— În Germania şi în Austria vindem anual o grămadă de pacharán28. Nu văd de ce nu le-ar plăcea şi cehilor ce le place vecinilor lor.

— Dar ce-o să faci cu pliantele? O să le distribui prin supermarketurile din Praga?

— Nu-ţi bate tu capul, lasă pe seama mea că în privinţa asta am fler.

Ca şi la Madrid, la Praga au bătut străzile făcând pe fotografii, au vizitat făcând pe interesaţii, au făcut dragoste în scopuri procreatoare. Dar a existat şi o mare diferenţă, sub forma unui episod neaşteptat, de care încă-şi mai amintesc atunci când aduc vorba despre luna de miere din Praga. La două zile după sosirea lor, au hotărât să meargă pe jos până în cartierul Malá Strana, să ia prânzul acolo, să vadă şi să fotografieze orice lucru interesant care o să le iasă în cale din arhitectura urbană. Vremea însorită era de partea lor. La fel şi o hartă uşor de mânuit, primită de la recepţia hotelului.

Au coborât pe străzi pietruite până la podul Carol. Exprimându-şi admiraţia, au străbătut micul tunel care desparte cele două turnuri de la intrarea pe pod. Nerea, cu ochelari de soare, a vrut să-şi facă o fotografie la baza unei statui. Şi-a lăsat poşeta lângă parapet, a început să-şi aranjeze părul şi atunci a ţâşnit de nicăieri acel băiat de paisprezece, cincisprezece, cel mult şaisprezece ani, a luat poşeta şi, cât ai clipi, a luat-o la fugă cu ea în mână. Nerea şi-a dat seama pe loc. A strigat spre Quique şi spre statui şi spre toată Europa cuvântul poşeta, adăugând ce avea în ea: paşaport, viză. Ceea ce i-a dat pinteni soţului ei.

Quique a pornit la fugă pe urmele hoţului. Nerea îl vedea alergând pentru prima dată. Şi alerga de mama focului. E drept că şi împrejurările îi erau favorabile. Hoţul trebuia să evite turişti care abia se mişcau, obligându-i să se dea la o parte şi deschizându-i practic drumul lui Quique.

Hoţul s-a izbit de un domn cu trăsături orientale. Se vedea deja prins şi, cine ştie, poate şi căpăcit bine de acel străin rapid, aşa că singura idee care i-a venit a fost să arunce poşeta în râu, sperând, probabil, să-l descumpănească pe urmăritorul său.

28 Lichior din porumbe şi anason, specific regiunii Navarra.

 416 

Dar nici vorbă de descumpănit. Renunţând imediat la urmărire, Quique a alergat spre parapet. Nerea, la vreo treizeci de metri în spate, la văzut descălţându-se în grabă şi băgând ceva într-unul dintre pantofi. Ceasul Patek Philippe? Ce altceva? Râul Vltava, la trecerea lui prin Praga, e lat, nu glumă. Să vezi c-o să păţim o nenorocire. A fost tentată să-i strige, pentru Dumnezeu, să nu sară, dar Quique a sărit, în picioare, iar ea s-a grăbit să

aibă grijă de pantofi şi de ceasul de lux.

Dintre apele învolburate, Quique, cu cămaşa lui albă de o sută douăzeci de euro, i-a arătat poşeta lui Nerea, în timp ce înota calm, zâmbitor, masculin, către malul apropiat. Un grup de asiatici a aplaudat de pe pod.

Nerea, cu pantofii lui Quique în mână şi cu ceasul pus la adăpost, se simţea ca un fruct copt, gata să plesnească de iubire. S-au reîntâlnit pe mal. Fără să-i pese de hainele lui ude, Nerea i-a sărit în braţe. Numeroase aparate foto din jur au surprins momentul îmbrăţişării. Soţul ud leoarcă şi soţia fericită au pornit înapoi spre hotel, în timp ce străbăteau podul ţinându-se de mână, Nerea şi-a amintit de FUFA care o abordase pe stradă, cu câteva săptămâni în urmă.

 417 

99. AL PATRULEA MEMBRU

Anii lungi de puşcărie sunt apăsători. Şi cât de apăsători! Certurile cu alţi deţinuţi te obosesc, te demoralizează, la fel ca frecuşurile cu agenţii Gărzii Civile şi greva foamei. Singurătatea, care pe de o parte îţi serveşte drept scăpare / refugiu, pe de altă parte te supune celor mai cumplite fantasme, te epuizează cumplit. Întins pe pat, Joxe Mari se simte nesigur.

Poate că a făcut o greşeală răspunzând la scrisoarea soţiei lui Txato. Văleu, dacă află ama. Nici nu vreau să mă gândesc. Dar tocmai asta face, de la o vreme încoace, iar după ce i-a scris lui Bittori, cu şi mai mare intensitate: îşi plimbă îndoielile, îşi goleşte la picioare sacul memoriei; pe scurt, îşi bate capul. Aici, în puşcărie, prea multe gânduri te slăbesc. Te pun în faţa adevărului amar. Asta-i viaţa ta, băiete, aruncată ca o grămadă de resturi între cei patru pereţi ai celulei.

Cuprins de gânduri, priveşte în jos şi ce vede? Ce să vadă? Duşumeaua de aici care se transformă instantaneu în duşumeaua apartamentului din strada Zarauz, într-o sâmbătă din urmă cu mulţi ani, cu oraşul în plină

sărbătoare. Era zi de curăţenie generală. Înainte făceau curăţenie cu rândul. Dar sistemul îi făcea să se certe. E rândul meu? E rândul tău? Cui i-a venit rândul? Şi tot aşa. Iar nefericitul căruia îi venise rândul, trebuia să

facă singur toată munca. Chiar dacă se limitau la esenţial, să şteargă praful pe ici, pe colo, să dea cu aspiratorul, ca să nu-i sufoce murdăria. Până

când Joxe Mari a decretat: fraţilor, sâmbăta facem curăţenie împreună. Şi acum se strofocau toţi trei. Haide, tu baia, tu salonul, eu bucătăria. Pam pam pam: într-o oră terminăm.

Radioul era pornit. Ca de obicei. Radioul trebuie să meargă mereu.

Pentru orice eventualitate. Află dacă ieri a avut loc o razie, dacă s-a comis un atentat şi unde, dacă a fost capturat vreun comando. Cu cât o informaţie pare mai secretă, cu atât mai repede e difuzată de mijloacele de comunicare în masă. Iar asta, normal, e mană cerească pentru cei implicaţi în lupta armată. De ce? Păi ca să-şi ia precauţii, ba chiar să

dispară dacă lucrurile devin urâte. Nu se ştie niciodată.

De pe la vreo trei după-amiază, ştiau că se întâmplase ceva grav în cartierul Morlans. Un redactor radio spunea / denunţa că întreg cartierul era înconjurat. Nu putea trece nici măcar presa. De cine? De Garda Civilă.

 418 

Se auziseră împuşcături în depărtare, multe împuşcături şi o explozie.

Detaliile erau puţine şi inexacte, dar destule încât să reveleze faptul că

sticleţii porniseră o operaţiune de mare anvergură în San Sebastián.

Lui Joxe Mari nu i-a mirosit bine încă de la început.

— Txopo, opreşte-te şi du-te să supraveghezi strada.

Pe la vreo şase seara a apărut şi prima confirmare. Sticleţii capturaseră

comandoul Donosti. Se zicea că ar fi trei morţi într-o locuinţă din Morlans.

Redactorul radio a mai spus că fuseseră operate şi alte arestări, în alte locuri, dar n-a zis unde.

Joxe Mari, către Txopo, care continua să se uite pe fereastră:

— Care-i treaba?

— Nimic.

Dar nu se putea culca pe o ureche. Când te-aştepţi mai puţin, măgarii ăia vin şi-ţi sparg uşa. Către Patxo:

— Cred că noi doi ar trebui să plecăm, iar el să rămână aici.

— Dar ce treabă avem noi cu cei din comandoul Donosti? Nu ştim nimic despre ei şi nici nu suntem comandoul lor de sprijin.

— S-ar putea să se fi folosit şi de munca noastră de cercetare. Poate că

folosim acelaşi canal de legătură cu conducerea, habar n-am. Haide, chiar dacă numai pentru o noapte. Mâine o să ne spună Txopo dacă au fost mişcări ciudate pe stradă.

Până atunci, fuseseră trei, acum erau patru. O bănuială neistovită şi-a făcut loc între ei. Un membru în plus. Destul de influent, într-adevăr. Au stat de vorbă pe întuneric, pe un versant al dealului Igueldo, acolo unde şi-au petrecut noaptea în saci de dormit. Patxo nu era prea convins.

— Şi-atunci, cum îţi explici că nu au venit după noi?

— Pentru că vor să tragă de fir până prind tot ghemul.

— N-ai dat în paranoia, nu?

— Ieri m-am întâlnit în lift cu un vecin. Bună, bună. E a doua oară când îl văd pe individ într-un timp destul de scurt. Nu ştiu ce crezi tu, dar mie lucrurile astea nu mi se par întâmplătoare. Gândeşte-te la faza de azi din Morlans. La un moment dat, sticleţii au prins un fir. Şi-au zis: staţi aşa, că

dacă ne ţinem după pasărea asta, mai devreme sau mai târziu, o să ne ducă la cuib. Aşa merge războiul ăsta, Patxo. N-o mai întoarce pe toate feţele.

— Dacă ar fi fost atât de simplu, ar fi terminat de mult cu ETA.

 419 