335
Câteva clipe mai târziu, s-au închis uşile. Trenul s-a pus în mişcare. A străbătut, în mică viteză, cartierul Gros. Acolo, la unele dintre ferestrele care dădeau spre linia ferată, atârnau haine la uscat. Nerea a stat mult timp în picioare, pe hol, bucurându-se de o intensă senzaţie de desprindere. Portul Pasajes, dealul Jaizquíel, periferiile din Renteria: era convinsă că vedea toate astea pentru ultima dată, dar nu-i păsa. Plec fără
să plâng. În sfârşit, cu puţin înainte de frontieră, s-a aşezat. Paşaportul! Cu inima bătând să-i sară din piept, l-a căutat în poşetă. Era acolo. Offf, ce spaimă!
336
82. HE’S MY BOYFRIEND24
În seara zilei de 10 octombrie, Nerea, moartă de somn, a coborât din tren în gara din Göttingen. Ce ploaie! Imposibil de descris. Dincolo de peronul acoperit, o ceaţă subţire plutea aproape lipită de sol. Stropii de ploaie, spărgându-se, se transformau în vapori. Cel puţin aşa i s-a părut ei.
În depărtare, deasupra acoperişurilor şi copacilor, o fâşie de cer strălucitor printre norii grei. Totul era învăluit de o lumină stranie şi de ropotul ploii puternice.
Oameni? Puţini. Iar iubitul ei blond nu se vedea. Poate o fi în gară, la adăpost de vremea rea? Păi, nu. Sau afară, în piaţă? Nici acolo. E clar că a plecat, sătul să tot aştepte. Trebuia să fi ajuns cu câteva ore mai devreme, dar o grevă a feroviarilor din Belgia, ăsta chiar e ghinion, a făcut ca trenul de noapte să ocolească foarte mult şi, fireşte, Nerea pierduse următorul tren de legătură. Acum era singură, în gara din Göttingen, cu geamantanul ei greu şi cu oboseala acumulată în peste douăzeci şi patru de ore de călătorie. S-a uitat mulţumită în jur. Peste puţin timp, toate astea îmi vor fi familiare.
Ştia pe de rost adresa lui Klaus-Dieter. În timpul călătoriei, exersase de mai multe ori cum se pronunţa numele străzii şi numărul clădirii. Ştia să
numere în germană până la o sută. Mai mult: de-a lungul călătoriei, îşi îmbogăţise mult vocabularul. Două sute cincizeci şi cinci de cuvinte alese de ea. Cuvinte care i se păreau uzuale. În fine, cum se zice la asta, la aia, vreo treizeci de adjective, multe verbe. Iar astăzi, de dimineaţă şi după-amiază, repetase de mai multe ori toată lista. Cine ştie, poate că germana va fi limba mea principală într-o bună zi. A mea şi a celor trei copii, pe jumătate blonzi, două fete şi un băiat. Visase / prevăzuse totul şi acum zâmbea: fiecare dintre ei, cu un ochi căprui şi cu unul albastru. A, iar pe băiat îl va chema ca pe defunctul său bunic.
Avea un bileţel cu adresa: Kreuzbergring, 21. Înainte de a pleca la Edinburgh, Klaus-Dieter îi explicase, într-o scrisoare plină de greşeli adorabile, că strada era în spatele universităţii, la vreo cincisprezece minute de mers pe jos de la gară. Dar în ce parte o fi universitatea? N-am idee. Ploua fără încetare. Nerea se simţea incapabilă să pronunţe 24 „E iubitul meu” (în limba engleză în original).
337
inteligibil cuvântul Kreuzbergring. Şi chiar presupunând că ar fi reuşit să-l rostească mai bine sau mai rău, cum ar fi înţeles explicaţiile? Aşa că, în loc să ceară lămuriri de la un localnic, a urcat într-un taxi şi i-a arătat şoferului biletul cu adresa.
Cât pe ce să adoarmă în taxi. Dornică de a avea cât mai multe impresii despre noua ei lume, observa prin geamul maşinii detalii din oraş, ca printr-o peliculă de oboseală. Normal: toată noaptea suportase tac-tacul roţilor de tren, fără să închidă un ochi. Toată noaptea scuturături, căldură, tovărăşia nedorită a altor cinci corpuri străine / respirânde / desculţe, fiecare în patul său, iar ea întinsă în patul de sus, măcar atât, cu un bătrân în patul de sub ea, în maiou, care după o jumătate de oră sforăia ca un urs.
Drumul cu taxiul n-a durat nici cinci minute. Nerea nu se descurca cu mărcile germane. Ca să nu tot numere banii, a plătit cu o bancnotă de o sută şi crede, nu e sigură, că a lăsat un bacşiş prea mare. Altfel nu se explică solicitudinea taximetristului care i-a dus geamantanul până la intrarea în bloc şi i-a umplut urechile cu cuvinte politicoase, fără îndoială, dar pe care ea nu le-a înţeles.
Nerea s-a oprit în dreptul cutiilor poştale, nu foarte curate, e drept.
Acolo era: Klaus-Dieter Kirsten, scris cu markerul pe o bucată de hârtie, alături de alte două nume. Şi-a imaginat mâna poştaşului neamţ
introducând în cutie scrisorile ei pline de tandreţe, şi dor, şi singurătate, scrise în timpul verii toride din Zaragoza. Şi-a scos din poşetă sticluţa cu parfum şi şi-a dat două pufuri, înainte de a urca treptele scârţâitoare, cărând geamantanul cu ambele mâini, un etaj, două, trei. Pe palier, aproape de uşă, era o firidă în perete cu cinci poliţe pline cu încălţăminte.
Înainte de a suna, Nerea şi-a aranjat repede părul, gata de îmbrăţişare, de sărutul pe buze.
După puţin timp, s-au auzit paşi apropiindu-se de uşă, tropotind pe duşumeaua de lemn. S-a deschis uşa. O fată cu părul scurt şi blond a privit cu o expresie nu ostilă, chiar nu, dar nici prietenoasă, mai întâi în ochii lui Nerea, apoi la geamantanul ei şi din nou, de data aceasta încruntată, în ochii lui Nerea. Fata, durdulie, cu buze subţiri, nu făcea nici cel mai mic efort de a conversa cu ea şi nici n-a invitat-o înăuntru. Zâmbind cât putea de frumos, Nerea a întrebat:
— Klaus-Dieter?
338
Întorcându-şi faţa spre interiorul apartamentului, fata a repetat, corectat?, cu voce tare numele. Fără să mai aştepte ca tânărul să apară, a început să-i vorbească / să-l certe pe limba ei. Da, îl certa. Nerea nu înţelegea niciun cuvânt, dar era ca şi cum le-ar fi înţeles pe toate.
Atitudinea agresivă, tonul ridicat: aşa ceva e universal. Klaus-Dieter a venit imediat la uşă. Timid, roşu la faţă, grav, a mormăit un salut de circumstanţă, lipsit de afectivitate şi a dat formal mâna cu Nerea, fără să
iasă pe palier ca să o îmbrăţişeze, fără să o invite în apartament. Purta nişte saboţi de casă imenşi şi scâlciaţi. Nici jacheta de lână cu petice la coate nu era ceva ce să-ţi fure inima.
Pentru prima şi ultima dată, fata a vorbit cu Nerea. În engleză.
— He’s my boyfriend. And who are you?
Nerea deja îşi dăduse seama de întreaga situaţie. Mai întâi i s-a adresat fetei, cu un accent puternic, fără să-şi piardă calmul:
— I though he was my boyfriend.
Apoi, fără să aştepte răspunsul ei, i-a vorbit lui, privindu-l ţintă în ochi:
— O să mă laşi să dorm în stradă?
A fost evident că pe fată a scos-o din minţi încercarea unei necunoscute de a sta de vorbă cu iubitul ei, într-o limbă pe care ea n-o înţelegea. A început să ţipe de-a dreptul, să-l ameninţe pe Klaus-Dieter cu degetul, după care l-a lovit cu palma peste braţ şi a dispărut în apartament bombănind. Klaus-Dieter a rămas singur cu Nerea. Dar nici aşa n-a avut curaj să iasă pe palier.
— Îmi pare rău cu problema. Tu aici aşteaptă, te rog. Eu la Wolfgangsun, bine? El, apartament mare pentru tine să dormi.
Închizând uşa încet, a repetat, agitat, frământat, cu faţa în deschizătura uşii, într-o spaniolă greşită, că o să-l sune pe prietenul său, Wolfgang.
Nerea a aşteptat în faţa uşii cam un minut. Să râd, să plâng? Ce naiba fac?
Din apartament răzbăteau ţipetele şi pufniturile fetei. Spală-te pe cap cu el, fată. Ţi-l las cu totul.
A coborât în stradă cu geamantanul greu, care are roţi, da, dar la ce îţi sunt bune pe scări? Să fi fost totul, încă de la început, o neînţelegere?
Poate că el n-a ştiut să se exprime, poate că am înţeles eu greşit. Dar atunci de ce, cum, toate scrisorile, insistenţele lui să vină să-l viziteze, schimbul de adrese, data la care ea urma să ajungă etc.? Oare băiatul ăsta chiar e prost, pur şi simplu? Deci m-am îndrăgostit de un prost? M-am
339
certat cu mama pentru un prost? Nu cumva eu sunt proasta? Şi ce mă fac acum, singură şi ruptă de oboseală, într-o ţară străină?
