nepoţii sunt speriaţi, iar Guillermo, cu o faţă ca de nebun, fără să-i dea bună ziua, pleca trântind uşa.

Arantxa, în şoaptă, îi spunea tatălui ei:

— Rezist pentru copii.

Trecuse deja ceva vreme de când refuza să mai facă dragoste cu Guillermo. Nu-l lăsa nici măcar să o atingă în trecere. Şi cum apartamentul era cum era, după noaptea în care se hotărâse să nu mai aibă relaţii sexuale cu soţul ei, au mai dormit în acelaşi pat, dar puţine zile, vreo opt sau zece, spate în spate, până când Arantxa şi-a cumpărat o saltea pliabilă

şi a început să doarmă pe ea, în camera fetiţei.

Îşi aminteşte că ultima dată când au făcut dragoste a fost absolut dezgustător. Ca două insecte. Nicio vorbă dulce, niciun nenorocit de sărut la final. În timpul cinei, se certaseră din ceva, pentru că deja nu se mai certau din asta sau din aia, ci din orice şi din nimic, mai ales din nimic. Iar pe el, în pat, l-a apucat cheful. Aşa că, bagă. A terminat imediat. Ea şi-a zis: e pentru ultima dată. Eu nu-s proprietatea acestui individ. Şi îi ura mirosul, care înainte îi plăcuse atât de mult, nu suporta timbrul său nazal, tonul explicativ, comportamentul său de atotştiutor.

Guillermo, arogant, agresiv:

— Păi, atunci mă duc la curve.

— Aha, deci până acum eu am fost curva ta, şi încă pe gratis.

Arantxa avea o dorinţă tot mai puternică, pe zi ce trecea, dar pe care nu şi-o putea împlini. De ce? Pentru că nu câştiga destul la magazinul de încălţăminte. Ce ajutor să aştepte de la maică-sa dacă nici măcar nu-şi mai vorbeau? Taică-su o ajuta, da: zarzavaturi, alune şi, din când în când, câteva cuvinte de consolare, prost alese. Din partea socrilor, care erau oameni buni, la fel: mici favoruri şi simpatie, pentru care le mulţumea, îi mai înseninau viaţa, dar nu-i ofereau râvnita independenţă economică.

Se simţea prinsă în capcană. Nici Guillermo nu câştiga cu mult mai mult; dar, normal, cu salariul lui şi cu al ei se descurcau bine. În drum spre serviciu şi înapoi, în casă şi, de fapt, peste tot şi la orice oră, făcea calcule, mereu cu gândul de a se despărţi de soţul ei. Rata pentru locuinţă, mâncare, haine, taxe şcolare. Cheltuieli la care se adăugau altele, pe care, dacă ar fi luat copiii şi ar fi plecat, aşa cum îşi dorea din răsputeri, nu le-ar fi putut acoperi din salariul ei de vânzătoare. Apoi nu mai ţinea cont de

 447 

calcule. Îşi zicea: plec, tot o să găsesc eu ceva, o să-mi refac viaţa. Şi atunci intra în bucătărie Endika şi o ruga să, apoi Ainhoa avea nevoie de, iar Arantxa îşi dădea din nou seama că era captivă pe fundul unui puţ din care niciodată nu va putea ieşi prin propriile-i puteri.

Ultimul lucru de care-i păsa era că Guillermo (nu-i mai zicea Guille, nu merită) umbla cu alte femei. În unele nopţi, nici nu venea acasă. Arantxa nu-l lua la rost. Gelozie? Dimpotrivă, îşi dorea ca el să se cupleze cu vreuna, să ceară divorţul şi să dispară din viaţa ei.

A fost la Jaca, într-un weekend, cu iubita lui. Arantxa a aflat de la Endika.

— Aita s-a dus la Jaca cu o fată.

— De unde ştii?

— L-am întrebat dacă mă ia cu el şi a zis că nu poate, că merge cu o fată.

— Şi-o fi găsit o iubită.

— Sigur.

Măcar dădea bani pentru întreţinerea familiei. Acasă, el nu mişca un deget. Nu făcea curăţenie, nu gătea. Niciodată nu făcuse aşa ceva. Mama lui, Angelita, da, chiar dacă se mişca greu din pricina reumatismului şi a durerii de şold, venea des la ei acasă, călca, spăla geamurile, le făcea de mâncare copiilor. La fel, se putea baza şi pe Rafael când era cazul să-şi ducă nepoţii într-o parte sau într-alta şi apoi să meargă după ei. Aşa că, în privinţa asta, Arantxa nu se putea plânge. Marea ei problemă era dependenţa financiară. Dacă aş fi avut un salariu mai mare, eram deja divorţată. Dar ratele, copiii. Piedici, lanţuri, incertitudine. Frică? Tot ce se poate. Se consola singură făcând planuri pentru vremea când copiii vor fi mari şi fiecare la casa lui.

Într-o vineri din luna mai, Guillermo şi Arantxa au început una dintre cele mai îngrozitoare certuri din câte îşi aminteşte ea. O ceartă care nu s-a transformat în ceva şi mai rău numai pentru că Arantxa, într-o izbucnire de furie / panică şi-a luat poşeta şi, în papuci de casă, a ieşit în fugă din apartament. S-a întâmplat în ziua în care ETA a pus o bombă sub maşina a doi poliţişti din Sangüesa.

Cu câteva zile înainte, se împliniseră cinci ani de la atentatul care a curmat viaţa lui Manolo Zamarreño. Guillermo continua să fie afectat de asta. Niciodată n-a mai cumpărat pâine de la magazinul din cartier. Într-o

 448 

seară a apărut un mesaj scris pe peretele blocului, chiar la intrare, ETA HERRIA ZUREKIN, şi Guillermo a coborât în stradă cu o găleată de vopsea ca să acopere mesajul. Arantxa a încercat să-l oprească, ascultă-mă, o să

ai necazuri, dar el a coborât, că aşa vrea muşchii mei, iar în dimineaţa următoare, pe perete era o pată albă aşa de mare.

Eu zic că suferinţa şi neputinţa dureroasă şi ranchiuna l-au făcut pe Guillermo să-şi iasă atunci din minţi. Pentru că şi-a ieşit, şi încă cum!

Pentru prima dată, după mult timp, au convenit amândoi să iasă

împreună. Împreună cu copiii, au asistat la o slujbă, în ideea de a-i aduce un omagiu prietenului asasinat. După câteva zile, pac, bomba, şi doi bărbaţi îşi pierd viaţa cam în acelaşi fel şi cam la aceeaşi oră ca Manolo.

Victimele? Doi poliţişti veniţi la Sangüesa cu laboratorul mobil pentru a emite buletine de identitate. Iar Guillermo şi-a făcut sânge rău. Asta trebuie să fi fost. Arantxa nu găseşte altă explicaţie. Nu s-au văzut deloc toată ziua. Ea s-a întors seara de la muncă. La prima bagatelă, din nimic, Guillermo a explodat. Ce privire, câtă acreală, ce ţipete! Doi bărbaţi care au copii, zicea. Doi bieţi bărbaţi ucişi pentru că poartă o uniformă.

— Ucişi de indivizi ca fratele tău.

Fratele meu? Niciodată nu vorbeau despre el. De ce-l pomeneşte, dacă

ştie că-mi face rău? Şi dă-i şi adaugă că să dea Domnul să putrezească în puşcărie. Cine? Joxe Mari? Arantxa l-a rugat / i-a cerut să nu se ia de fratele ei. El a crezut că Arantxa îi lua apărarea, că-l apăra pe ucigaşul ăla de căcat. De faţă cu Endika, băieţelul care-şi făcea acolo temele şi chiar dacă Ainhoa era în camera ei, cu siguranţă auzea şi ea totul. Auzindu-şi tatăl urlând ca nebunul, monologând furios, înjurând de mama focului şi blestemând ceasul în care fusese de acord să le pună copiilor nume basce.

Şi pentru ce? Pentru a o mulţumi pe bunica abertzale. Cea cu care nici nu-şi mai vorbesc acum.

— Copiii mei sunt spanioli şi eu sunt spaniol.

— O să te audă.

— Să mă audă. Ce, nu poţi fi spaniol în Spania?

Arantxa şi-a smuls şorţul de bucătărie. L-a aruncat pe jos. I-a scăpat o expresie urâtă. Recunoaşte. Se simţea atacată. În condiţia ei de bască?

Uite că nu, pentru că pe mine faza cu basc sau spaniol, pizda mă-sii care i-a făcut pe toţi, nu mă interesează. Dar nu putea tolera ca el să-i jignească

fratele. Aşa că a zis ce i-a zis, iar el, care era un molâu, un închipuit şi un

 449 

mizerabil, dar nu un violent, cel puţin până în acea zi, a ridicat mâna. Ca să

o lovească? De ce altceva? Văzând monstrul care se ivise din el, Arantxa a dat înapoi speriată. A privit în jur. Ar pune mâna pe orice i-ar veni la îndemână, un cuţit, un polonic, foarfecă, orice cu care să se apere. Dar a pus mâna doar pe poşeta care atârna în cuierul din hol şi a ieşit în stradă, cu inima bubuindu-i în piept. Nici nu şi-a dat jos papucii de casă. Iar poşeta, poşeta şi-o luase pentru că-şi amintise că avea portofelul în ea.

Când a închis uşa în urma ei, l-a auzit pe Guillermo făcând-o naţionalistă.

Ceea ce, venind din partea lui, era o înjurătură.

Primul gând? Să-şi petreacă noaptea în casa socrilor ei. Locuiau aproape, îi era cel mai la îndemână. Dar pe drum au cuprins-o îndoielile.

Faza e că, groaznic, se vedea dând explicaţii, expunând judecăţii lor turbulenta ei căsnicie. Şi, păzea, pentru că se mai putea întâmpla şi ca ei să-i ia partea fiului (singur la părinţi, regele casei) sau i-ar cere ei, mai ales Angelita, să se supună ca soţie, ca mamă şi ca noră. Aşa că şi-a numărat banii la lumina unei vitrine şi da, avea destui pentru a lua autobuzul.

După o oră, Miren i-a deschis uşa. N-a părut surprinsă, de parcă ar fi aşteptat momentul acela. Şi-a coborât privirea şi a văzut papucii de casă.

N-a zis nimic. Şi atunci, după cinci ani, mama şi fiica s-au sărutat, nici cu răceală, nici cu simpatie.

— Rămâi la cină?