— Poate că avem noroc şi îi concediază pe alţii.
— Pe cine?
— Vorbeşte mai încet că trezeşti copilul.
— Pe cine crezi tu că o să concedieze în locul meu de la birouri?
— Pe cei mai în vârstă şi aşa le rămân cei mai tineri. Iar dacă nu, găseşti tu altceva. Până atunci, ne descurcăm cu salariul meu. Nu e cine ştie ce, dar tot mai bine decât nimic.
— Nu ne ajunge, Arantxa. Calculez şi îmi dau seama că nu e suficient. În curând o să fim patru guri.
Ea nu-i spusese de un incident de la magazinul de pantofi. Ce incident?
Patroana, care e mai aspră ca un şmirghel, i-a reproşat în faţă că n-a aşteptat mai mult timp până să rămână gravidă. Apoi a aflat de la o colegă
că patroana o critica pe la spate. Arantxa preferase să nu-i spună lui Guillermo, ca să nu-l îngrijoreze şi mai tare.
Guillermo, preocupat, îngrijorat, îi dădea înainte:
— S-a zis cu vacanţa, cu maşina nouă, cu toate.
— Calm, omule. O să vezi cum ieşim noi la liman, dacă luptăm împreună.
— Mi-am dorit să fim fericiţi, dar e imposibil. Chiar nu poţi fi fericit pe lumea asta? Nu ştiu de ce ne mai naştem.
— Guille, te rog. Fericirea perfectă există numai în filme. Vrei prea
360
mult.
— Nu vreau, cer. Sunt un om care munceşte, serios. Fac ce mi se cere.
Fac bine. Deci vreau partea mea, modesta mea parte.
După câteva zile a venit acasă mai devreme decât de obicei. A pus decizia de concediere pe masă şi l-a strâns la piept îndelung pe Endika.
Un copilaş de doi ani, iar el fără loc de muncă, fără nicio perspectivă: un inutil.
— Nu spune asta.
— Sunt ceea ce sunt. Unul de care te poţi lipsi, ca dovadă că fabrica merge la fel de bine în continuare. Obişnuitul nenorocit care are nevoie de banii neveste-sii dacă vrea să bea o bere la bar.
Guillermo: un bărbat în derivă. Umbla dimineţile pe dealuri, se întorcea cu fragi, ciuperci, urzici. Aşezat la masa din bucătărie, ţinea lecţii: urzicile sunt comestibile, se poate face şi ceai din ele. Avea nevoie să se convingă
că hrănea familia. Pleca în zori, gata de drumeţie, cu bocancii săi şi rucsacul de culegător de fructe. Aducea de toate, inclusiv mere, luate cine ştie de prin ce grădini, şi crenguţe de alun, din care mai apoi făcea beţişoare pentru a-i construi copilului un castel. Altă dată, dacă îl lăsa vremea, se ducea să pescuiască la intrarea în port, sau de pe stâncile din Jaizquíbel. Devenise taciturn, îi apăruseră riduri pe frunte, se uita urât, prefera să umble singur şi Doamne fereşte să-l contrazici, că îi sărea muştarul pe loc. După ce s-a născut Ainhoa, a fost şi mai rău.
Prima dată când a luat-o în braţe pe fetiţă, i-a zis:
— Ghinion, micuţo. Te-ai născut într-o casă de săraci.
Ieşea din lungile lui tăceri numai pentru a face afirmaţii de genul ăsta, toate, pe un ton din care răzbătea ranchiuna. Arantxa suferea în tăcere, resemnată, pentru a nu înrăutăţi situaţia. Uneori nu mai suporta. Ce puii mei, şi eu am sentimente. Îşi spunea părerea încercând să-şi păstreze calmul.
— Te simţi rănit în amorul propriu.
— Ce ştii tu, proasta proastelor?
Şi tot aşa. Bănuitor, agresiv, acru. Nimic din dulceaţo, iubito, comoara mea, ca înainte. În pat, îl accepta. Pentru că, fireşte, dacă-l las şi fără aşa ceva, ăsta o ia razna cu totul şi e capabil să-mi tragă câteva. Un coit de rutină, lipsit de plăcere pentru ea, de descărcare rapidă pentru el. Zero tandreţe. Dar nici contrariul, asta nu. Era mai degrabă o formalitate care
361
isca un zgomot trist, de pântece lovindu-se de pântece.
Guillermo, la câteva zile după ce fusese concediat, deja începuse cu tâmpenia aia cu aruncatul în faţa trenului. Mai târziu, în prezenţa micuţilor, s-a apucat să prevestească un viitor întunecat, în fraze mult prea bombastice pentru a putea fi înţelese de către copii, pentru că, de fapt, nici nu erau zise pentru ca ei să le înţeleagă. Se apleca, brusc, peste leagănul lui Ainhoa şi îi descria, într-un discurs pentru adulţi, o panoramă
cumplită, plină de privaţiuni. La fel făcea şi cu Endika. Îl lua în braţe şi îi spunea ceva urât, de rău augur, groaznic.
De treburile din casă se ocupa mai puţin decât atunci când lucra la fabrica de hârtie. De ce? Pentru că i se părea umilitor să dea cu aspiratorul, să spele vasele sau geamurile.
— Nu m-am născut servitoare.
— Aha, dar eu, da?
Cam în astfel de situaţii începea Guillermo să ameninţe că se va arunca în faţa trenului, sau că o să bea otravă. Arantxa se supăra, strângea din dinţi şi ochii i se umpleau de lacrimi, dar se uita la copilaşii ei, atât de blânzi, atât de fragili, şi prefera să nu izbucnească. În unele zile, îşi vărsa amarul în faţa unei colege de muncă. Îi povestea una, alta, detalii lipsite de legătură, fără să-i spună totul şi nici intimităţile, pentru că nu erau, totuşi, chiar atât de bune prietene. Arantxa nu avea prietene, prietene adevărate. Căsnicia o îndepărtase de gaşca ei din sat. În Rentería, se întâlnea uneori cu vecinele şi, ceva mai des, cu cunoscuţi de-ai lui Guillermo. Şi mai bine şi-ar fi scos ochii decât să-i spună ceva maică-sii.
Miren ştia că ginerele ei e în şomaj, dar niciodată n-a întrebat dacă au nevoie de ajutor.
Însă Arantxa şi-a deschis inima în faţa socrilor ei, Angelita şi Rafael. Le-a spus inclusiv că fiul lor ameninţa că o să se arunce în faţa trenului, că o să
