— Ce e?

— Ghiveci cu cod.

— Bine, dacă mă primeşti la masă…

— Ce prostii spui, fată! Cum să nu te primesc?

Au mâncat toţi trei în bucătărie. Arantxa nu le-a spus părinţilor ei despre cearta avută cu Guillermo, iar ei nu au întrebat-o cărui motiv i se datorează vizita ei neaşteptată. Fiecare îşi înfigea furculiţa în rondelele de roşii cu usturoi prăjit şi ulei, puse pe un platou. Joxian zâmbea cu capul plecat.

Miren:

— De ce te hlizeşti?

Arantxa n-a mai aşteptat eventualul răspuns al tatălui ei.

— Lasă-l. Măcar există unul care râde în familia asta.

 450 

106. SINDROMUL DE CAPTIVITATE

N-a ştiut, dar avea să afle mai apoi, că un preot îi dăduse sfântul maslu la spital. Cea mai mare spaimă a ei era să fie declarată moartă. Să vină să

o vadă un doctor nepriceput (sau priceput, dar deloc prieten cu bascii), o asistentă prea tânără, poate chiar nemulţumită de salariu, ceea ce ar determina-o să-şi facă munca de mântuială, şi, văzând-o nemişcată, oricare dintre ei să zică, fără a mai verifica: femeia asta nu mai trăieşte, duceţi-o la morgă, eliberaţi patul pentru un nou pacient.

Arantxa, statuie culcată, putea doar să clipească. Nu era capabilă de nicio altă mişcare. Aşa că, imediat ce intra cineva în cameră, începea să

clipească încontinuu. Ca să-şi dea seama că nu sunt moartă. Vedea, auzea, gândea, dar nu se putea mişca. Şi înţelegea, înspăimântată, tot ce se vorbea în jurul ei. Era cuplată la tuburi, la sonde, era înconjurată de cabluri, aparate, şi trăia, dacă asta se poate numi viaţă, cu ajutorul unui aparat de respirat.

Prizonieră într-un corp inert. O minte captivă într-o armură de carne. În asta se transformase. Îşi amintea cu milă de copiii ei şi se gândea la locul de muncă, la ce o să-i spună patroanei, dă-ţi seama ce prostie, atunci când va reveni, dacă avea să mai revină. Ce ghinion! La cei patruzeci şi patru de ani ai mei. I-a trecut prin minte un gând, care avea să-i tot revină: poate că ar fi fost mai bine să fi murit. Măcar morţii nu dau, nu dăm, bătăi de cap.

În câmpul ei vizual a apărut, brusc, faţa maică-sii.

— Kaixo, maitia. Doctorul mi-a zis că înţelegi, aşa că eu te avertizez.

Guillermo a venit ca să o ia pe Ainhoa. A ajuns ieri în Palma. Face pe simpaticul, dar cu mine nu-i merge. Am vorbit puţin şi îţi zic. A venit ca să

se despartă. Înţelegi ce vreau să zic? Să se despartă de tine pentru totdeauna, căci, normal, nu-l mai interesezi în starea în care eşti. Dacă nu-i mai poţi călca hainele… În sfârşit, mai bine tac. Maitia, închide ochii de două ori ca să-mi dau seama că m-ai înţeles.

După o jumătate de oră, Guillermo a intrat în încăpere.

— Mă auzi?

Arantxa n-a avut cum să evite sărutul lui pe frunte. Nici măcar nu i-a văzut faţa lui Guillermo. Oare ce face? Stând în afara razei privirii ei,

 451 

Guillermo nu trebuia să se prefacă îndurerat. După voce şi-a dat seama cine îi vorbeşte. De ce vorbeşte în şoaptă? Crede că e într-o capelă, unde trebuie să ai respectul cuvenit faţă de morţi?

— Să nu-ţi faci griji în privinţa lui Ainhoa, bine? Am eu grijă de ea. Chiar îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat. Maică-ta mi-a zis că înţelegi tot ce ţi se spune.

Guillermo s-a aplecat spre ea, aşa încât acum îi putea vedea faţa. Un experiment? Şi-a retras-o încetul cu încetul şi, da, Arantxa l-a putut urmări puţin, nu mult, cu ochii. Dându-şi seama că o punea la încercare, a închis ochii. Ca şi cum ar fi dormit. Guillermo nu-şi dădea seama că ea, din adâncul tăcerii ei, îl ruga să nu mai spună nimic, să se ducă să aibă grijă de copiii lor şi să o lase în pace. Stai puţin: chiar nu pricepea că prezenţa lui în acea încăpere o făcea pe Arantxa să-şi dea seama, într-un fel insuportabil, de tragedia invalidităţii ei? Ce bărbat tâmpit! Şi nu există cuvinte care să

poată exprima cât de mult îl detesta Arantxa.

— Nu vreau să plec înainte de a-ţi mulţumi.

Asta mai lipsea.

— Pentru foarte multe lucruri, le ştii prea bine. Pentru anii petrecuţi împreună. Pentru copiii pe care mi i-ai dat.

Pe care ţi i-am dat? Măiculiţă, ce scenă! O fi beat?

— Şi pentru momentele frumoase. Cele urâte au fost din vina mea, recunosc. Serios. Îmi asum vina şi te rog sincer să mă ierţi.

Arantxa avea impresia că Guillermo recita din minte vorbele alea sau că

le citea de pe o foaie, de pe o fiţuică de şcolar. Dar pentru că nu-şi putea întoarce capul, nu avea cum să verifice. Iar el îi dădea înainte:

— Bănuiesc că maică-ta ţi-a zis c-am venit să-mi iau rămas-bun. E

adevărat. Cum i-am spus ei ieri, tot aşa îţi spun astăzi ţie. Meriţi să afli de la mine, nu de la intermediari. Ai tot dreptul. Decizia mea nu are nimic de-a face cu ce ţi s-a întâmplat. Aminteşte-ţi că am discutat despre asta cu ceva timp în urmă.

Un cusur al naturii. Căci, aşa cum avem pleoape pentru a înceta de a mai vedea când avem noi chef, am fi putut dispune şi de nişte uşiţe ale canalului auditiv. Le-am închide şi n-am mai fi siliţi să auzim ceea ce nu vrem.

— Aşa e mai bine pentru toţi, inclusiv pentru copiii noştri. Peste un an, Endika va fi adult. Ainhoa, peste ceva mai mulţi. În curând vor avea viaţa

 452 

lor proprie şi n-o să mai aibă nevoie de noi, sau nu atât de mult ca atunci când erau mici. Ce sens ar avea ca noi doi să îmbătrânim împreună ştiind că ne vom certa încontinuu şi că ne vom face viaţa amară, atât cât ne-a mai rămas din ea? O să plec să trăiesc cu cine ştii deja. Sincer, cred că mi-am făcut datoria de tată. Şi-o să mi-o fac în continuare, nu-ţi face griji. Îmi iubesc copiii din toată inima. Dar am dreptul la puţină fericire.

Nu mai tace? Arantxa continua să-şi ţină ochii închişi. Singurul lucru care o interesa era ca Guillermo să nu-i părăsească pe copii. De restul, nu-i păsa. Dar de copii… Of, copiii ei. Şi dacă aia nu se poartă frumos cu ei?

— Bineînţeles că o să primeşti partea care ţi se cuvine din bunurile noastre. Jumătate din apartament şi din toate. Nu mă încălzeşte cu nimic să-ţi meargă mai rău decât îţi merge deja. Şi dacă la un moment dat vei avea nevoie de ajutorul meu, te poţi baza pe mine. Îmi pare foarte rău pentru ce ţi s-a întâmplat.

Brusc, o altă voce. Unde? Aici, aproape. O voce aspră, puternică, supărată. Vreo infirmieră? Nu, maică-sa. Ce zice? Că nu avem nevoie de mila ta. Deci a tras cu urechea. L-a luat la rost pe Guillermo că de ce poartă haine negre.

— Porţi doliu înainte de vreme sau ce?

Arantxa nu putea să vadă pe niciunul dintre ei. Guillermo, tăcut, mai e acolo?, nu s-a apărat. Maică-sa nu mai termina de reproşat ba una, ba alta, îmbrăcămintea, că întârziase să vină în Mallorca şi că o lăsase pe ea cu toată grămada asta pe cap. Dar, ama! Miren a atins zone sensibile: banii, dragostea, ce soţ rău fusese. Puteau şi ei să se certe pe hol, dar nu.

Şi infirmierele, de ce închid ochii la asemenea scandal? Sau în stradă. Dar poate că Miren încerca să-i dea un exemplu fiicei sale. Aşa trebuie să te porţi cu egoiştii şi cu neruşinaţii.

Până la urmă, Guillermo n-a mai suportat. Probabil că se pregătea să

iasă din încăpere, pentru că vocea lui ajungea la ea mai de departe. A vorbit calm, civilizat, profesoral. Şi a încheiat spunând că despărţirea lui definitivă de Arantxa:

— Nu are nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat. Totul fusese deja discutat între noi. Copiii noştri ştiu şi sunt de acord. Aşa că nici vorbă să