— Pe ETA n-o învinge nici Dumnezeu. Pierdem combatanţi, normal. Dar pentru fiecare care dispare, vin doi sau trei noi. Aici e material cât vrei.

S-a auzit o detunătură în depărtare.

— Ce-a fost asta?

Apoi, bezna dinspre oraş s-a aprins în cascade luminoase, în mari mănunchiuri de scântei multicolore. Focurile de artificii din Semana Grande29 pluteau pe deasupra golfului. Joxe Mari şi Patxo le-au privit de la liziera pădurii şi, uitând de discuţia lor recentă, îşi dădeau cu părerea asupra efectelor pirotehnice.

— Uite, uite!

— Uau, ce tare!

După ce focurile de artificii au încetat, s-au întors la întunericul dintre copaci şi s-au culcat în sacii de dormit, în noaptea de vară.

Se auzeau greierii. Patxo mustăcea:

— Ăia acolo, jos, petrec cu toţii, băga-mi-aş picioru’, stau la coadă la îngheţată şi noi ne dăm de ceasul morţii pentru libertatea lor. Uneori îmi vine să pun mâna pe armă şi pac, pac, pac, să le dau ceea ce merită.

— Stai liniştit, când mingea o să fie la noi, atunci o să danseze după

cum le cântăm noi.

La şapte dimineaţa s-au întâlnit cu Txopo, în spatele Facultăţii de Drept.

— Deci?

— Nimic.

Dar Joxe Mari, cu părul vâlvoi, încercănat, continua să fie suspicios. I-a cerut lui Txopo să caute pentru el şi pentru Patxo o locuinţă temporară.

Până atunci, aveau să doarmă sub cerul liber, în sacii de dormit. Patxo n-a fost de acord. Joxe Mari a transformat cererea în ordin şi nu mai discutăm. Şi-a demonstrat autoritatea cu câteva înjurături. Nu era uşor să-l contrazici pe Joxe Mari. Avea braţele puternice, musculoase şi era speriat.

Luni, Txopo i-a anunţat că puteau să se mute în apartamentul unui coleg de şcoală, care locuia cu iubita lui, însă proprietarii puneau nişte condiţii. Care? Să nu coboare în stradă, pentru ca nimeni să nu-i vadă

ieşind sau intrând, căci locuinţa se afla într-un bloc de şapte etaje, la 29 Săptămâna Mare în care se celebrează Zilele oraşului San Sebastián, care durează o săptămână, de sâmbătă până sâmbătă; în acea săptămână e prinsă întotdeauna ziua de 15 august.

 420 

începutul străzii Añorga, cu vecini care mişunau încontinuu, şi să plece vineri, cel mai târziu. Lui Joxe Mari i s-a părut un termen rezonabil. Şi-a exprimat obişnuita lui preocupare pentru mâncare. Txopo: haleala nu era o problemă, pe proprietari nu-i deranja să cumpere două baghete de pâine în loc de una.

— A, bine.

La lăsarea serii au luat autobuzul spre Lasarte. Au coborât la staţia Añorga, acolo unde ea îi aştepta. I-a condus la apartament, într-un bloc aflat în apropierea căii ferate. Era durdulie, simpatică, vorbăreaţă, cu bretonul tipic militanţilor de stânga abertzale; el era mai degrabă tăcut şi irascibil şi avea sub nas o cicatrice curbată, ca şi cum ar fi fost cândva operat de buză de iepure. S-au înţeles tacit să îşi ascundă numele adevărate, ceea ce în cazul nostru avea sens, pentru că într-adevăr nu ne cunoşteau, dar noi l-am fi putut întreba pe Txopo cum îi chema sau să le vedem numele pe căsuţa poştală din holul blocului, dar nu conta, de fapt.

Faza era să mai condimenteze puţin rutina.

La cină, s-au distrat alegându-şi poreclele. Când şi le aminteau, le încurcau, iscând scene ridicole. Aşa că, pentru a înlătura orice încurcătură, pe proprietari i-au numit Sota şi Caballo30, iar Joxe Mari şi Patxo au fost Pan şi Chocolate. Ideea a fost a ei şi a fost numai bună pentru a-şi omorî timpul în prima seară, dar la altceva n-a mai servit, pentru că atunci când se adresau unii altora, nu îşi ziceau pe numele de cod, ci pur şi simplu: auzi, tu; ca să nu mai spun că Patxo uita frecvent de numele de cod şi îi zicea colegului său pe nume, iar Joxe Mari păţea la fel cu Patxo.

Caballo s-a arătat morocănos încă de la început. Joxe Mari şi-a dat seama că ceva nu era în regulă cu tipul. Iar Patxo, noaptea, discutând amândoi în şoaptă, de la un pat la altul, credea că ăstuia nu-i convine că

stăm în casa lui. În schimb ea, guralivă şi bună bucătăreasă, nu înceta să

înveselească atmosfera. Să vezi tu că asta o fi problema.

— Gelozie?

— Cu siguranţă.

— Nu văd niciun motiv.

Joxe Mari, lungit pe patul din celulă, cu privirea pironită în tavan, cu moralul la pământ, totuşi, nu s-a putut abţine să zâmbească. Caballo nu era prost, dar nu avea ce face, pentru că pe durata sezonului estival lucra 30 Denumire a două cărţi de joc din setul de cărţi de joc spaniole.

 421 

pe plaja din Ondaretta, închiria şezlonguri şi baldachine pentru plajă, aşa că nu-i rămânea altceva de făcut decât să plece dimineaţa şi să nu se întoarcă acasă până seara târziu. Încă de marţi, Sota, cu sânii ei mari, a intrat în baie având pe ea numai lenjeria intimă, prefăcându-se că nu-şi dăduse seama că Patxo era la duş, deşi zgomotul apei se auzea în tot apartamentul. Odată în baie (ah, scuze), Patxo i-a intrat în joc, ce să fi făcut?, a chemat-o în cabina de duş. Fata, încântată. Joxe Mari citea ziarul în salon şi a început să audă gemetele şi gâfâitul lor.

Noaptea:

— Să nu-mi spui că i-ai tras-o.

— Eu zic să te pregăteşti, sunt sigur că mâine îţi vine rândul.

Dar Joxe Mari, după ce fata a intrat în baie, a luat o atitudine de respingere a oricărui contact carnal. Genul ăsta de situaţii nu mi-a plăcut niciodată. Nu sunt de mine. Şi Josune, cu mintea ei îngustă, nu m-a învăţat. În plus, după cum i-a zis lui Patxo, nu avea încredere în Caballo.

Înnebunit de gelozie cum era, îl vedea capabil să-i trădeze. Gândul ăsta nu-i dădea pace lui Joxe Mari, pe lângă apropourile lascive ale grăsuţei.

Mama mă-sii, ce tipă sărită de pe fix! Aşa că joi, fără să mai aştepte micul dejun, au mulţumit pentru ospitalitate şi, la distanţă de o jumătate de oră

unul de celălalt, s-au întors la apartamentul din strada Zarauz. Txopo le-a zis că supraveghease strada în fiecare zi şi nu văzuse nimic suspect.

 422 

100. CĂDEREA

Au comis o serie de atentate şi dacă nu au fost mai multe, e pentru că

nu li s-au trimis la timp materialele de care aveau nevoie. Au întrebat: ce se întâmplă? Iar omul de legătură le-a răspuns supărat că nu erau singurii.

O bombă cu amonal pusă la trecerea unui convoi al Gărzii Civile n-a explodat, că altfel sticleţii ar fi zburat până pe acoperiş, iar ei ar fi câştigat şi mai mult respect în cadrul organizaţiei.

Au distrus salonul cu maşini de vânzare al unuia care zicea ba una, ba alta. O fi fost adevărat? Nu mai contează. L-au aruncat în aer. Au evacuat întreaga clădire. Au jefuit o bancă pentru a-şi mai reveni financiar, atunci când banii deveniseră cu adevărat o problemă. Calicie mare. Şi aveau deja planul făcut până în cele mai mici detalii, pentru a-l ucide pe un poliţist retras din activitate, când au aflat că întreaga conducere ETA a fost capturată într-o vilă sau într-o casă, ori ce-o fi fost, de lângă Bidart.

Debandadă totală. Mai mult: senzaţia că rămăseseră orfani. Ce era de făcut? Joxe Mari, îngrijorat, pesimist, şi-a amintit că Potros, atunci când îl prinseseră, avusese la el o lungă listă cu militanţi. Să vezi tu că şi pe netoţii ăştia i-au prins cu mâţa-n sac. Patxo i-a avertizat:

— Eu nu mă mai duc să dorm prin păduri.

Au hotărât să aştepte ca să vadă ce-o să se întâmple şi să suspende orice activitate până la clarificarea situaţiei. Niciunul dintre cei trei nu rămânea ziua în apartament. Din precauţie şi la insistenţele lui Joxe Mari care până şi în forma norilor vedea poliţişti sub acoperire. Şi-au făcut rost de undiţe de pescuit. Indiferent dacă vremea era bună sau rea, mergeau pe jos până la stâncile din Tximistarri, mai puţin Txopo, care prefera bibliotecile şi sălile de cinema în loc de a sta ore în şir cu ochii pe pluta undiţei. Înainte de a ieşi în stradă, prindeau de uşa apartamentului bucăţele aproape invizibile de aţă şi de bandă scotch. Iar sub preşul de la intrare, puneau un ciob de sticlă subţire, curbat, provenit de la un pahar de vin pe care-l spărseseră din greşeală. Seara, primul care se întorcea la apartament verifica semnele. Dacă erau la locul lor, intra în apartament şi aprindea lumina conform înţelegerii.

Luni de incertitudine. Când pizda mă-sii o să aleagă noua conducere?