Quique şi, timp de douăzeci de minute, n-a făcut altceva decât să se uite la oameni. Lasă-l să aştepte. Înainte de a se duce la el, şi-a refăcut machiajul de la ochi cu ajutorul unei oglinjoare de buzunar şi s-a dat la încheieturi cu un parfum cumpărat de curând, obscen de scump.

Pentru că dacă vreau, vanitosul ăsta nu mă întrece nici la eleganţă, nici la a mirosi bine. A tăiat mulţimea mişcându-se ca un fotomodel, ţac, ţac, cu pantofii ei cu toc înalt, cu părul despletit, ştiindu-se privită de unii şi de alţii, dar şi de Quique, care o vedea apropiindu-se de el. La jumătatea drumului, buzele nu au mai ascultat-o. Zâmbetul acela, Nerea, nu mai nega, a fost o binecuvântare. O? A fost binecuvântarea însăşi. Quique s-a ridicat, a sărutat-o şi i-a tras scaunul, ajutând-o să se aşeze, ca un adevărat domn cu purtări manierate.

Nerea a trecut direct la subiect.

— În niciun caz de faţă cu mine.

N-a mai zis nimic. Quique a făcut un semn scurt că e de acord, l-a chemat pe chelner ca să le ia comanda, a scos din buzunarul sacoului o cutiuţă învelită în piele. Fără să spună ceva, i-a întins-o lui Nerea. În interior se afla un lănţişor de care era prinsă o frunză de ginkgo biloba, totul de aur. Fără să se entuziasmeze, Nerea a zis că e foarte frumos. Apoi Quique şi-a apropiat buzele de gura ei şi Nerea a venit în întâmpinarea sărutului.

Au discutat despre diverse chestiuni. El lua câte o înghiţitură din paharul său de whisky cu gheaţă şi, din când în când, ridica paharul şi o privea prin el; ea trebuia să meargă la lecţia de engleză peste o oră, aşa că

ceruse o apă tonică. Au văzut apărând dinspre strada Mayor, la câţiva metri de unde se aflau ei, obişnuita procesiune a rudelor deţinuţilor din ETA. Înaintau pe două rânduri, cu mersul liniştit, femei şi bărbaţi, unii discutând între ei, alţii tăcând. Fiecare ţinea în mâini un băţ lung. La capătul de sus al băţului, o pancartă cu fotografia unui militant ETA aflat în închisoare, iar sub fotografie, numele lui. Cei din fotografii erau tineri, fără excepţie, fii, fraţi, rude ale celor care mărşăluiau. Pietonii se dădeau la o parte ca să le facă loc să treacă.

Trecând prin Zona Veche, Nerea întâlnise nenumărate asemenea marşuri, de multe ori brusc, când dădea colţul unei străzi. Dar nici din apropiere şi nici de la depărtare, nu le dădea nici cea mai mică atenţie. Ca şi cum n-ar fi existat. Se întorcea cu spatele şi la revedere. A observat-o pe

 412 

Miren, în rândul mai apropiat de terasa cafenelei, gravă, posomorâtă, cu fotografia fiului ei. Nerea o mai văzuse şi în alte dăţi.

Quique:

— Iată şi procesiunea asasinilor.

— Vorbeşte mai încet. N-am chef de probleme.

Atunci el s-a aplecat în faţă şi i-a şoptit la ureche:

— Iată şi procesiunea asasinilor.

Apoi s-a îndreptat de spate şi şi-a reluat tonul normal:

— Ţi se pare mai bine aşa? Gândesc la fel, indiferent dacă vorbesc în şoaptă sau cu voce tare.

Acum Nerea a fost cea care şi-a îndreptat gura spre el, iar el şi-a apropiat buzele de ale ei, pentru a întregi sărutul.

 413 

98. ROCHIA ALBĂ DE MIREASĂ

Au stabilit data nunţii. După câteva zile, o femeie a abordat-o pe Nerea pe o stradă din cartierul Amara.

— O să mă sinucid şi tu eşti de vină.

Se părea că o aşteptase. N-o cunoştea, n-a întrebat-o cum o cheamă. A încercat să scape de ea, dar femeia (la vreo treizeci de ani, atrăgătoare) i-a barat drumul.

— Niciodată n-o să-l faci atât de fericit cum îl fac eu.

Nerea a început să înţeleagă despre ce era vorba. Se citea disperarea pe chipul acela care o privea de aproape, cu ochi sfidători, ameninţători şi iritaţi, de parcă ar fi plâns de curând. Femeia, nu agresivă, nu jignitoare, dar cu arătătorul ridicat în semn de ameninţare / avertizare şi cu indicii clare de ceva tulburări psihice.

— Nu-ţi face iluzii. Crezi că-l mai mulţumeşti, la anii tăi?

Nerea, stăpâneşte-te. Nerea, stăpâneşte-te. Nu s-a stăpânit.

— Dar sinucide-te odată dracului şi lasă-mă-n pace!

S-a văzut că femeia nu se aştepta la o asemenea reacţie. A rămas încremenită, hipnotizată, ţintuită locului. Nerea a profitat de stupefacţia /

tulburarea ei şi a trecut mai departe, cu paşi grăbiţi, ţac, ţac, şi-a văzut de drum. N-a mai văzut-o niciodată. S-o fi sinucis aşa cum zisese sau promisese? Promisese? Nu fi naşpa, fată.

A fost tentată să-i povestească lui Quique toată întâmplarea, dar la ce bun? A presupus că femeia era încă una dintre atâtea care îşi deschisese picioarele pentru el. Biata de ea! Una care nu se mulţumea cu statutul de FUFA (Furnizoare Utilă de Futaiuri Anonime) şi voia să-mi ia tronul.

S-a sfătuit cu Xabier. Care regim era mai bun, al comunităţii legale sau al separaţiei de bunuri? Ce părere avea? Fără să stea pe gânduri, Xabier a optat pentru al doilea. Apoi a adăugat că n-o zicea pentru că nu l-ar fi suportat pe Quique.

— Care, până la urmă, are o situaţie economică foarte bună. Dar, dacă

ne gândim la ce se poate întâmpla pe viitor, cred că e mai bine să ai tu ultimul cuvânt asupra bunurilor tale.

Aşa au şi făcut, în faţa notarului, iar Quique n-a avut nicio obiecţie. S-au cununat, el ateu, ea cu îndoieli religioase, la biserica El Buen Pastor. Bittori

 414 

le-a zis că dacă vor să o vadă în biserică, atunci cununia să fie oficiată de oricine, dar nu de episcop. A zis că domnul ăla se milostiveşte numai de criminali, că stomacul i se întoarce pe dos numai când îi aude numele şi că

din cauza lui, în principal, îşi pierduse credinţa. Provenind din Tudela, Navarra, părinţii lui Quique nu-şi pierduseră credinţa. Aşa că mai mult pentru ei şi, totodată, pentru a da evenimentului o strălucire ceremonială, s-au cununat la biserică, îmbrăcaţi amândoi în alb.

Timp de mai multe luni, zâmbetele proaspăt căsătoriţilor (cu palatul Miramar în fundal) au fost expuse în vitrina unui magazin cu articole fotografice, din piaţa Guipúzcoa.

Petrecerea a avut loc la un restaurant din Ulía, cu vedere la mare, şi s-a prelungit până la lăsarea întunericului. Bittori, în momentul plecării, uşor ameţită?, a spus ceva ce a nedumerit-o pe Nerea.

— Îţi doresc multă fericire, că vei avea mare nevoie.

Mai târziu, Nerea i-a spus lui Xabier, între patru ochi, ce-i zisese mama lor.

— Te rog să n-o bagi în seamă. Ama a trecut prin ce-a trecut. Şi s-ar putea ca în zilele speciale, cum e cea de astăzi, să o chinuiască amintirile.

Nunta a avut loc într-o sâmbătă. Luni, cei doi soţi proaspăt căsătoriţi au plecat la Madrid cu trenul. S-au plimbat, au vizitat, au făcut dragoste de multe ori, el mânat de dorinţa, graba?, de a fi tată cât mai repede, aşa că

nici nu intrau bine în camera de hotel că se şi dezbrăcau şi treceau la treabă, fără să apuce măcar să dea cuvertura la o parte. În acele momente, Nerea îşi amintea de chipul răvăşit al femeii care-i spusese pe stradă că niciodată n-o să-şi satisfacă soţul pe deplin. Ascultătoare, supusă, făcea tot ce-i cerea Quique: stai aşa, întoarce-te, sprijină-te. Apoi, imediat după ce-şi trăgeau sufletul, el începea să aleagă nume pentru copil, ceea ce-i displăcea profund lui Nerea, pentru că, zicea ea, asta aduce ghinion.

De la Madrid au mers cu avionul la Praga. Planificaseră să-şi petreacă

acolo restul lunii de miere. Nerea fusese cu ideea. O prietenă îi descrisese minunăţiile din acel oraş. Stai să vezi aia, stai să vezi ailaltă, stai să vezi nu ştiu ce pod, stai să vezi nu ştiu ce catedrală. La Praga? Praga să fie. Unde vrei tu, iubito. Quique deţinea, împreună cu un asociat, o firmă de producţie de băuturi alcoolice, aşa că a luat în considerare şi faptul că

excursia lor ar putea fi o ocazie excelentă pentru a vedea la faţa locului ce

 415 

posibilităţi existau pentru a face afaceri cu Cehia, o ţară în care la vremea respectivă nu avea clienţi. Gândindu-se că nu ar fi rău să-şi încerce norocul, a pus în bagaj un pliant în limba engleză cu produsele sale, plus o cutie cu vreo douăzeci de sticluţe de băuturi diverse. Zicea: