mai întâlneau din an în Paşte, dar niciodată în formulă

completă, ca să cineze la vreun restaurant. S-a întâmplat ce se întâmplă

de obicei: unele şi-au găsit iubit, văduva s-a recăsătorit, alta a găsit un loc de muncă mai bun în Barcelona. Chestii de felul ăsta. Dar Nerea? A rămas la fel, singură cuc. În compensaţie, a făcut mai multe călătorii în zone de la capătul lumii: Alaska, Noua Zeelandă, Africa de Sud. Încerca să-şi umple timpul liber cu tot soiul de activităţi: s-a înscris la un curs de engleză

pentru avansaţi, a mers mai des la sala de fitness, s-a înscris la un curs de gătit. Din când în când, mai ieşea cu câte o prietenă divorţată sau în pragul divorţului, care-i povestea ore în şir despre problemele sale de familie şi îi cerea sfatul, ei, care nu avea cea mai mică experienţă nici ca mamă, nici ca soţie.

Şi aşa, vreme trece, vreme vine, a împlinit treizeci şi şase de ani.

Treizeci şi şase! Dar ştiu că au trecut repede. Dar n-o să-mi fac sânge rău.

Erau zilele oraşului San Sebastián, aşa că a asistat împreună cu o prietenă

la arborarea drapelului în piaţa La Constitutión. Au dansat, au băut, au continuat să bea, iar la un moment dat, noaptea, Nerea s-a trezit într-un taxi, lângă un bărbat care avea o dantură perfectă, mirosea minunat, îi mângâia sânii şi să nu mă întrebi mai multe că atât îmi amintesc. Am ceva amintiri ceţoase, da. Ştiu, după zgomotul apei, că el a făcut duş noaptea târziu. Apoi a venit la ea şi a dezbrăcat-o, Nerea întinsă pe burtă într-un pat străin, atât de beată încât putea oricând să leşine. Şi-a dat seama că

bărbatul o penetrase, pentru că dimineaţa a găsit urme de spermă între coapse. El o aştepta în salonul luxos. Era foarte frumos, purta un halat bleumarin, de mătase şi pregătise masa pentru micul dejun, cu flori, lumânări şi o mulţime de bunătăţi de băut şi de mâncat. Imposibil de descris. Atunci, când s-a aşezat la masă în faţa lui, Nerea i-a aflat numele: Enrique.

— Dar prietenii îmi spun Quique.

 408 

97. PROCESIUNEA ASASINILOR

La câteva ore după ce-l cunoscuse, Bittori, vorbind la telefon cu fiică-sa, l-a judecat fără milă: un îngâmfat. Cel mai vanitos bărbat care a călcat vreodată pe pământ. Un împătimit al oglinzilor, mort după parfumuri, unul căruia îi place să se asculte vorbind. Şi, cu o răutate evidentă, a întrebat-o pe Nerea dacă domnul ăsta se bagă noaptea în pat la costum.