E clar că el ar fi vrut să aibă deja cafeaua, ca de obicei, pentru a nu mai trebui să aştepte şi a putea să o taie cât mai repede la muncă. Pe un ton din care a răzbătut un uşor reproş, a zis că se grăbeşte.
— Îmi ajunge câtă mai e.
Aşa că a băut lichidul negru direct din cafetieră. Bittori a continuat să
moţăie pe canapea. Leşia aceea amară l-a făcut să se strâmbe. A înjurat printre dinţi şi a apărut în cadrul uşii. Nu s-a apropiat de Bittori, nici ea de el. Şi-a luat la revedere, nu nepăsător, dar scurt.
— Ne vedem la cină.
Bittori a dat din cap că da, ca şi cum ar fi zis: te salut şi eu, dar sunt moartă de somn, aşa că n-am niciun chef să vorbesc, trebuie să te mulţumeşti cu datul ăsta din cap. Şi a închis din nou ochii.
Txato a aprins lumina pe casa scărilor. Cenuşiul dens al după-amiezii se strecura peste tot, ştergea culori, împovăra umbre. În holul de la intrare, Txato a aruncat o privire în cutia poştală. Nu căuta scrisori. Poştaşul trecuse de dimineaţă. Fusese o perioadă în care îi puseseră în cutia poştală tot soiul de mizerii sau bileţele cu insulte şi ameninţări; dar acum trecuseră deja două luni de când nu-i mai făcuseră aşa ceva. În schimb, cu câteva zile mai devreme, pe unul dintre pereţii pavilionului de muzică
apăruse o ţintă cu numele lui pe ea. O vecină i-a şoptit lui Bittori. Ai văzut?
Altfel, nu ar fi aflat, pentru că de mult nu mai mergea niciunul dintre ei în piaţă. În fine, o porcărie. Pentru că una e să te sâcâie şi să te jignească şi alta e ca oamenii din satul tău (mă rog, unii) că ceară să fii omorât.
A făcut un pas afară din bloc, fără să iasă cu totul. A reintrat imediat.
Ploaie şi vreme cenuşie. Nicio maşină; mă rog, una, o furgonetă care tocmai dispărea în capătul străzii în pantă. În ciuda orei, nimeni nu trecea pe stradă; dar e drept că turna cu găleata. Stând în cadrul uşii, i-a trecut prin minte să se întoarcă după umbrelă. Neh, ea sigur doarme şi, până la urmă, de aici până la garaj sunt câţiva paşi. Se pregătea să o ia la fugă. A aruncat o privire norilor care nu lăsau loc speranţei ca ploaia să înceteze în curând.
A văzut bannerul, întins peste drum, între balconul său şi un stâlp de iluminat public. PRESOAK KALERA. AMNISTIA OSOA. Din când în când, prind de balconul lui câte unul, nu neapărat cu conţinut politic. Unele sunt
357
pe tema sărbătorilor satului. În urmă cu câţiva ani, i-au cerut voie, iar el a fost de acord, deşi nu prea i-a convenit; dar de ce să te pui rău dintr-o nimica toată cu oamenii din sat şi, mai ales, cu tinerii? Aşa că, din când în când, vin cu o scară şi leagă de balconul lui capătul câte unui banner. De ce exact de balconul lui şi nu în cel de acolo, sau de dincolo? Păi, din cauza acelui împuţit de stâlp, pe care necuratul l-a proţăpit direct acolo.
Într-o zi, când a găsit cutia poştală plină cu mizerii, a urcat furios în apartament. Bittori, văzându-l nervos la culme, înjurând, cu un cuţit în mână, l-a întrebat unde se duce.
— Să tai sforile de la banner.
Ea i s-a pus în cale.
— Nu tai nimic.
— Dă-te la o parte, Bittori, că ard de nervi.
— Potoleşte-te. Nu vreau şi mai multe probleme decât avem deja.
Bittori nu s-a dat din calea lui, aşa că Txato, chiar dacă bombănind şi înjurând printre dinţi şi dând cu basca de perete, a trebuit să se resemneze cu gândul că din când în când o să vadă câte un banner legat de balconul lui.
Exact aşa cum făcea în copilărie, a numărat:
— Bat, bi, hiru.
A plecat spre garaj. Alergând? Doar primii trei paşi. Apoi a redus viteza.
De fapt, pentru a sta cât mai puţin în ploaie aproape că alerga, şi nu alerga cu adevărat ca să nu alunece pe pavajul ud. Un bărbat destul de în vârstă, cu fundul mare, tropăind. După o duzină de paşi, a renunţat şi la trap.
Până la urmă, la birou avea haine de schimb.
Şi cum mai ploua! Mamă-mamă! Parcă toţi norii aşteptaseră ca să se reverse asupra lui. La marginea trotuarului se formase un pârâiaş. Încă nu bătuse de patru şi părea că întunericul se lăsase deja peste sat. Şi la ora asta e încă devreme pentru a aprinde lămpile stradale.
O siluetă tânără, agilă, înceţoşată, a apărut dintre două maşini parcate lângă trotuarul de vizavi. Gluga nu i-a permis lui Txato să-i vadă ochii.
Venea spre el, dar nu direct. Cine? Un ins de peste douăzeci de ani, vreun tânăr din sat care mergea cu capul în jos ca să se apere de ploaie. A sărit brusc pe trotuar, în spatele lui Txato. Txato a continuat să meargă, mai avea câţiva paşi până la colţul străzii.
Atunci, în spatele său, foarte aproape, a răsunat o împuşcătură.
358
Apoi alta.
Şi alta.
Şi alta.
359
87. CIUPERCI ŞI URZICI
Circulau deja de ceva timp tot soiul de zvonuri neliniştitoare despre situaţia economică a fabricii. Vorbeau despre, spuneau că. Guillermo a început să doarmă puţin şi prost şi să se teamă pentru locul său de muncă.
Pe atunci, fiul lor, Endika, avea doi ani şi jumătate. Fetiţa încă nu se născuse, dar era pe drum. El şi Arantxa, obişnuiţi cu viaţa lor simplă, de proletari, dar având speranţa de a prospera în viitor, erau fericiţi sau credeau / ziceau că sunt fericiţi, ceea ce, după părerea amândurora, e acelaşi lucru, dar asta se putea prăbuşi imediat ce le-ar fi lipsit stabilitatea economică.
Noaptea, în pat:
— Cum crezi tu că o să ne descurcăm fără salariul meu de la fabrica de hârtie?
