— Nu e sigur că o să i-o ducă băiatului.

— De ce? Am scris-o cu cele mai bune intenţii.

— Pentru că răscoleşti ce nu e de răscolit, ce dracu’?

I-o fi dat lui Miren scrisoarea? De unde să ştie dacă Joxian n-a mai dat două zile pe la grădină, cel puţin nu la orele obişnuite? Poate pentru că

plouase şi nu mai era nevoie să ude. Dar cu iepurii cum rămâne? Trebuie hrăniţi, cred eu. Bittori a dedus că Joxian, pentru a n-o mai întâlni, mergea la grădină seara târziu sau dimineaţa devreme.

În a treia zi, Bittori a cutreierat satul sperând şi nu prea să-l întâlnească

pe Joxian. După ce a tot umblat, ba într-o parte, ba în alta, a intrat la Pagoeta ca să bea o cafea fără cofeină. Pe atunci, prezenţa ei în sat, aproape zilnică, nu mai atrăgea atenţia. În bar, niciun client n-a stat de vorbă cu ea, dar nici nu au privit-o cu răutate. A plătit, iar când a ieşit, unii care intrau au salutat-o dând uşor din cap.

Pentru că nu ploua, s-a hotărât să străbată piaţa în direcţia casei sale, după care să facă un mic ocol pentru a trece pe lângă casa lui Joxian. După

câţiva paşi, a observat scaunul cu rotile şi pe femeia cu trăsături indiene aşezată alături, pe parapet. Fără să stea pe gânduri, a pornit spre ele, la umbra teilor. Chipul lui Arantxa, ca de obicei când o vedea, s-a luminat de bucurie. Printr-un gest brusc al mâinii sănătoase, a cerut iPadul.

Îngrijitoarea i l-a dat. Bittori s-a aplecat şi a sărutat-o pe Arantxa, care i-a răspuns cu bâiguiala ei obişnuită. Ca şi cum s-ar fi grăbit la culme, a început să tasteze cu un deget. Era evident că voia să-i comunice repede ceva. Bittori a citit: „Mama a rupt scrisoarea”.

— A rupt-o?

Arantxa încuviinţează. Scrie din nou: „Nu-i mai da scrisori. N-o să le ducă. E rea”.

— Femeie, nu vorbi aşa despre maică-ta.

Degetul subţire, palid, mişcă printre şirurile de litere. Îngrijitoarea tace, cu ochii fixaţi pe display. Bittori citeşte: „Dacă vrei să-i scrii teroristului din familia mea, există o soluţie”.

— Ce soluţie?

Să trimită scrisorile direct la închisoare. La închisoare? Arantxa dă din

 436 

cap, de două ori, în semn că da. Încearcă să articuleze cuvinte. Scoate nişte sunete ascuţite, de neînţeles. Uneori, reuşeşte să le articuleze cât de cât, dar astăzi, ce se întâmplă?, oricât încearcă nu reuşeşte, se dă de ceasul morţii, se blochează. Aşa că scrie: „E închis la Puerto de Santa María I, corpul 3. Trece-l la destinatar şi sigur o să o primească.

— Crezi că o va citi?

Arantxa a dat din mână, ca şi cum ar fi vrut să spună că se îndoieşte.

Cealaltă mână, paralizată, îi zace pe burtă.

 437 

103. A DOUA SCRISOARE

S-a uitat după Arantxa, cum se îndepărta spre capătul pieţei, fără să

mai aibă vreo urmă de bucurie sau de alt sentiment pe chipul cu trăsăturile împietrite. E o femeie bună. Câţiva porumbei ciuguleau de pe jos, printre vrăbii ţopăitoare, iar pe strada din lateral, mergea din casă în casă distribuitorul de butelii de gaz, murdar, voinic, săltându-şi pe umăr a suta butelie a zilei.

Celeste a aşteptat până când n-a mai văzut-o pe Bittori şi abia atunci a zis:

— Miren o să se supere dacă află că ne-am oprit ca să stăm de vorbă cu doamna asta.

Arantxa nu-şi putea întoarce capul cât ar fi fost normal, aşa că n-a putut să înfrunte privirea îngrijitoarei, care stătea în picioare în spatele scaunului cu rotile. A scris energic / furios pe iPad: „O să-i spui tu?”

— Bineînţeles că nu, Arantxa. Drept cine mă iei? Dar uită-te în jur şi-o să-ţi dai seama câţi oameni ar putea să stea cu ochii pe noi.

N-a vrut să o întrebe, prefăcută, pe Bittori despre conţinutul scrisorii.

Pentru că-l ştia deja. Citise scrisoarea? Normal. Şi o păstra, pătată de grăsime, într-un sertar.

Cu trei zile înainte, se pregăteau de cină şi cred că toată provincia Guipúzcoa miroase a peşte şi a usturoi de la prăjeala mamei. Ele două în bucătărie. Arantxa în scaunul cu rotile, lângă masă. Fereastra deschisă. Pe acolo ieşeau în stradă aburi şi mirosuri. Apoi, brusc, sunetul familiar al cheii în broască. Joxian a intrat scărpinându-şi coastele, cu basca dată spre ceafă. Adusese salată, păstăi şi alte zarzavaturi, într-o pungă de plastic pe care a lăsat-o lângă urna Fecioarei, care trece din casă în casă, iar în ziua aceea ajunsese în casa lor. Cu mâna liberă, pentru că cu cealaltă continua să se scarpine ca şi cum coastele sale ar fi fost o harpă şi cânta la ea, a scos un plic alb din buzunarul interior al jachetei.

— Mi l-a dat aia ca să i-l duci lui Joxe Mari.

Miren, strângând din buze, cu privirea mânioasă, a vrut să fie sigură:

— Cine ţi l-a dat?

— Cum cine? Nebuna.

— Ai vorbit cu ea?

 438 

— Ce vrei să fac dacă vine la grădină? S-o iau la bătaie?

— Dă-mi-l.

Miren i-a smuls plicul din mâini. L-a rupt: hârşti, în două. Gesturi precise, mâini abile. L-a mai rupt o dată: hârşti. Şi a aruncat bucăţile în găleata de gunoi de sub chiuvetă.

— Gata, hai să mâncăm.

S-au certat? Nu. I-a zis doar atât: să nu mai meargă câteva zile la grădină. Şi iepurii? O să moară de foame.

— Te duci devreme şi le dai de mâncare.

— Asta-i în stare să sară zidul şi să-mi bage scrisorile pe sub uşă.

— Mie să nu mi le aduci. Dă-le foc.

În dimineaţa următoare, s-a trezit aproape la fel de devreme ca pe vremea când muncea la turnătorie, ca să meargă la iepuri cât mai repede.

A dat peste Arantxa în bucătărie: ce faci aici? Ea, ca şi cum nu l-ar fi văzut.

Stătea cu scaunul cu rotile lângă chiuvetă şi cu găleata de gunoi în poală.

Şi-a dus un deget la buze, cerându-i tatălui ei să facă linişte. Pe atunci, ajutându-se de o cârjă, sprijinindu-se de mobilier, de orice îi ieşea în cale, cu voinţă de fier, era în stare să se ridice singură şi să facă, în ciuda piciorului strâmb, câţiva paşi scurţi, nesiguri, tremurători, chiar dacă mai şi cădea uneori, aşa cum se întâmplase deja, dar fără urmări grave. Cu două