— Într-o bună zi am să fiu şeful ETA.
Mi se părea un păianjen, mereu nemişcat, ascuns, aşteptând prada. Nu erau de el manifestaţiile, cu atât mai puţin bătăile cu poliţiştii. Strategia lui, după cum spunea el însuşi: să fii mereu calm, să înveţi şi să atragi atenţia cât mai puţin posibil. Patxo nu înţelegea:
— La vârsta ta, de ce te porţi ca un bătrân?
— Când vei avea ceva mai mult creier, vei înţelege.
Txopo nu era în evidenţele poliţiei. Nu fusese reţinut niciodată. Făcea totul pentru cauză, cu o componentă ideologică de care Patxo şi Joxe Mari, partizani ai acţiunii, duceau lipsă. Avea şi mai multe studii decât ei.
Făcuse un an de Geografie-Istorie, la Universitatea din Deusto. Nu s-a prezentat la examenele de sfârşit de an universitar. După o vreme, s-a înscris din nou la facultate. Era dintr-o familie bogată.
Lui Joxe Mari i-a căzut bine din prima. Motivul? Txopo era brici în tot ceea ce ţine de chestiunile practice. Făcea să îţi fie simplu ceea ce era complicat, îţi rezolva problemele, era prudent şi prevăzător. Şi ştia să
gătească.
Txopo închiriase, în urmă cu o lună, apartamentul de pe strada Zarauz, de la etajul trei, într-un bloc cu lift. Plătea chiria la timp, fără niciun act, printr-o simplă înţelegere verbală cu proprietara. Garaj? Da, dar cum era colectiv şi creştea destul de mult chiria, a refuzat. S-a mutat în apartament în aşteptarea colegilor săi, dându-le de înţeles tuturor celor cu care se
330
întâlnea pe hol că era student. Aşa că ieşea şi intra zilnic cu o mapă şi cu câte-o carte.
Unul dintre avantajele apartamentului: în apropiere, existau staţii de unde puteai lua autobuze spre interiorul provinciei, dar şi autobuze urbane, care te duceau în centrul oraşului. Txopo zicea că:
— Cel mai bine e să locuieşti acolo unde nu acţionezi. Dai lovitura şi te întorci la viaţa de zi cu zi, ca un om obişnuit. Aici, în Donostia şi într-un cartier ca ăsta, e mai uşor să te ascunzi. Într-un sat, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi unde, dacă mă iei repede, nu pot numi mai mult de patru baruri, apariţia a trei indivizi ca noi s-ar vedea de la o poştă.
— Aoleu, Txopo, o să-ţi iasă inteligenţa prin urechi.
Cu câteva zile înainte de sosirea noastră, Txopo cercetase zona. Cum ziceam: harnic ca o furnică, chibzuit ca un păianjen, care, înainte de orice, ţese capcana. S-a dus, a venit, a căutat. Mergând pe jos pe şoseaua spre Igara, a găsit un loc excelent pentru a săpa o ascunzătoare. Nu era departe. La cincisprezece minute de mers pe jos. Într-o duminică, s-au dus acolo toţi trei, separaţi de o distanţă de o sută de paşi. Când au ajuns în dreptul unei case părăsite, cu acoperişul prăbuşit, au ieşit de pe şosea şi au urcat o coastă abruptă, înspre mănăstirea Ángel de la Guarda. După
puţin timp, s-au adâncit într-o pădure de pini. Urmaseră o potecă
năpădită de spini şi urzici, semn că nimeni nu mai trecuse pe acolo de mult timp. Patxo şi Joxe Mari au fost de acord cu locul pentru ascunzătoare.
Nu facem nimic fără ascunzători. În privinţa asta eram de acord toţi trei. Nu demult trimiseseră un raport către conducere. Au scris câte ceva despre apartamentul operaţional, au descris zona, au cerut o maşină şi diverse materiale. În tot ce ţinea de ei, erau pregătiţi. Patxo nu avea nimic împotrivă să ţină armamentul şi explozibilul în apartament. Txopo nici n-a vrut să audă. A înşirat mai multe motive. Joxe Mari, fiind şeful comandoului, a avut ultimul cuvânt şi a fost de acord cu Txopo, mai puţin în privinţa armelor de autoapărare şi de uz imediat.
— Dacă ascundem materialul, acesta ar putea fi folosit de alţi colegi, în cazul în care sticleţii pun mâna pe noi. Trebuie să facem ascunzătorile cât mai repede.
Primul pas: să cumpere două butoaie de plastic. Asta era simplu. Dar cum să le transporte fără să stârnească bănuieli? Aveau nevoie de o
331
maşină. Patxo:
— Hai să furăm una.
Txopo, exasperat:
— Ai văzut prea multe filme.
A spus că o să se ocupe el de asta. Cum a făcut? N-am idee. Cert e că a apărut cu două butoaie de plastic, albastre, cu capac cu filet şi capacitate de 220 de litri fiecare. A împrumutat o furgonetă. De la cine? N-am idee. A refuzat să ne spună. Pentru că am insistat, a zis că i-a împrumutat-o un văr, care era instalator, dar cine ştie? A ascuns butoaiele în casa părăsită, de lângă şoseaua spre Igara. În interiorul butoaielor a ascuns două lopeţi, şi acelea noi, pentru săpatul ascunzătorilor. Individului nu-i scăpa niciun detaliu.
— La naiba, Txopo, nici nu ştiu ce mai facem noi aici, pe lângă tine, suntem în plus, pur şi simplu.
— Ori faci treabă bună, ori n-o mai faci.
Txopo era dat naibii. Txopo era de nepreţuit. ETA avusese şefi care nu preţuiau nici jumătate cât Txopo.
Într-o dimineaţă, devreme, s-au dus toţi trei în pădurea de pini.
Liniştiţi, ascultând ciripitul păsărilor, au îngropat butoaiele, unul aici, celălalt ceva mai încolo. Apoi au acoperit totul cu ace de pin uscate. La sfârşit, nu se vedea că acolo săpase cineva.
Întins pe patul din celulă, Joxe Mari îşi amintea.
332
81. NUMAI DOCTORUL TRIST ŞI-A LUAT LA REVEDERE DE LAEA
Pe la 11 dimineaţa, pe 9 octombrie, Nerea a urcat în trenul spre Paris.
Acolo, după-amiază, trebuia să meargă la o altă gară şi, până să ia trenul cu vagoane de dormit, avea la dispoziţie câteva ore pentru a se plimba pe străzile de lângă Gare du Nord, cu condiţia să poată lăsa bagajul într-un loc sigur.
Cam la aceeaşi oră a dimineţii, Bittori, care a refuzat să o însoţească pe fiică-sa la gară, eu? ce treabă am eu cu asta?, a urcat la cimitir. Pentru prima, şi singura dată, a urcat pe jos toată panta Eguía. Avea nevoie de aer proaspăt şi de exerciţiu fizic pentru a-şi potoli mânia care-i ardea stomacul. Fusese convinsă până în ultima clipă că Nerea va intra în camera ei şi-i va zice: ama, ai dreptate, nu plec nicăieri. Chiar nu pleci? Da, ar fi fost o nebunie, nu ştiu ce a fost cu mine. Dar n-a intrat. Aşa că Bittori, stând trează în pat de mai bine de o oră, auzind cum Nerea îşi făcea bagajul, nu şi-a luat la revedere de la ea.
Din grabă, de nervi, uitase bucata de plastic acasă. Nu conta. Dimineaţa era însorită, aşa că lespedea era uscată, iar de praf o să scap scuturându-mi fusta.
— A plecat. Da, Txato. Draga de fiică-ta, lumina ochilor tăi, îţi aminteşti? S-a dus, se pare că pentru totdeauna. Şi-a găsit unul în Germania. Nu că mi-ar fi spus ea. Ştiu de la Xabier. Altfel n-aş fi aflat. Mi-a zis că o să plece în călătorie, asta da, şi eu am crezut, eu m-am gândit, ştii ce vreau să zic. Asta nu se mai întoarce. Ăsteia nu-i pasă de noi nici cât de-o ceapă degerată. Mi-a zis cum îl cheamă pe iubitul ei, dar îţi închipui că
eu pot reţine un nume atât de ciudat? Atâţia bani pierduţi cu studiile ei. Şi acum, îşi aruncă viitorul la gunoi, căci ce-o să facă ea acolo, dacă nu ştie limba? O să calce haine pentru un neamţ? Nu l-am văzut nici măcar în poză. Iar tu zaci aici fără să poţi să-i spui vreo două ţicnitei ăsteia. Are atâta egoism în ea, încât până şi umbra ei e egoistă. Gândeşte-te, ar fi putut fi avocată. Şi-ar fi deschis un cabinet propriu, ar fi trăit pe picior mare şi ar fi fost mândria tatălui ei mort. Dar, nu. Să vezi cum toacă
