Percheziţia a durat mai multe ore. I-au ţinut separaţi, fiecare într-o cameră, cu mâinile încătuşate la spate. Arme? Da, erau câteva. Restul, în ascunzătoare, dar poliţiştii aveau să afle de ea abia mai târziu. I se pun întrebări în prezenţa executorului judecătoresc. Asta ce e? Unde ţii? Unde ai ascuns? I-au băgat în maşini diferite. Pe Joxe Mari l-au scos ultimul în stradă.

— Hai, vânjosule.

Veneau zorii. Răcorea senină a dimineţii, păsările ciripind, vecinii la ferestre. Când a intrat în dubă, a fost scos brusc din somnolenţa şi stupefacţia lui de lovitura pe care i-a dat-o un agent al Gărzii Civile care se simţise privit. Să nu-l mai privească. Agentul de lângă el i-a zis pe un ton batjocoritor:

— Ai pus-o, gudari.

L-au silit să stea cu capul pe genunchi, ca atunci când fusese la întâlnirea cu Pakito. Şi atunci, stând aşa, i-a venit în minte, pentru prima dată, melodia, Hegoak ebaki banizkio / nirea izango zen. Se deplasau în mare viteză. S-a simţit, pentru o clipă, la adăpostul melodiei. Cântecul acela avea să fie refugiul său, vizuina sa adâncă. O să mă ascund acolo şi o să-i las să creadă că m-au prins.

 427 

Destinaţia: sediul Gărzii Civile din Intxaurrondo. După ce i-au luat amprentele şi i-au făcut fotografii, l-au dezbrăcat, iar un agent i-a zis aici o să ne purtăm frumos cu tine, dar trebuie să meriţi asta. Nu dăm nimic gratis. I-au scos cercelul din ureche. Nu le plăceau curiştii. I-au tras pe cap o mască de schi. I-au pus-o cu găurile pentru ochi la spate, pentru că altfel nu-şi explică de ce nu vedea nimic. L-au închis într-o celulă. Nicio insultă, niciun brânci, nicio lovitură. Orele se scurgeau. Auzea paşi, voci înfundate.

Brusc, nişte strigăte de durere, văicăreli, străbătând pereţii. Patxo? Joxe Mari, încă încătuşat, încerca să-şi alunge senzaţia de frig amintindu-şi de melodie.

Cândva, dimineaţă, l-au dus la interogatoriu. Ar fi bine să nu facă pe deşteptul, că acoliţii lui deja mărturisiseră şi el nu ieşise deloc bine. Laş, trădător, incapabil, îl făcuseră în toate felurile.

— Ce mai prieteni ai şi tu, te acuză că v-am prins.

L-au încolţit cu întrebări la care sticleţii aveau deja răspunsul. Întrebări obişnuite: cum îl cheamă, cum îi cheamă pe tovarăşii lui, câţi ani are, unde era apartamentul comandoului. Şi întrebări după întrebări, după întrebări, puse cu o asemenea viteză că Joxe Mari nu apuca să termine de răspuns la toate. Uneori, o voce din faţă şi o voce din spate sau dintr-o parte îi puneau două întrebări diferite. Chiar dacă nu vedea pe nimeni, îşi dădea seama, după diversitatea de voci, de paşi şi de alte zgomote, că era înconjurat de gardieni civili. Brusc, s-au abătut asupra lui şase, şapte, opt lovituri peste cap. Cineva îi striga la ureche. Înţelegea doar cuvinte desperecheate: răbdare, negi, obositor, colaborează. Totul sub formă de ţipete. Şi ameninţări. Alte lovituri. Şi insulte. A căzut, l-au aruncat?, de pe scaun. Prăbuşit la pământ, l-au atacat, criminal nenorocit, o ploaie de lovituri cu piciorul din toate părţile, fără ca el, cu mâinile încătuşate la spate, să se poată apăra.

L-au aşezat din nou pe scaun. Cineva a vorbit în şoaptă. Ce a zis? N-am idee. Rumoare. Acum întrebările erau de alt fel. Şi-a dat seama că în timpul cât se gândea ce să răspundă, nu-l loveau, aşa că a încercat să

prelungească răspunsurile cât mai mult, adăugând detalii, cele mai multe dintre ele, nesemnificative. Era evident că de la Txopo şi de la Patxo scoseseră o groază de informaţii. De aceea, întrebările erau acum despre viaţa de zi cu zi a celor trei militanţi şi despre aspectele concrete ale atentatelor, despre livrarea de materiale, lucruri despre care gardienii

 428 

civili erau la curent, fără îndoială.

Voiau nume. La cea mai mică şovăială, îi trăgeau un pumn. Şi mai era şi agentul acela, ceva mai retras, care le-a propus să-i tragă teroristului un glonţ în ceafă şi să-l arunce în mare. Joxe Mari simţea cum îi arde faţa sub masca de schi. Şi melodia? Nu i-a venit în minte, nu şi-a amintit de ea, nu putea gândi. Trecuseră două, trei ore de lovituri şi încă nu-l întrebaseră de ascunzătoare. Poate că era o altă şmecherie a celor care-l interogau. S-a hotărât să spună unde se afla ascunzătoarea. Poate că dacă zic n-o să mă

mai lovească. A spus: armele sunt în locul cutare. A, da? Şi de ce n-a spus până acum? Şi de unde să ştie ei că nu era o minciună? Iau scos masca de schi. În acelaşi timp în care o mână îl trăgea de păr cu brutalitate pentru a-l face să-şi plece capul, i s-a spus să nu se uite la feţele lor. I-au arătat harta provinciei. Şi chiar i-au dat apă. Caldă, dar apă. Când a arătat cu vârful degetului un punct, şi-a dat seama că era deja marcat cu un X.

Aşadar, ştiau. Nici nu l-au dus acolo. Era clar că fuseseră deja cu unul dintre colegii săi, sau cu amândoi şi dezgropaseră butoaiele de plastic.

Se lăsase deja întunericul când l-au împins într-o maşină, cu trei gardieni civili care au continuat să-i pună întrebări, pentru a-l umili, mai mult decât orice. Că ce părere avea despre drapelul spaniol. Dacă avea iubită şi de câte ori o futuse. Chestii de genul ăsta. În afară de câteva lovituri la începutul călătoriei, nu l-au mai bătut pe tot drumul până la Madrid. De la cina din seara dinainte nu mai mâncase nimic. Dar nu foamea era principala lui problemă. Mai rău era somnul. Dar imediat ce i se închideau ochii şi capul îi cădea de oboseală, gardienii civili îl trăgeau violent de păr.

— Trezeşte-te, gudari.

Apoi au început să vorbească între ei despre problemele lor. L-au lăsat în pace, dar fiind atenţi, totuşi, dacă i se închideau ochii. Şi i se închideau.

Era imposibil să nu i se închidă. Îl scuturau cu putere, îl trăgeau de păr.

Până la urmă, l-au lăsat să doarmă câteva clipe. Şi, brusc, mi-a venit melodia. Ez zuen aldegingo. Sau poate că a visat-o. Mai nimic, câteva secunde, nişte cuvinte fără imagini. Dar mi-a prins bine de tot.

Când l-au trezit, încă era noapte şi maşina străbătea în viteză străzile din Madrid. Destinaţia finală? Sediul central al Gărzii Civile, de pe strada Guzmán el Bueno. Nu ştie ce-l aşteaptă. De unde naiba să ştiu, eu credeam că îmi luasem partea obligatorie de cafteală la sediul din

 429 

Intxaurrondo. În parcare, l-au ţinut mult timp în picioare, cu faţa la zid.

Acum ştie că era pentru a nu-i vedea pe tovarăşii lui, care şi ei tocmai fuseseră aduşi. Clădire din cărămidă. Birouri după birouri. Dar pe el l-au dus într-o celulă subterană. Îl avertizează: să colaboreze, să nu se uite la nimeni şi nici să nu vorbească cu alţi deţinuţi în cazul în care s-ar intersecta cu ei.

Aşa a început pentru Joxe Mari un cerc infernal care-l duce de la celulă

la camera de interogatoriu şi tot aşa. Patru zile de izolare, plus cea din sediul din Intxaurrondo. Să colaboreze, să nu opună rezistenţă, să nu facă

pe deşteptul, să colaboreze, să colaboreze, gata cu şmecheriile. I-au pus o cagulă, apoi o mască de schi şi imediat încă una, trei de toate. Transpiră, tremură. Şi ăştia voiau nume. Dacă fusese cu cutare, dacă-l cunoştea pe cutare. I-au pus în cârcă atentate. A negat şi cât ai clipi l-au lovit cu bastoane sau cu bâte învelite în ceva, nu ştiu, în burete sau în bandă

adezivă. Alte întrebări, alte lovituri. Ca să nu-şi mai facă niciun fel de speranţe, l-au obligat, cu mâinile la spate, să ţină un pistol şi un încărcător. I-au cerut să le strângă cu putere, pentru ca amprentele să fie clare. Bravo, teroristule. Tocmai se transformase în ucigaşul nu ştiu cui.

— Asta numim noi probe irecuzabile.

Apoi, brusc, hai, bagă zece flotări. Întrebări despre viaţa lui personală, despre părinţii săi, gaşca de prieteni, barurile din sat, despre şcoală, despre militanţii naţionalişti din partea locului. Alte flotări şi apoi să facă

pe liftul. Nu înţelege. Îţi explicăm noi. Cu faţa la perete, trebuia să se lase pe vine, să se ridice, să se lase din nou pe vine şi tot aşa, mult timp, ud leoarcă de transpiraţie.

I-au tras o pungă de plastic peste cap. Lipsa aerului îl înnebunea.

Spaima îl făcea să se opună. Şi, cum era viguros, a fost nevoie de mai mulţi poliţişti pentru a-l supune. Doi, trei, călare pe el, în vreme ce un altul i-a strâns punga în jurul gâtului. Moartea era în punga aia. Există un moment în care treci de partea cealaltă. Şi atunci nici tot oxigenul din lume nu te mai poate readuce la viaţă, iar ei ar fi trebuit să scape de cadavru. Gura deschisă se chinuia să aspire, cu orice preţ, un pic de aer, oricât de puţin ar fi fost. Dar în gură nu-i intră altceva decât plastic. Ei ştiu foarte bine când apare punctul critic. Joxe Mari simte că-i explodează plămânii. Când e pe punctul de a leşina, îl lasă să ia o gură de aer, după care îl aduc din nou la limita asfixiei. Şi o ţin aşa, de vreo opt, nouă ori. Până la urmă, da, a

 430 

leşinat.

I-a spus medicului legist că fusese torturat. Medicul, sictirit, i-a zis că

tot ce poate el să consemneze sunt leziunile vizibile, în niciun caz aprecieri subiective sau judecăţi de valoare. Vreun os fracturat? Vreo hemoragie?

Nimic? Totuşi, să vorbească cu judecătorul, chiar dacă n-o să-ţi folosească

cine ştie ce. Joxe Mari, cu faţa umflată, dar fără răni vizibile, n-a insistat.

De atunci încolo, profita de vizitele la infirmerie pentru a afla ce zi e şi cât e ceasul şi pentru a bea apă.

În a doua, sau a fost în a treia noapte?, l-au supus la şocuri electrice.

Gol, cu masca de schi pe faţă, întins pe duşumeaua aspră, i-au pus electrozii pe coapse, pe testicule, în dosul urechilor. Se ghemuieşte, se arcuieşte, urlă. Uneori, trupul i se cutremură violent, atunci când ei fac să

scânteieze electrozii la mică distanţă, pentru a-l speria. Alte întrebări şi alte lovituri, bastoane peste frunte, spate şi umeri. Vor să ştie când a intrat în ETA, cine l-a admis, ce antrenamente făceau, cine îi instruieşte, cine conduce. Şi lovituri şi şocuri electrice. L-au dus la legist, cu trupul presărat de pete roşietice, mici arsuri şi câte o rană sângerândă pe ici, pe colo. Medicul i le-a acoperit cu un unguent. I-a spus că era şase seara.

O zi mai târziu, i-au schimbat programul. L-au scos din beci. Unul dintre cei care-l duceau spre birouri i-a zis:

— Fii atent să declari exact ce ne-ai zis nouă, dacă nu, te băgăm iar la beci, şi de data asta nu mai ieşi viu.

La etaj, bună-cuviinţă, educaţie, plus un avocat din oficiu. Întrebările nu se deosebeau de cele de la interogatoriul din beci, dar, formulate fără

ţipete, păreau să facă parte dintr-o conversaţie obişnuită. A respectat instrucţiunile. Orice, numai să scape de sălbăticia interogatoriilor. Şi a semnat, fără să se mai obosească să vadă ce.