repede toţi banii pe care i i-ai lăsat.
Dar cine a mers la gară, pe neaşteptate, a fost Xabier.
333
— Pentru că nu ştiu când o să ne mai vedem, am vrut să te îmbrăţişez înainte de plecare.
— Nu eşti de serviciu?
— Mă înlocuieşte un coleg.
Au vorbit despre nimicuri, au lăudat vremea însorită, s-au prefăcut.
Până când ea, brusc: că ar fi preferat ca el să nu-i fi spus lui ama de ce pleca, avusese de gând să-i spună ea însăşi din Germania, la telefon sau într-o scrisoare lungă. Mai devreme sau mai târziu, ama ar fi aflat. Cum ar fi reacţionat? Ei bine, cu siguranţă la fel, dar măcar nu ar mai fi avut loc cearta de ieri dintre ele.
Xabier, în dezacord cu ea, folosind un ton şi o atitudine profesorale:
— Nu, ascultă-mă, atunci trebuia să nu-mi spui nici mie ce aveai de gând. Nu vreau să am secrete faţă de ama, despre orice ar fi vorba.
Problema nu e dacă ea va afla sau nu. Pur şi simplu nu pot fi altfel decât sincer cu ea.
— Păi, să-ţi fie clar că intervenţia ta mi-a făcut mult rău. Să nu crezi că
plec plină de entuziasm, dar sper că lucrurile vor sta mai bine pe măsură
ce mă voi apropia de destinaţie. Cearta de aseară a fost destul de gravă.
Vezi şi tu că nici măcar nu m-a condus la gară. Şi nici acasă nu şi-a luat la revedere de la mine. Poate că dacă ţi-ai fi ţinut pliscul şi m-ai fi lăsat să fac lucrurile aşa cum ştiu eu, nu s-ar fi ajuns la o asemenea situaţie.
— Greşeală de tactică. Asta vrei să spui?
— Ceea ce vreau să spun este că n-am nevoie de un tutore. Am deja o vârstă. Nu ţi-o spun din răutate, te rog să mă crezi. Ştiu unde mă duc şi pentru ce mă duc. Uită-te în jurul nostru. Vezi vreo prietenă de-a mea care să fi venit să ne luăm rămas-bun? N-am nicio prietenă şi niciun prieten în ţara asta. Ce să fac eu aici? Să putrezesc de una singură? Să stau cu ama, să mănânc cu ea şi cu tine pui la cuptor, în fiecare duminică, iar ca desert să scăpăm fiecare nişte lacrimi?
— E destulă nedreptate în ceea ce spui, şi răutate, chiar dacă tu zici că
nu.
— Vrei să nu plec, nu-i aşa?
— Deloc. Am venit să-ţi urez să ai parte de tot ce e mai bun pe lume.
— Mulţumesc. Dar ştii ceva, frate? Mi-ar creşte inima dacă ai vorbi cu mai multă bucurie.
— Bucuria o las pentru tine.
334
— Şi asta nu-i o răutate?
— Nu are rost să mai discutăm. Sunt sigur că faci bine că pleci. Pe scurt, ce laşi în urmă? O familie distrusă, un tată asasinat.
— Vă las pe voi în urmă, pe tine şi pe ama. Pe aita, nu. Pe aita îl port aici, în suflet.
Şi-a dus brusc, energic, mâna la inimă.
— Ai fost foarte clară, soră. Nu mai vreau să insist cu suferinţele noastre. Vreau doar să te rog să o suni pe ama din când în când. Îi spui ceva frumos, îi scrii câte o scrisoare, bine? Poate îi trimiţi un pachet cu produse din zonă. Să se simtă iubită, înţelegi? Nu te costă nimic.
Au continuat să stea de vorbă până a sosit trenul. Când ajungi? O să te aştepte la gară? O să ne dai adresa ta? Chestii de genul ăsta, apoi dovezi de generozitate: dacă ai nevoie de ceva, dacă te pot ajuta în vreun fel, nu şovăi să.
— Cum ai zis că-l cheamă?
— Klaus-Dieter.
Xabier a dat aprobator din cap şi a repetat numele. Voia să spună că
era de acord? Apoi a rugat-o din nou pe Nerea să nu uite de ama. Pentru că ama şi iar ama, şi dă-i cu ama.
Lângă uşa vagonului a sărutat drăgăstos obrajii surorii lui. A ajutat-o să
urce geamantanul greu. Apoi, brusc, s-a întors şi s-a îndreptat spre capătul peronului, înainte ca trenul să fi plecat de pe loc. Nerea şi-a zis: nu vrea să-l văd emoţionat.
Fratele ei, doctorul Trist: un bărbat înalt, tot mai slab pe zi ce trece, cu perciunii (de când?) cărunţi, mergând cu privirea în pământ. Ca să nu fie nevoit să salute în caz că ar întâlni pe cineva cunoscut? Apasă multă
singurătate pe spatele acela care se îndepărtează. Se va întoarce pentru a-i face semn cu mâna? Nu s-a întors.
Nerea a continuat să-l urmărească gânditoare de la fereastra trenului.
Plec fără să plâng. I se părea că sună a titlu de melodie. Bietul Xabier, s-a chinuit toată viaţa pentru a obţine un statut social bun, pentru a-i mulţumi pe mama şi pe tata. Iată-l acolo, făcând slalom printre trupuri, cel care n-a spart niciodată o farfurie, cel care nu ştie să-şi cumpere singur haine, cu bluza lui bleumarin pusă pe umeri şi cu mânecile înnodate la piept, cu cămaşa lui în carouri pe care nu i-o calcă nimeni. Mai avea câţiva paşi până la intrarea în gară. Nici atunci nu s-a întors.
