mă spăl pe mâini sau să-ţi las ţie pe cap grămada. Poate arăţi şi puţin respect, totuşi. Dacă nu faţă de mine, atunci măcar faţă de fiica ta, căreia eu nu i-aş fi zis niciodată grămada asta. Tu, da. Şi poftim, asta-i pentru

 453 

cheltuielile cu fiică-mea.

A plecat. Miren a rămas bombănind. A pus o mână, în care ţinea două

bancnote de cincizeci de euro, în faţa ochilor lui Arantxa. Le-a fluturat.

— Mi-a aruncat banii ăştia. E un prost-crescut.

Omul ăla nu era un zgârie-brânză. Ca soţ, un dezastru, dar ca tată, Arantxa nu se putea plânge. Şi era convinsă că, indiferent de ce s-ar întâmpla, el n-o să-şi abandoneze copiii niciodată. Şi, până la urmă, ce naiba, de ce era obligat să aibă grijă de o grămadă de carne? Da, de o grămadă. Dacă el ar fi suferit atacul cerebral, eu aş fi făcut la fel.

Dar ceea ce a durut-o cu adevărat pe Arantxa, fir-ar să fie, este că, dincolo de toate şi de puţina afecţiune pe care o simţea pentru el, a plecat din spital fără să-i dea un sărut, ultimul, şi asta numai pentru că maică-sa se băgase ca musca în lapte.

Mama ei. Continua să stea acolo, criticând. Iar Arantxa, cu ochii închişi, se gândea la cât de bine ar fi fost să poţi să-ţi închizi urechile când ai chef.

 454 

107. ÎNTÂLNIRE ÎN PIAŢĂ

Pe partea opusă frontonului, într-unul dintre colţurile pieţei, exact lângă administraţia serviciilor publice, se găseşte un mic spaţiu înconjurat de un parapet. Acolo, de ceva timp, Arantxa o aştepta pe Bittori în fiecare zi, sau invers, pentru că uneori Bittori ajungea prima şi aştepta aşezată pe bancă. Aşa că nu mai era deloc o întâlnire întâmplătoare. Stabileau dinainte? Nu, dar da. Nu era nevoie să-şi dea întâlnire.

Fireşte că sătenii ştiau de întâlnirile matinale ale celor două femei. Se zicea pe la colţuri că Bittori profită de faptul că Arantxa nu poate să se apere şi nici să o ia la fugă.

— Dar ştie cineva ce-i spune?

— Eh, nu contează. Oricum biata Arantxa nu înţelege…

La început, întâlnirile durau puţin. Cât de puţin? Câteva minute: un sărut la întâlnire, o scurtă conversaţie cu ajutorul iPadului, un sărut la despărţire. Prin baruri, la intrarea în magazine, la dispensar sau în staţia de autobuz se spunea că asta e ciudat, totuşi, că Arantxa nu vrea să o vadă pe doamna aia, dar se lasă dusă în fiecare zi în acelaşi loc.

— Poate că o obligă indianca aia?

— Nu cred.

Întâlnirile durau tot mai mult. Şi se vedea că cele două femei se înţeleg bine, păreau vesele, în timp ce Celeste stătea tăcută în picioare în spatele scaunului cu rotile. Se vedea de la o poştă. Oamenii îi împuiau capul lui Joxian, iar Miren i se plângea toată ziua şi protesta, dar lui nu-i păsa. Cum adică nu-i păsa? Răspundea supărat:

— Atâta bucurie are şi fata noastră, de ce să i-o luăm? N-au decât să se vadă şi să stea de vorbă, ce dracu’? Ce rău fac?

Miren înnebunea de furie.

— Eşti un prost.

Şi dă-i, cu fereastra deschisă, ca să o audă toată lumea, zicea că e trădată / părăsită de toţi. Uneori, nu mai suporta, îşi smulgea şorţul şi ieşea, aproape trântind uşa, mergea cu paşi grăbiţi direct la măcelărie, ca să-şi verse năduful în faţa lui Juani, cea care astăzi o sfătuieşte una, iar mâine alta, mereu cu ochii trişti din cauza fiului ei, care şi-a luat viaţa sau i-au luat-o altii, şi a soţului ei, care a murit de un cancer la fel de dur ca şi

 455 

tristeţea lui. Şi-apoi să mai zică cineva că alţii sunt victime şi ei, nu.

Cele două prietene aveau aceeaşi părere într-o privinţă:

— Fără ETA e ca şi cum am merge dezbrăcate pe stradă. Nimeni nu ne apără.

Încercările lui Miren de a o împiedica pe Arantxa să se mai întâlnească

cu nebuna au eşuat. Dacă ţipa la ea, nu era bine. Dacă o ameninţa, nu era bine. La fel, dacă se arăta supărată, ofticată, îndurerată. Orice zicea, o enerva pe fiică-sa. Arantxa îi răspundea prin cuvinte dure, scrise pe iPad, se îmbufna, refuza să mănânce şi răsturna farfuria sau scuipa în mâncare.

— Dumnezeule, cât eşti de împeliţată şi cât îmi mai dai de furcă!

Severă, intimidantă, Miren a încercat să o influenţeze pe Celeste, care nu avea cum să nu fie complice, pentru că fără ajutorul ei cum naiba să

ajungă fata mea la întâlnire cu aia? În bucătărie, înainte ca Arantxa să fie scoasă la plimbare, i-a zis să vină aici, că trebuie să stea de vorbă. Şi politicoasa / supusa îngrijitoare, mieluţa, simpatica andină, care era eficienţa personificată şi vorbea mai bine decât un arhiepiscop în ciuda şcolii puţine, a început să facă figuri.

— Doamnă Miren, dacă nu sunteţi mulţumită de serviciile mele, va trebui să renunţaţi la mine. Arantxa mi-e dragă şi mă interesează să se simtă bine. Mi se rupe sufletul să o văd pe Arantxa supărată şi tristă.

Miren, morocănoasă şi făcând pe stăpâna, a concediat-o. O să găsească

ea o altă servitoare. A zis servitoare? A zis, umilind-o pe femeia care făcea atâtea pentru Arantxa. Celeste, cel puţin în aparenţă, şi-a păstrat calmul.

Demnă, cu chipul senin, şi-a aplecat trupul micuţ pentru a-i da lui Arantxa un sărut de adio. Arantxa şi-a ferit brusc faţa, atât cât îi permitea gâtul.

Întinzând braţul sănătos, a dat pe jos tot ce se afla pe masă în acel moment: bolul cu fructe, solniţa, un cofraj cu ouă, revista Pronto. Atât, pentru că altceva nu mai era. Au zburat pere, banane, struguri, mere; s-au spart zgomotos vreo patru sau cinci ouă, iar altele au scăpat doar cu coaja plesnită, sarea s-a împrăştiat printre cioburi, peste coperta cu fotografia toreadorului proaspăt căsătorit cu o celebritate. Arantxa deschidea gura cu buzele strâmbe şi nu reuşea să articuleze niciun cuvânt. Îşi scutura capul, sufocându-se. Chiar dacă-i lipsea vocea, era ca şi cum ar fi strigat.

Tăcerea ei era asurzitoare. Şi chiar dacă gesturile îi erau limitate, nu se putea să nu vezi tulburarea ei neliniştită, supărarea ei paralizată pe chip.

Miren a răsuflat cu putere. A fost ca şi cum odată cu acea gură de aer

 456 

ar fi dat afară din ea toată furia care-i umplea plămânii. S-a uitat uluită

spre tavan, ca şi cum ar fi vrut să mai amâne cu o secundă iertarea. Apoi, către Celeste, cu prefăcută duritate:

— Scuze, fată, iartă-mă pentru ce-am zis. O iau razna cu voi toţi.

Celeste, reangajată, s-a aplecat ca să strângă fructele de pe jos şi să

cureţe duşumeaua de ouăle sparte, dar Miren a oprit-o zicând:

— Haide, lasă, mai bine scoate-o la plimbare pe asta, că de restul mă

ocup eu.

A scos-o? Fără să piardă o secundă. A dus-o în piaţă? Pe drumul cel mai scurt, în afară de porţiunea de final. Cum aşa? Păi, cum nu există rampă

pentru scaune cu rotile, trebuie să dea un ocol ca să urce panta care merge de-a lungul caselor. Odată ajunse în vârf, de acolo e uşor să

împingă scaunul pe asfalt.