Xabier a avut ideea de a merge toţi trei la Zaragoza. Le-a propus, convingător, părinţilor lui şi au plecat devreme pentru a profita cât mai mult de zi, iar el a condus. O duminică de la sfârşitul lui ianuarie, din acel an fatidic, dar ei încă nu ştiau toate astea. Motivul, sau mai degrabă
pretextul călătoriei: Real Sociedad juca de la cinci după-amiază în deplasare cu Real Zaragoza, pe terenul acestora, La Romareda. Xabier i-a spus tatălui său că lui Aránzazu îi schimbaseră tura la locul de muncă. O
nebunie. Nu putea să-l însoţească. Că nu avea chef să meargă singur, că
era păcat de banii daţi pe cele două bilete. Înainte de a răspunde, Txato a aruncat o privire spre fereastră. A contemplat singurul lucru care se vedea prin ea: norii. Şi a zis, ca şi cum răspunsul i-ar fi venit din cer, că da, că ar asista bucuros la o partidă cu Real, deşi sunt nişte gloabe.
Bittori n-a privit în nicio parte, s-a alăturat celor doi fără să şovăie.
Fotbalul? O lăsa rece. N-o mai văzuse pe Nerea de la sărbătorile de iarnă.
Deci, tot într-un drum, mamă dominatoare, mamă curioasă, voia să vadă
ce era cu noul apartament. Îl văzuse pe cel dinainte, din Torrero, aflat destul de departe de universitate. I se păruse în regulă. Curat şi alea, alea.
Dar pe cel de acum încă nu-l văzuse. Să vedem, să vedem.
Pe drum, tatăl şi fiul au căzut de acord să se întâlnească cu Nerea undeva în oraş, oriunde, dar nu la ea acasă. Altfel, Xabier credea că:
— Nerea se va gândi, pe bună dreptate, că mergem ca să vedem dacă a şters praful.
— Curăţenia nu omoară pe nimeni.
Txato tăcea.
— Ama, stă cu două colege. Nu putem să dăm buzna în apartament ca un batalion de inspectori.
— N-am zis asta.
— Şi dacă are pe cineva în vizită?
— Ştie încă de joi că venim să o vedem.
— Poate că nu m-am exprimat bine. Vreau să zic dacă are o vizită
intimă.
— Ai grijă ce spui.
Faza e că Bittori ţinea morţiş să ajungă în apartamentul lui Nerea. De
345
ce? Îi pregătise un bol cu bucăţi de sepie în suc propriu, gătite de ea, un borcan de bulion, păstăi de fasole verde (două sute optzeci kilogramul, nici să fi fost de aur), fasole boabe din Tolosa şi tot ceea ce a mai înşirat ea însăşi, de pe bancheta din spate, bătând succesiv cu vârful degetului arătător în vârfurile degetelor de la cealaltă mână.
— Cred că aţi înţeles că nu vreau să bat Zaragoza cu mâncarea după
mine.
Txato a intervenit.
— De ce nu mi-ai zis mai repede, că veneam cu camionul. Crezi că fata suferă de foame, sau ce?
— Tu să-ţi ţii gura.
— Şi de ce să-mi ţin gura?
— Pentru că nu eşti mamă şi pentru că aşa zic eu.
La cerea lui Bittori, s-au oprit într-o parcare din Valtierra. Până când ea avea să-şi rezolve urgenţa, tatăl şi fiul au coborât din maşină ca să se mai dezmorţească. Unul dintre ei a propus, fără mare entuziasm, să intre în cafenea. Celălalt mereu încerca să piardă cât mai puţin timp posibil, aşa că
au rămas afară. Txato, mai fuma pe atunci, şi-a aprins o ţigară.
— Vineri ne-au băgat măruntaie de găină în cutia poştală. Ne-au făcut-o harcea-parcea. Iar despre duhoare, nu-ţi mai zic. Ama insistă să nu-ţi spun nimic. Ca să nu-ţi faci griji.
— Dacă ar fi după mine, v-aş obliga să plecaţi din sat chiar azi, la întoarcerea din Zaragoza.
— Dar nu e. Cutia poştală e curată din nou. Nu mă pun ei pe mine cu botul pe labe. Sigur sunt din sat. De unde de altundeva? Băieţandri. Dar dacă-l prind pe vreunul, n-o să mă uite toată viaţa. Ştii cât de hrăpăreţ e avocatul meu.
Xabier s-a uitat în jur.
— De ce nu-ţi muţi firma aici? Uită-te la câmpurile astea. Câtă linişte!
Ai avea autostrada aproape. Ajungi în Euskadi cât ai clipi. Ce zici?
Txato a privit şi el în jur.
— Cam uscat pe-aici.
